Yerbamate's Blog

Panseaua zilei

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 01 Jan 2012 13:47:00 +0000

America’s greatest revelation was not the atom bomb, not Fundamentalism, not fat farms, not Elvis, not even the quite astute observation that gentlemen prefer blondes, but the great heights to which she has propelled ice cream.

Semnat “Dad”

Marisha Pessl, “Special Topics In Calamity Physics”

Sarbatorim...

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 31 Dec 2011 21:32:00 +0000

Este clar, astfel de compilatii care-mi maresc mie alarmant de mult listele cu “de vazut”, “de revazut”, “de citit” sunt mari mancatoare de timp. Simt insa nevoia sa pomenesc astfel de zile in care stelele s-au aliniat in trecut mai altfel. 31 decembrie nu-i pentru mine decat o data in calendar si amintirea inghetata a unei strazi omonime geneveze cu aer de prajitura cochet ornata la capatul careia acum ceva timp in urma asteptam sa vad minunea minunilor, marele jet d’eau.

Sarbatoritii acestei zile alcatuiesc o frumoasa fauna, nume mai mici sau mai mari, in siajul carora pot sta zeci de programe speciale de cinemateca pentru uzul diferitelor patologii cinefile.

Prefer sa revad masivitatea teutona a lui Val Kilmer in filme precum “Tombstone” (un surprinzator de cinematografic remix din categoria Wyatt Earp si ai sai care miroase de departe a “Gunfight at OK Corrall”) ori mult mai putin uitatul “Heat” (mi-aduc si-acum aminte de impresionantul ceaslov dedicat lui Anthony Mann rasfoit cu incapatanare intr-un subsol de mall, mai toate citatele fotografice erau bineinteles fotograme din “Heat”).

Din bogata colectie de roluri ale lui sir Anthony Hopkins, si el nascut intr-o ultima zi de an 1937, mi-a ramas inima la “The Remains of the Day”( singura intalnire fericita si implinita intre Kazuo Ishiguro si cinematograful ) si la “Amistad”.

Mai zilele trecute, confruntarea cu “impuritatea“ esentiala a cinema-ului (Blow up announces that a photograph, just like a painting or a television monitor, set within the movie’s primary frame, can instantly suffuse the screen with material belonging to a different level of “reality” altogether - cf .Dudley Andrew, “What Cinema Is!”, p.79) mi-a readus aminte de “Blow Up”. Probabil ca Sarah Miles, inca unul dintre sarbatoriti, ar fi deja un nume uitat daca cinematecile din lumea intreaga n-ar programa constant “Blow Up” (1966), “Hope and Glory” (1987) si “The Servant” (1963).

David Hemmings & Sarah Miles in Blow Up (Aveleyman)

Si pentru ca volumul lui Dudley isi face o placere din a-si explora propriile nostalgii cu privire la cinema-ul francez de dupa WWII, merita probabil sa aduc aici aminte de Suzy Delair mai ales pentru rolurile jucate in filmele “acelea” atat de virulent criticate de Truffaut cel tanar (“Paris brûle-t-il ?” si “Gervaise” de René Clément, “La vie de bohème” de Marcel L’Herbier) la care se adauga “Quai des Orfèvres” de H.G. Clouzot ori “Dédé” de Abel Gance. Sunt pelicule nu atat vechi, cat uitate, plasate pe raftul cel mai intunecat al vreunei wish list cinefile. Pe-acelasi raft mirosind a “Sunset Boulevard” se situeaza acum din pacate si una dintre cele mai vivace drama queen a filmului mut, “nascuta in Polonia, creata in Germania si rechizitionata de Hollywood” Pola Negri adica.

Suzy Delair in Quai des Orfèvres

Si pentru ca sunt la capitolul umbre ale trecutului, m-am gandit sa-l adaug la lista si pe Joe Dalessandro, superstarul lui Andy Warhol & Paul Morrrissey, domnul “Sticky Fingers” care mie nu mi-a spus niciodata nimic. Cineva a interpretat foarte bine prezenta aceasta eminamente animala din “Flesh” si “Trash”: ”He didn’t care who loved him, young or old, male or female. He didn’t judge people. He was a creature of the 21st century, arrived early”.

Joe Dallesandro & Udo Kier (joedallesandro.com)

Pentru amatorii de anii 50, sa-l punem pe lista sarbatoritilor has been pe Roy Rowland (“The 5000 Fingers of Dr.T “1953, “Rogue Cop” 1954) ale carui filme trec probabil pe vreun canal de televiziune de tip MCM, dar cinematecile, vai, il ignora suveran.

