Fostele iubiri-simple amintiri, stranse-ntr-un album, ma-nsotesc si-acum prin lume.

Voiam sa spun ca… amintirile raman pentru totdeauna. “Iubirile se nasc si mor”, dar amintirile raman. Si tin sa va multumesc tuturor celor care ati trecut prin viata mea, pentru ca m-ati facut sa fiu ce sunt astazi, pentru ca datorita voua si datorita lucrurilor prin care m-ati facut sa trec eu sunt omul de azi si am mentalitatea pe care o am. Datorita a tot ce s-o intamplat eu sunt astazi aici, avand langa mine cel mai minunat tip pe care l-am cunoscut vreodata, lucru pe care poate nu-l stiam daca nu aveam tangente si cu alte tipuri de oameni. Astea fiind zise, vreau sa va multumesc inca o data, “fostelor iubiri” pentru ca m-ati invatat sa apreciez ceea ce am.

Nimbus, te mega-iubesc!

M-am hotarat sa scriu despre sentimentele mele, caci vreau sa fie oficial si public tot ce simt. Ei bine, ati putea spune ca ma indragostesc cam repede, dar eu cred ca asta e pentru ca intotdeauna pun suflet si investesc sentimente, pentru ca nu-mi place sa o ard aiurea. Sunt indragostita. Da, sunt. Din nou, dar sper ca de data asta pentru o perioada indelungata de timp. Sunt indragostita si fericita si … viata mea, in momentul asta, nici c-ar putea sa fie mai frumoasa de atat. Iubesc un tip perfect, minunat din toate punctele de vedere, ma simt cea mai norocoasa. Vreau sa stii, panda meu, ca fiecare zi e minunata, si asta datorita tie. Stii cat de nerabdatoare sunt sa ne vedem, iar atunci cand o facem, nu ma pot opri din a te sorbi din priviri. Esti tot ceea ce mi-am dorit vreodata! Chiar esti si… ma bucur ca te-am gasit, sau ca m-ai gasit… Ma bucur ca lucrurile au decurs asa si sa stii ca ce avem acum e ceea ce eu nu am avut niciodata, dar am cautat intotdeauna. Sunt foarte, foarte fericita si sentimentele mele se intensifica pe zi ce trece. Deja sunt dependenta de tine, ce o sa fac peste 3-4 luni?! Dar nu, nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa traiesc fiecare moment alaturi de tine, nu vreau sa ma gandesc la nimic din ce o sa fie. Pur si simplu vreau sa savurez fiecare clipa si simt ca tu esti persoana pe care am asteptat-o atata timp… Si stii ce? Uite, asta e oficial: te iubesc mai serios, mai matur, dar si mai intens decat am iubit vreodata! Dragostea mea! :*

“Putem vorbi in liniste, cu seninatate, despre acele timpuri, ca si cand n-ar fi vorba de noi insine, care purtam inca aceleasi nume si penume si care avem atatea amintiri comune. Nu mai suntem aceiasi. Nu mnai sunt eu-nu mai esti tu. La un moment dat am apucat pe drumuri diferite. “

“Putem asadar sa vorbim despre acei ani cu un calm aparte, ca si cand ar fi o poveste, o poveste a altora. Dar nu ma pot impiedica sa vorbesc despre ea: prietenia noastra n-a fost ca celelalte. Trebuie sa recunosti ca a fost cu totul altfel.

Nu stiu daca tu ai simtit profund, in toata plenitudinea sa, ce eveniment grav si frumos a fost indelunga noastra infratire. Eu, unul, nu sunt in stare sa revad viatamea din acei ani decat insotita de figura ta. [...] Ma vad alaturi de tine in vanturile iernii si-n pulberile verii. “

“Nu simti ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastra din vremea aceea? Nu mai stiu daca in amintirea ta sunt viu si prezent, asa cum esti tu intr-a mea. Nu stiu daca iti dai seama ca tot ce e mai bun in viata noastra ainceput atunci, nu mai intainte, si ca tocmai in anii aceia sufletul nostru si-a daltuit pentru totdeauna trasaturile si si-a masurat lungimea aripilor.