Pentru amatorii de Wes Craven-cel-de-la-inceput (primul “Nightmare on Elm Street”), de fransize slasher il voi plasa pe lista si pe Sean S. Cunningham, la urma urmei “Friday the 13th” are mai mult suspans decat horrurile digitalizate de pe ecranele actuale si, ia stati, a vazut cineva “Trapped Ashes” pana la urma?

Am avut supriza sa gasesc ca printre sarbatoritii zilei se afla unul dintre cei mai fantastici scenaristi ai anilor 30-50, Charles Lederer, “inventator” al screwball comedy (“Monkey Business”, “His Girl Friday”, “Gentlemen Prefer Blondes”) intr-o perioada in care cinema-ul nu se jena sa o transforme pe Hedy Lamarr intr-o vatmanita moscovita si pe Clark Gable intr-un jurnalist morocanos numai bun de imblanzit. Sunt cred printre putinele scenarii care prind gust numai in sala de cinema, altfel litera ramane moarta si gluma-i rasuflata.

Ingropaciunea strainei

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 17 Dec 2011 16:21:00 +0000

O ingropara in mare graba. Chiar infasurat in panza ce-i servea drept lintoliu, micul cadavru starnea discutii aprinse: nu era din partea locului, nu fusese niciodata de-a noastra, venea dintr-un mare vuiet inca necunoscut noua, si o dusera la groapa ca pe o roca lunara cazuta pe pamant in urma unei groaznice catastrofe.

Patrick Chamoiseau - Texaco

Aniversam - 7 decembrie

noreply@blogger.com (yerbamate) — Mon, 12 Dec 2011 21:42:00 +0000

Intr-o zi in care tocmai citisem un articolas despre carticica lui David Mamet, pro-metoda Actors’Studio, Eli Wallach “one of Hollywood's finest character / "Method" actors” si-ar fi sarbatorit aniversarea. La fel Ellen Burstyn a carei evocare cronologica imi lungeste lista cu filme de revazut (“The Last Picture Show”, “The Exorcist”, “Alice Doesn’t Live Here Anymore”, “Providence” ba chiar si … “Requiem for a Dream”).

La care se adauga doua filme care-l readuc in amintire pe Hurd Hatfield (“The Picture of Dorian Gray” merita vazut pentru prim planul pe figura lui halucinata, ca sa nu mai vorbesc despre “Le Journal d’une femme de chambre”, nu, nu varianta lui Bunuel din 1964, ci cea mai putin excentrica a lui Renoir).

Printre regizorii zilei de 7, profit de numele regizorului si scenaristului Jeff Nichols pentru a trece pe listuta “Shotgun Stories” (2007), dar m-as opri mai degraba asupra lui Abdellatif Kechiche; mi-ar fi putut sa pot citi dialogurile stralucitoare din “L’esquive” si “La graine et le mulet” asa cum altadata citeam piesele de teatru, cu placere adica. “Vénus noire” este insa probabil primul sau film de anvergura.

Daca despre muzicianul Louis Prima (jazz-ul din “Casino” merita toata atentia cinefagului standard) n-as indrazni sa spun multe cuvinte, ar trebui totusi sa ma opresc la John Kennedy Toole; ma tot intreb de ce “The Neon Bible” si-a gasit corespondent in cinema gratie lui Terence Davies, dar ”A Confederacy of Dunces” inca nu. Un raspuns posibil aici.

Wikipedia

Aniversam - 6 decembrie

noreply@blogger.com (yerbamate) — Mon, 12 Dec 2011 21:26:00 +0000

Ciudat cum stelele au aliniat pentru data de 6.12 numele unor actori “necelebri” precum Agnes Moorehead (un exemplu bun de artist versatil care a facut parte din Mercury Theatre al lui Orson Welles, si-a imprumutat chipul impenetrabil mamei din “Citizen Kane” sau lui Fanny in “The Magnificent Ambersons”, a trecut prin “All that Heaven Allows” dar si prin seriale comice de teve si “Bewiched”).

Din aceeasi gama (reputatie actoriceasca impecabila, prezenta “necelebra”) este si poliglotul Patrick Bauchau, 131 de filme de filme la activ dintre care pe lista mea de “musai de vazut” stau ”La collectionneuse” si probabil unul dintre cel mai frumoase exemplare wimwendersiene din colectia prezentata anul acesta de Goethe Institut,”Der Stand der Dinge”.

“Necelebritatea” include si actori uitati precum William S. Hart, cowboy pe vremea filmului mut, vedeta demult apusa si regizor in anii 1910-1920.

Si regizorii nascuti in aceasta zi fac parte din aceeasi gama - nu-mi place westernul european de tip spaghetti, il voi numi totusi pe unul dintre vajnicii sai, Sergio Corbucci (Django, Companeros, The Great Silence). Alaturi de el, Vladimir Naumov (il citez din cauza legaturii cu Paradjanov, dar nu nu i-am vazut niciun film) si mai ales Alain Tanner.

N-am cum sa ma fac ca-l uit pe Peter Handke (teatralitatea aceea manifesta si neoistoita din “Der Himmel über Berlin” este in mare parte mana lui).

Aniversam - 5 decembrie

noreply@blogger.com (yerbamate) — Tue, 06 Dec 2011 20:30:00 +0000

Stelele s-au aliniat anume, conjuncturile planetare favorizand probabil din plin data de 5 decembrie cu atuurile activitatii regizorale. Trec peste Walt Disney (orice sociopat care se respecta are o problema cu Bambi), prefer sa-mi trag sufletul in zona de umbra din jurul lui Fritz Lang; in legatura cu acesta, visez un program de cineclub care sa nu se opreasca numai la expresionismul lui de tinerete, ci sa exploateze in special creatia sa din perioada americana; preferatele mele fiind “You Live Once”, “Fury”, “Man Hunt”, “The Woman in the Window”, dar mai ales “Scarlet Street” si “House by the River”.

Habar n-aveam ca si Otto Preminger este nascut sub aceeasi stea; am vazut totusi in programul de la cinemateca “Anatomy of a Murder” (1959) plasat de doua ori si una bucata “Hurry Sundown” (1967), suficient de multe programari ca sa fie rost de vreo aniversare a cineastului austriac. Pe “Hurry Sundown” l-as fi inlocuit bucuroasa nu atat cu ”Bonjour Tristesse” (1958), cat mai degraba cu “River of No Return” (1954) ori cu frumusetea aceea de pelicula cu mistere care este ”Laura” (1944).

Al treilea mare nume al zilei este Emeric Pressburger in legatura cu care am sentimente destul de confuze. Sunt adica destul de necoapta in materie de cinema britanic pentru a-l lua in discutie “la pachet” impreuna cu binomul sau Michael Powell. Pressburger& Powell imi evoca ciudatenia aceea de ”The Life and Death of Colonel Blimp” vazut doar odata la cineclub. Pe “Black Narcissus” inca nu l-am vazut, asa ca trec repede la preferatele mele, coplesitorul ”The Red Shoes” (TIFF a avut ideea geniala de a-i programa varianta remasterizata acum un an) si ”The Tales of Hoffmann” pe care nu am avut norocul sa-l vad inca pe ecran dar despre care am citit indelung.

Despre Lynne Ramsey n-as fi spus nimic daca recentul ei “We Need to Talk About Kevin“ n-ar fi ocazionat o impartire a criticii in pro si contra acestui film.

Lista il include si pe Keisuke Kinoshita din filmografia caruia recomand adaptarea “Ballad of Narayama” (1958), dar nu si “Twenty-Four Eyes” (1954), un film lung cat o zi de post pe care un Festival al Filmului Japonez l-a programat candva acum cativa ani.

Nu l-as putea lasa pe dinafara pe Stuart Heisler, pentru “The Glass Key” (1942) , adaptare a romanului lui Dashiel Hammett care foloseste o Veronica Lake imperiala in rolul femeii fatale. Alaturi de acesta, comedia muzicala “Blue Skies” (1946) ii pune in scena pe Bing Crosby si pe Fred Astaire intr-o poveste legata de un trio amoros. Poate mai interesant este “The Star” (1952) in care o Bette Davis trecuta de prima tinerete se amuza sa joace rolul unei actrite trecute de prima tinerete.

Nu ma lasa inima sa nu pomenesc despre Abraham Polonsky, cel care a semnat regia pentru “Force of Evil”, un film noir din 1948 pe care atata m-am bucurat ca l-am gasit la Carturesti ca mi-am golit fara ezitare buzunarele ca sa-l pot lua, John Garfield merita pe deplin asta.