Suntem deopotriva alaturi si deo parte. “

Publicat in 1912, este cea mai cunoscuta lucrare a lui Papini. Cartea realizeaza un portret al intelectualului macinat de convingeri contradictorii si de o profunda dezamagire in fata mediocritatii din jur, careia ii opune o atitudine critica si lucida, dar sfasiata de angoase. Este confesiunea uluitoare a unei personalitati complexe, de un egocentrism maladiv, insa scrisa intr-o maniera impresionanta, cu inteligenta si deplina onestitate. Stilul vehement si incisiv al lui Papini, bogat in imagini si cultivand cu voluptate paradoxul, surprinde si provoaca cititorul, care recunoaste in scriitorul italian unul dintre acele spirite vesnic nelinistite, aflate intr-o perpetua cautare.

Citate:

“Calde si blonde zile de betie copilareasca, lungi ragazuri senine ale nevinovatiei, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului: ce sunt toate acestea?”

“Iar buzele acelea sunt atat de stranse, stranse de bunavoie, nu sunt facute sa se deschida la ras, la vorba, la rugaciune, la tipat. Sunt buzele stranse ale unuia care va patimi fara a lasa sa se vada neplacuta slabiciune de-a se tangui. Sunt buze care vor fi sarutate prea tarziu.”

“… crescut fara predici si fara liturghii, n-a cunoscut niciodata asa-numitele crize sufletesti, nopti ale lui Jouffroy sau descoperiri ale mortii lui dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu n-a murit niciodata, pentru ca niciodata n-a fost viu in sufletul meu.”

“Ce voiam sa-nvat? Ce voiam sa fac? Nu stiam. N-aveam nici program, nici calauza: nici o idee precisa. De ici, de colo, din dreapta si din stanga, in sus si-n jos. Numai sa stiu, sa stiu, sa stiu tot. (Iata cuvandul nenorocirii mele: totul!) Inca de pe-atunci am fost unul dintre aceia pentru care putin sau jumatate nu conteaza: ori totul, ori nimic! Iar eu am vrut intotdeauna totul – nimic sa nu scape sau sa ramana pe dinafara! Deplinatate si totalitate – si nimic de dorit dupa aceea! Adica sfarsitul, imobilitatea, moartea! “

“Pe vremea aceea voiam sa stiu totul, insa nestiind de unde sa incep, zburam ca un fluture, dintr-o cunostinta in alta.”

“La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul. M-am trezit deodata in mijlocul unor dificultati cumplite. In acest verset exista doua cuvinte care au dat destul de furca exegetilor si convenea teologiei stabilite in concilii si in textele parintilor In text e Dumnezeu sau Dumnezeii? A creat sau a format? Cu alte cuvinte, primii iudei erau monoteisti sau politeisti? Credeau in creatiunea din nimic sau si-l inchipuiau pe Dumnezeu ca pe un demiurg sculptor care daduse forma unei materii increate si independente de el?”

“Si atunci, dintr-o data, m-am revoltat. Am simtit sangele clocotindu-mi in vene, ravasindu-mi intreaga fiinta. Nu, nu, nu! – strigam in sinea mea – asa nu se mai poate! Si eu sunt om, si eu vreau sa fiu mare si fericit. Cine credeti ca sunteti voi, barbati neghiobi si femei bine imbracate, care treceti pe langa mine cu atata nepasare? O sa vedeti voi de ce sunt in stare! Vreau sa fiu mai mult decat voi, mai mult decat voi toti, deasupra tuturor. … am si eu suflet, iar sufletul asta o sa scoata asemenea strigate, incat voi toti veti fi siliti sa va intoarceti si sa ma ascultati. Atunci eu voi fi cineva, iar voi veti continua sa nu fiti nimic. Si am sa fac lucruri uimitoare, am sa creez, am sa ajung mai mare decat toti cei mari, iar voi veti continua sa mancati, sa dormitati, sa va plimbati ca si-acum.”