Urmeaza doua personalitati in lumea destul de restransa a scenaristilor. In primul rand este vorba despre Nunnally Johnson, un oldie-but-goldie cu aproximativ 72 de titluri la activ din care as cita deja citatul “The Woman in the Window” (1944) regizat de Fritz Lang, “Roxie Hart” (1942) de William Wellman, “The Grapes of Wrath” (1940) de John Ford. Era sa uit de “How to Marry a Millionaire” (1953)…

In al doilea rand, Hanif Kureishi, unul dintre putinii dramaturgi care, atunci cand face scenarii de film are darul de a nu le imprima verva de piesa de teatru. Notez pentru cei interesati cateva titluri care se cer vazute si, in masura in care se poate, citite: “Venus” (2006), “Intimacy” (2001), “My Beautiful Laundrette” (1985), “Sammy and Rosie Get Laid” (1987).

Intertextualitate, plagiat, Oulipo revival si "uncreative writing"

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 04 Dec 2011 14:56:00 +0000

Un articol interesant aici:

It's Not Plagiarism. In the Digital Age, It's 'Repurposing.'

(extras din cartea lui Kenneth Goldsmith, "Uncreative Writing: Managing Language in the Digital Age")

Aniversam - 3 decembrie

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 04 Dec 2011 14:48:00 +0000

Curiozitati benigne si oaresce obiceiuri compulsive ma imping zilnic sa consult nu atat horoscopul, cat mai degraba lista cu aniversatii zilei. Ii aleg cu grija pe cei care ar trebui sa-mi spuna ceva sau care cu siguranta imi sunt familiari, ii impart pe categorii precum “cinema”, ”lecturii” si “altele” in care uneori se afla muzicieni sau artisti multimedia de exemplu.

Wikipedia

O iau de exemplu pe Amanda Seyfried, genul acela de blondoare cu ochii verzi din arsenalul hollywoodian pe care o confund cu alte blondori cu vechi verzi sau albastri, oricum nu am foarte mare respect pentru actorii care inca nu si-au facut inca mana in filme care sa necesite abilitati artistice deosebite. Evident ca nu m-am dus s-o vad in comedii pentru adolescente gen “Letter to Juliet” ori pentru bunici precum “Mamma mia!”, am ignorat trailerul “Red Riding Hood” dar am vazut-o in “In Time”, un curios film fantastic pe care-l asteptam la cotitura din cauza lui Andrew Niccol care m-a fermecat demult, cand cu “Gattaca”. Are aici Amanda un rol oarecum ingrat (o fata frumoasa, bogata si foarte sperioasa care descopera frisonii luptei cu timpul si se transforma intr-un fel de papusica Bonnie putin edulcorata, mai degraba sexy trash).

Wikipedia

Julianne Moore este cu totul alta treaba, nu neaparat cauzata de experienta, cat mai degraba de consistenta,
de densitate vitala pe centimetru patrat. Julianne cea care-mi place mie a stralucit putin in Maude din “The Big Lebowski” si a impersonat-o pe Linda in “Magnolia” lui PTA (alt film despre care ar fi trebuit sa scriu candva). Tot Julianne care-mi place mie este cea facuta pentru melodrama, ea a fost superba Sarah, motorul unui film intimist precum “The End of the Affair”, un Graham Greene in viziunea lui Neil Jordan si mai ales ea a fost Cathy in “Far from Heaven” (m-am tot intrebat daca fantoma lui Douglas Sirk s-ar fi gandit la ea pentru “Imitation of Life”).

Pe Amanda si pe Julianne sper sa le vad cat de curand in “Chloe” in regia lui Atom Egoyan caruia eu continui sa ii dau credit in ciuda deceptiei legate de “Where the Truth Lies”.

Tot in 3 decembrie l-as aniversa pe Jean-Luc Godard la care m-am gandit cand am descoperit ca am in filmoteca “Prénom Carmen”(1983). Inca nu am vazut “Film socialisme”, inca nu am tragere de inima sa-l vad.

Alaturi de el, pe lista se afla Robert Guédiguian si Diane Kurys, actrita si regizoare pe care o citez mai ales cu “Diabolo menthe”, unul dintre filmele despre adolescenta care merita semnalate.

N-am de gand sa-l uit pe Sven Nykvist, DOP pentru multe dintre filmele lui Ingmar Bergman, colaborand cu Polanski (“The Tenant”), Louis Malle ( “Pretty Baby”), Tarkovsky (“Offret / The Sacrifice”), Allen (“Celebrity”), Philip Kaufman si asa mai departe. Ma intreb daca vreun cineclub va avea intr-o zi ideea de a concepe un program comparativ care sa plece de la diversitatea activitatii unui DOP precum Sven Nykvist.

PS. Nu am vazut inca niciunul dintre cele 5 filme regizate de Nykvist.

Tot pe 3 decembrie l-am aniversat pe Patrick Chamoiseau pe care l-am descoperit cu multi ani in urma, scotocind dupa informatii privitoare la literatura creola. Am gasit atunci "Éloge de la créolité". In prezent incerc sa gasesc in biblioteca traducerea in limba romana dupa “Texaco” (premiul Goncourt 1992) publicata de editura Amarcord, ma indoiesc deja ca editorilor nostri le va fi venit ideea de a traduce “Une enfance créole”.

Cel mai cunoscut aniversat din 3 decembrie este fara indoiala Joseph Conrad. De ani buni de zile imi propun sa citesc asa cum se cuvine “The Heart of Darkness” si “The Secret Agent”, iar o alta lista de-a mea include variatele adaptari la cinema (este unul dintre scriitorii cu cea mai mare priza la cinema, toate romanele sale au fost cred deja adaptate).

Despre starea de sanatate ca singularitate nesuferita

noreply@blogger.com (yerbamate) — Wed, 16 Nov 2011 21:55:00 +0000

Inchipuie-ti o boala care avanseaza rapid stergand totul in urma ei, astfel ca cineva ajuns in faza terminala nu-si mai aminteste de momentele anterioare cand se simtise bine. Un bolnav lipsit de amintirea starii de sanatate, ba chiar mai rau, un bolnav care confunda sanatatea cu vreo boala trecatoare, usor de vindecat, si de care a suferit vreme de mai multi ani. O boala capabila sa creeze o iluzie (..). O boala mincinoasa si perfect capabila sa inventeze monstri pe care sa-i distruga cu adevarata ei monstruozitate bine camuflata.

Acum gandeste-te la toti bolnavii pe care ii cunosti si vei avea imaginea unui magnific grup care se pregateste sa te linseze.

Eroi de Ray Loriga. Ed. Curtea Veche, in traducerea lui Adrian Buz

Carti...

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 13 Nov 2011 20:20:00 +0000

Situl meu preferat de cumparat carti online a decis ca ziua de 10 noiembrie sa fie dedicata unei actiuni comerciale cu discounturi imense in functie de fiecare fus orar. Am primit invitatia pe e-mail si mi-am selectat intr-o doara cateva titluri pe care le-as fi dorit in biblioteca si nu prea, cert este ca in ultimele ore ale serii am incercat sa smulg si eu cate ceva din oferta. N-am avut niciodata sentimentul vanzarii cartilor ca painea calda, nici macar atunci cand si cartile si painea lipseau din galantare si de pe rafturi: am numarat 6 minute si 21 de secunde si stocul de 500 de bucati alocat unui titlu cu de 60% reducere s-a topit ca zapada la soare. Am lasat balta cumparaturile ametita de frenezia online si de scurgerea stocurilor de carte pana la secare.

Contrapartea amaruie a acestui sentiment a fost ocazionata la numai cateva zile mai apoi, de vizita facuta in libraria mea preferata. Lume multa, tropaitoare si iscoditoare. Cartile insa locuiesc aici cu sfiala, cumva pierdute in excesul de ceaiuri, papusi, vinuri, paste, ceainice, hartii de ambalat, carnetele, tirbusoane, serviete si haine. Aici cartile nu seaca niciodata.

Mia Couto - Veranda cu frangipani

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 06 Nov 2011 15:30:00 +0000

Editura ART

Publicat mai demult la editura “ART” intr-una dintre colectiile mele preferate ”Desenul din covor”, romanul scriitorului mozambican Mia Couto este o colectie de psihopatologii post-coloniale in cheie lirica. Punctul de plecare il constituie tribulatiile Mozambicului in perioada imediat urmatoare proclamarii independentei, iar punctul de sosire ar fi un roman cu o legatura de chei lasata la vedere. Realitatea este filtrata prin lentila unui lirism mai condimentat decat cel sudamerican. Ma feresc sa folosesc termenul de “realism magic” pe care-l trag de urechi de fiecare data cand fara sa vreau dau peste o astfel de carte care povesteste apusul unei lumi.