Astea sunt citatele pe care am considerat ca e cazul sa le scriu aici pana acum, dar mai urmeaza randuri intregi din Papini. Sunt lucruri care mi se potrivesc mult prea mult pentru a nu ramane pentru totdeauna, caci ce e pus pe net, se pastreaza. :]

Melodia asta descrie perfect ce simt eu acum. Sunt taaare fericita si implinita si nu ma mai gandesc numa’ la probleme… Zambesc toata ziua, dar cu atat mai mult cand sunt cu tine…

Then you look at me
And I always see
What I have been searching for
I’m lost as can be
Then you look at me
And I am not lost anymore.

Stii ce? Chiar esti ce cautam si… nu stiu, ma simt asa de… Atunci cand sunt cu tine, nu mai imi pun intrebari existentiale, nu mai imi fac griji pentru viitorul meu, nu ma mai simt asa pierduta in spatiu. Nu mai imi pasa de nimic, pur si simplu traiesc momentul ala, fara sa ma mai gandesc la ce o sa urmeze. E perfect, esti perfect, ma simt perfect. Multumesc!

Pentru ca m-am plictisit sa nu mai imi pese de nimic, am inceput sa particip din nou la diferite concursuri si spre marea mea surprindere, chiar am luat premii. Ei bine, profa de religie mi-o zis sa scriu, daca vreau, un eseu pentru un concurs. Va dati seama, nu?! Eu, eu care… am principiile pe care le am, sa particip la un concurs de religie. Pana la urma am acceptat, pentru ca vream sa-mi testez capacitatile persuasive si ghiciti ce! Am luat premiul I. ) Am fost foarte, foarte surprinsa, avand in vedere ca juriul o fost format din 3 popi si o profa de religie, iar atunci cand mi-am luat diploma, profa aia de religie o zis: “Asta ca sa vezi ca curajul tau o fost apreciat!”. Multumesc frumos, sunt mandra atat de mine, cat si de voi, caci eu nu credeam ca persoanele religioase, mai ales ortodoxe, sunt in stare sa accepte pareri total diferite. Multumesc inca o data.

Eseul pe care l-am trimis il aveti aici:

Motto: “Nici nu ştiu dacă ceea ce îmi lipseşte e credinţa. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credinţă, mă simt nemulţumit, insultat chiar. Nu pot accepta credinţa în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinţi, în Biserică. […] Nu sunt un mistic şi nici nu sunt un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aş putea, atunci, ajunge la Iisus? ”

(Mircea Eliade- Romanul adolescentului miop)

Acum câteva zile, profesoara mea de religie mi-a spus despre un concurs de eseuri pe o temă religioasă. M-am mirat puţin, iar apoi am înteles de ce eu: auzise că mai scriu uneori. E adevărat, când eram mai mică, obişnuiam să particip la diferite concursuri de eseuri, dar între timp mi-am stabilit alte priorităţi. Totuşi, nu am renunţat la scris, am un blog pe care-l actualizez permanent, aşa că avea dreptate: scriu, şi nu doar uneori. Ambiţioasă din fire, m-am hotărât să accept provocarea, căci astfel o găsesc eu. Să scriu un eseu pe o temă religioasă este o provocare destul de mare, pentru mine.

Vreau să clarific încă de la începutul acestui eseu câteva lucruri legate de propria-mi persoană. Am luat parte la disciplina Religie din cadrul liceului doar în clasa a 9-a, căci atunci nu aveam, înca,  principiile după care ma ghidez acum. De trei ani de zile am renunţat la asta, datorita faptului că, în opinia mea, religia şi credinţa sunt două lucruri total diferite. Nu pot să spun că sunt o persoană religioasă, dar întotdeauna am încercat să ajut, întotdeauna am evitat să fac rău cuiva intenţionat. De fiecare dată când nu mi s-a mulţumit, m-am gândit că voi fi răsplătită în vreun fel, că toate faptele bune pe care le-am făcut vor câtări undeva, cândva. Astfel, mă pot considera o persoană credincioasă, căci cred într-o forţă superioară nouă, într-o divinitate, fie că este numită Dumnezeu, Allah, Buddha sau în orice alt fel, care face ca tot în Univers să se întoarca la fel ca un bumerang, unul dintre principiile mele fiind: fa bine, ca să primeşti înapoi bine! Ştiu că se spune că nu ai nimic de pierdut dacă ai credinţă în Dumnezeu, dar eu nu pot fi ipocrită, căci credinţa mea adună la un loc idei atât din creştinism, cât şi din celelalte religii. Ei bine, mi-am dat seama că eu nu sunt o persoana religioasă, dar nici nu pot spune că fac parte din grupul oamenilor numiţi atei, ci sunt pur si simplu o persoană credincioasă.