Se pare ca la ora actuala Mia Couto este reprezentantul cel mai original al noii literaturi africane lusofone care s-a decis sa lase balta perspectiva documentar-jurnalistica. Sunt folosite foarte mult referinte la traditia orala africana, limba este presarata cu cuvinte si expresii din dialectele locale, cu aluzii la credinte si practici din registrul etnologic.

Primul capitol, admirabil scris, incepe cu propozitia “Sunt mort” si se termina cu un fel de pre-rezumat a ceea ce va sa vina:

Totul se va petrece aici, pe veranda, sub copacul unde eram ingropat. M-am uitat la frangipani si a inceput sa-mi fie dor de el. Eu si copacul eram asemenea. Cine ne-a udat vreodata radacinile? Amandoi eram creaturi alaptate cu roua. Halakavuma ii era si el recunoscator arborelui de frangipani. Imi arata veranda si spuse:
- Aici vin zeii sa se roage.

El m-a convins sa cumpar cartea (pe care oricum cred ca as fi cumparat-o din cauza titlului). Asadar Ermelindo a murit candva cam cand Mozambicul isi castiga independenta si a fost inmormantat in graba, fara respectarea ritualului funerar, la umbra unui frangipani in curtea unei foste fortarete portugheze. Ca atare, mortul a ramas in starea confuza de xipoco, o umbra benigna si nelinistita, fara amintiri personale, care insa nu se poate desprinde de pamant. Tovaras ii este un pangolin si copacul acesta cu nume ciudat, singurul se pare in stare sa simuleze trecerea timpului prin infrunziri si desfrunziri succesive. In momentul in care linistea mormantului este perturbata de cei vii care vor sa-l transforme pe cel mort in erou national, pangolinul vine cu o solutie salvatoare: Ermelindo sa faca bine sa “ocupe” temporar corpul lui Izidine Naita, un tanar politai detasat de la centru in zona si destinat sa moara in urmatoarele sapte zile. Astfel mortul viu are ocazia sa moara cum trebuie, inca o data si bine.

Reinvierea temporara a lui Ermelindo, devenit un soi de doppelganger al tanarului politai (“ma ascund intr-un colt al sufletului lui, veghez atent sa nu-i tulbur intimitatea… merg impreuna cu el, merg inauntrul lui, merg eu, fiind el. Vorbesc cu cei cu care vorbeste. Doresc ce doreste. Visez ce viseaza”) este posibila pentru ca aparent sinele este o locuinta cu mai multe compartimente usor permeabile, dar distincte.

Mia Couto (Wikipedia)

Ancheta politista desfasurata de Izidine prilejuieste cascade de confesiuni ale unora dintre pensionarii azilului de batrani al carui director fusese ucis in mod misterios cu putin timp in urma. Interogatoriul este pretextul reinvierii unei lumi deja disparute din care locatarii s-au retras demult iar crima are tot atatea variante cate personaje, pentru ca aparent toata lumea dorea sa-l ucida pe uratul de Vasto Excelencio. Naratiunea in rama aduna laolalta teme folclorice (trecutul vrajitoarei Naozinha, confesiunea lui Navaia), politice (Ernestina si Marta evoca in tonuri mult mai realiste razboiul, independenta, abuzurile politice, birocratia si spolierea la care se dedau membrii proaspatului guvern), ori pescuite din istoria coloniala (povestea lui Xidimingo). Aici adevarul nu este ceea ce pare a fi, ci produsul unei fabulatii generalizate in care fiecare isi aduce cu ravna aportul, o lucratura menita sa conjure realitatea. Care realitate mai exact? Personajele lui Couto traiesc intr-un spatiu decalat in care elicopterul militar si sarpele ceresc aducator de furtuna wamulambo sunt totuna, femeile se lichefiaza noaptea, ca atare dorm in cada, ori pot aduce pe lume acelasi copil de mai multe ori. Fraza este adesea inflorita si impodobita, metaforele curg, uneori au asa un aer sententios (“cine confunda cerul cu apa ajunge sa nu mai deosebeasca viata de moarte”) incat il suspectez pe autor de accente ironice pe alocuri.

Textul vehiculeaza insa destule naivitati atunci cand insista sa vorbeasca despre pierderea si degradarea traditiei, despre lumea aflata in postura de schimbare accelerata care respinge valorizarea trecutului, despre tineretea opaca la sensul lucrurilor pentru ca dezradacinata prin plecarea la studii occidentale. Astfel de reflectii artificiale plus cateva vagi reprosuri post coloniale strica teribil continuul liric al romanului. Sfarsitul este un ultra fantastic happy end, o fereastra prin care mortul se reintoarce impacat sa doarma “mai linistit decat moartea” impreuna cu toti batranii din azil deveniti anacronici.

Peisajul supleant

noreply@blogger.com (yerbamate) — Tue, 27 Sep 2011 18:57:00 +0000

"In peisajul legendei (…) muntele este Muntele, raul este Raul, padurea Padurea si marea Marea. Particularul devine totdeauna general, crearea distincta a peisajului reprezinta fenomenul in sine si, ca atare, pare sa nu mai posede individualitatea pe care o etaleaza toate fenomenele din natura. Lumea este nivelata (…) Personajele legendei molipsesc mediul inconjurator prin caracterul lor reprezentativ, pana si peisajul devine supleant.”

Este ceea ce gasesc scris in cartea mea de mic-dejun “Miere de bondari“ de Torgny Lindgren pe care o recitesc cu mirare. Traducerea semnata de Dan Shafran suna placut. Imi ramane mintea la platitudinea peisajului “supleant” si ma intreb daca acesta poate bantui si cinema-ul. Sa fie Jodorovsky? (a se include aici si desenul jodorovskian). Sa fie Bunuel?

El Topo (A.Jodorowsky) © Schlock Footage

Ecouri groenlandeze: Jørn Riel, “La passion secrète de Fjordur”

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 03 Sep 2011 08:54:00 +0000

10/18

Are reputatia de a scrie pornind de la fapte reale, traite de el insusi sau auzite de la altii pe care le transforma in carti un pic mai speciale (imi place cum sunt numite ele in franceza, ”racontars”, cuvantul transmite cum nu se poate mai bine fragilul si anevoiosul echilibru intre adevar si umbra lui mitologica). Povestile sale sunt atat de adevarate ”incat ar putea fi inventii”. Se spune ca mai ales curiozitatea unui colportor i-a descoperit talentul si i-a publicat prima carte fara stirea lui. Nu stiu sa fi fost tradus in limba romana, desi s-ar fi cuvenit sa fie, probabil ca astazi el este unul dintre ultimii marii povestitori-colportori.

Fiecare volumas de Jørn Riel incepe cu o prima pagina care plaseaza titlul cu pricina in cronologia trilogiilor si ciclurilor deja publicate pe care oricum le poti citi in ce ordine vrei. Fiecare carte este independenta si in acelasi timp legata de celelalte surate ale sale printr-o libera circulatie a personajelor, a stilului si mai ales a ambiantei polare in care toate aceste aventuri au loc. Timpul nu prea are importanta in acest context. Ca dovada, autorul dedica doua cicluri ternare de povestiri existentei unui trib inuit undeva in illo tempore si un set de culegeri de ”povestiri arctice” existentei unui grup de vanatori plasati in nord estul Groenlandei undeva la inceputul secolului XX.

Sunt doua lumi complet diferite, abordate de autor in tonalitati diferite.

Primul meu Jørn Riel, “Heq” alcatuieste impreuna cu “Arluk“ si “Soré” trilogia “Le Chant pour celui qui désire vivre” (Cantec pentru cel ce doreste sa traiasca) despre care voi vorbi probabil alta data. Am sa spun doar ca aceste povestei poseda gratia complicata si ceremonioasa cu care este relatat un mit iar cititorul se regaseste pe sine la sfarsit cumva coplesit si cumva vulnerabil, consecinta a unei experiente iesite din comun.

De curand am atacat “La passion secrète de Fjordur” si am regretat ca nu cunosc daneza. Traducerea in franceza semnata de Susanne Juul si Bernard Saint Bonnet are savoare, rotunjime si consistenta, lucru care ma face sa banuiesc ca in limba originara o astfel de lectura rivalizeaza cu o experienta gustativa. Cartulia include 7 povestiri “groenlandeze” din complicata (acum disparuta) existenta a vanatorilor angajati de administratia coroanei daneze sa exploateze teritoriul sau cel mai Nordic, Groenlanda. Ca sa vii vanator al Companiei trebuie sa accepti sa imparti in doi sau chiar in trei o “statie”, sa treci cu brio de perioada de ucenicie de trei ani omorand singur un urs polar, sa-ti cresti singur cainii de sanie si de vanatoare, sa fii tolerant si mai ales primitor cu oaspetii cei mai deranjanti si mai ales sa-ti placa pustietatea bantuita de vanturi si lunga noapte polara.