Nu am vrut să fac vreo greşeala sau vreo omisiune, aşa că înainte de a începe să scriu, am luat imensul dicţionar al limbii române, pe care îl am de pe vremea alor mei, şi am căutat cuvântul “sfânt”. Acesta poate însemna: “epitet dat divinităţii, considerată ca întruchipând suprema perfecţiune şi puritate”, “care ţine de divinitate, de religie, de cultul divin”, “care constituie un obiect de cult, de veneraţie, care se cuvine cinstit, slăvit, venerat”, “desăvârşit, perfect, infailibil”, “persoană recunoscută ca un exemplu desăvârşit al vieţii creştine şi consacrată ca atare, după moarte, de catre Biserică”.

Prin acest eseu, eu am ales să-mi exprim opinia despre sfinţenie în general, iar explicaţiile de mai sus le-am scris, pentru a argumenta faptul că sfinţenia nu se referă numai la crestinism. A nu fi religios, în deosebi a nu fi creştin, nu înseamnă neapărat a contesta existenţa Divinităţii. Sunt de părere că oamenii care nu cred în ceva superior lor, se lovesc de  piedicile vieţii şi nu mai sunt în stare să continue, sau reuşesc asta doar foarte greu. Divinitatea exista, potrivit ideilor mele, în viaţa noastră, pentru a ne ajuta să trecem mai uşor peste problemele cotidiene, având în vedere că stă în natura noastră, a oamenilor, să facem lucruri, şi să le facem bine, doar atunci când avem o motivaţie, iar dacă motivaţia nu reprezintă ceva material, atunci cu siguranţă ea constă în ceva spiritual.

Existenţa Divinitaţii este, cred eu, de multe ori greşit înteleasa. Această Divinitate ar trebui să ne facă să fim mai buni, să ne ajutam între noi, să ne întelegem şi să ne sprijinim reciproc în lupta pe care o ducem cu viaţa. Aici se remarcă discrepanţa între credinţă şi religie, între a înţelege şi a arăta cu degetul. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar sunt de părere că oamenii credincioşi, dar nereligioşi, sunt oameni mai buni decât cei care susţin sus şi tare apartenenţa lor la o religie, dar de multe ori se dovedesc necredincioşi. Nu contează în ce iţi alegi să crezi, atâta timp cât credinţa ta te face un om mai bun. În opinia mea, trebuie să înţelegem că tot ceea ce facem ni se va întoarce la un moment dat. Eu mă orientez în viaţa după acest principiu, şi astfel încerc să las deoparte rautătile, pentru că stiu că, dacă nu o fac, totul se întoarce împotriva mea. Nu ştiu daca acest principiu îl am din cauza îndoctrinării religiei, sau pur şi simplu este una din legiile firii, dar cred cu siguranţă în el şi asta mă face un om mai bun.

Credinţa mea în Divinitate mă motiveaza sa fac lucruri bune, pentru că vreau să primesc, la rândul meu, numai lucruri bune. Dacă stau bine să mă gandesc şi analizez totul mai profund, cred că fac asta şi din egoism. Încerc să-mi limitez egoismul aparent, să nu fiu invidioasă pe succesul persoanelor din jurul meu, să ajut cât pot pe cine pot, astfel ieşind la iveala adevaratul egoism: îmi doresc din tot sufletul să am parte de tot ce e mai bun şi stiu că asta voi primi doar dacă dau şi eu ce e mai bun din mine. Astfel, egoismul nu mai este acea caracteristică negativă a oamenilor, de care ştim cu toţii, ci este ceea ce ne face să evoluăm pe plan spiritual, să învăţam că totul pleacă de la noi, că trebuie să ajutăm, pentru a fi ajutaţi, să iubim, pentru a fi iubiti.

Să ştiţi că nu mi-a fost uşor să scriu ceva nereligios, dar legat de credinţă, ceva ce ştiu că o sa fie citit de persoane religioase, pe care sper să le fac să vadă lucrurile şi într-o altă manieră, dintr-o altă perspectivă, însă unul dintre principalele motive pentru care am facut-o este pentru că vreau să atrag atenţia asupra faptului că cei care nu acceptă o religie nu înseamna că nu cred într-o Divinitate şi cu siguranţă nu înseamnă că sunt oameni răi.

Folosindu-mă pe mine drept cobai, am realizat că nu trebuie să îmi declar apartenenţa la o religie, pentru a fi credincioasă. Mie îmi este suficient să ştiu eu în ce cred, să mă ghidez eu după anuminte principii şi să încerc să fiu un om mai bun. Sunt de părere că dacă fiecare dintre noi ar lăsa deoparte aparenţele şi ar crede cu adevărat, lumea ar fi un loc mult mai frumos în care să ne desfăşurăm activităţiile zilnice, sufletele noastre ar fi mai pure, mai inocente, iar minciuna, ura, deznădejdea şi toate celelalte substantive care exprimă partea mai puţin luminoasă a lumii ar fi, paradoxal cu ceea ce se întâmplă în societatea umană din zilele noastre, din ce în ce mai puţin vizibile.

As dori să închei prin a repeta ideea că nu contează în ce îţi alegi sa crezi, cât timp credinţa te face un om mai bun.

Si in fiecare zi. Avem cu adevarat parte de soare aici, in Timisoara, si pot sa spun ca e minunat. In sfarsit ma pun sa dorm cand vin de la scoala si ma trezesc tot pe lumina, simt cum ma bate soarele pe fata, e perfect.

In plus, soarele nu e doar afara, pe cer. E soare afara, la mine in casa,  in viata,  in gand,  pe fata mea, in vocea ta, peste tot. Sunt fericita si zambesc si incep sa savurez viata, nu mai imi fac atatea griji si probleme. Imi place viata, din nou! Multumesc pentru o zi minunata!

Nu pot sa cred ca-mi place pe bune si ma gandesc la o chestie serioasa cu un tip asa de mare. Si… de ce baga el in seama o copila ca mine?! Poate crede ca-s draguta. Are si de ce sa creada asta, pentru ca eu chiar sunt draguta. :]] Lasand gluma la o parte, vreau sa fie ceva serios. Din octombrie pana la sfarsitu’ lu’ decembrie, aproape 3 luni, n-am facut altceva decat sa umblu cand vreau cu cine vreau. M-am plictisit de asta, vreau din nou o relatie. Imi e dor sa stiu ca cineva tine la mine, ca cuiva ii pasa ce fac toata ziua, ca cineva are grija sa-mi zica in fiecare zi buna dimineata si noapte buna. Si… speram ca persoana asta sa fie… ma rog, stiti si voi. Si am fost dezamagita si trista, pentru ca lucrurile n-or stat asa cum am crezut eu, dar cred ca sunt o norocoasa. Ma bucur ca am avut ocazia sa socializez si sa cunosc alte persoane. Sper sa nu fiu dezamagita din nou, sa nu iau, doar eu, lucrurile in serios si.. sa fie bine. :]

In alta ordine de idei, se apropie pastele iar eu nu stiu ce sa fac. Sa sper, sau sa nu sper? Mai bine sa-mi vad de viata mea, nu-i asa? Mai bine sa ma concentrez pe ce mi se intampla acum, aici, nu? Of.

Once again I’m hunting high and low. Sometimes I may win, sometimes I’ll lose. It’s just a game that I play…