Pentru neofiti, intalnirea cu Groenlanda este o revelatie mistica pe care autorul o descrie cu tandra ironie; pentru avocatul Volmersen de exemplu, purificat prin lunga ordalie datorata raului de mare indurat in timpul calatoriei cu vaporul, pamantul pietros si inghetat este o fecioara glaciala “bine facuta, intinsa pe spate si oferindu-se in toata goliciunea sa”.

Quand Volmersen posa le pied sur le granit groenlandais, il sentit, pour la première fois de sa vie, que le monde n’avait pas de limite. (…) Il saisit d’un coup la grandeur de la nature et la sienne propre. Il pensa “grandeur” mais aurait aussi bien pu penser “divinité”. Parce que ce qu’il voyait, ce qu’il sentait en cet instant, était du domaine du sacré.

Iata cum avocatul eficace si constiincios isi revede existenta trecuta ca pe o impostura si se converteste la agricultura-extrema ca hobby promovata de catre Conte. Acesta din urma, vanator cu numele, visator autoexilat in Groenlanda din placerea de a suferi adaptand soiuri diverse de vita-de-vie si cereale la solul imposibil si la frigul crancen este un soi de arbitru al savoir faire-ului local. Aveti dreptate, “localnici“ este mult spus pentru ca regiunea este un spatiu de tranzit. Esecurile sunt “reproduse“ de autor intr-un set de minipovestiri de dimensiuni epice cvasi homerice: pasiunea nemasurata a lui Sofus pentru ceea ce patiseria franceza numea altadata “tête de nègre” si concursul de tir organizat de Jalle pentru a se debarasa de prajiturile restante, tanjirea altuia pentru papagalii amazonieni, duelul “traditional-inuit” dintre Lause si Locotenent ori incrancenarea pe care o pune Lasselille in depistarea primului sau urs. Comunitatea este mica si transparenta, in ciuda distantelor mari care separa “statiile” locatarilor groenlandezi, ca atare pasiunile nu pot ramane secrete iar evenimentele speciale precum inaugurarea postului telegrafic, duelul intre doi rivali sau un concert de muzica se cer onorate de toata lumea. Se improvizeaza chiar activitati comune nemaiauzite precum tricotatul in grup sau activitati muzicale colective dupa cum urmeaza:

... il faut ajouter qu’au cours du printemps, les chasseurs créèrent quelque chose de comparable à un petit orchestre symphonique. Bjørken, Mads Madsen, William, Fjordur, Lodvig et Valfred avaient chacun construit son propre instrument et se réunissaient une fois toutes les deux mois chez Doc et Mortensen pour l’apprentissage du solfège et les répetitions.
Seul Valfred quitta l’orchestre en cours de route. Son instrument était constitué de huit bouteilles remplies et accordées sur chaque ton de la gamme. Au plus grand désespoir de Doc, il se trouva que Valfred avait du mal à garder les accords intacts toute une soirée. Quand on examina son instrument à la recherche de la cause, on découvrit que les bouteilles ré et fa avaient été remplies d’eau-de-vie et non pas d’eau pure, et que Valfred, en faisant ses gammes, avait bu de son instrument de telle sorte que le ré était devenu fa dièse et le mi bémol fa dièse et le mi bémol un la. Valfred reçut un avertissement, mais le scandale se répéta et il fallut se résoudre à l’expulser.

Personajele sunt cu toatele atat de nemasurate, incat imensitatea peisajului din fundal se face discreta. Natura nu este pitoresc pentru Jørn Riel, sentimentul imensitatii, libertatii si pustietatii sunt asimilate in comportamentele personajelor sale. Nu sunt de acord cu cei care vad in povestioarele arctice ale lui Riel o dimensiune etnologica, un simplu exercitiu de imaginatie ii poate teleporta pe Mads Madsen, pe Lodvig, pe Conte sau pe nedespartitii Bjørken si Museau la antipozi fara ca acestia sa isi schimbe sfatosenia, naivitatile si naravurile.

Talentul autorului consta in subtilitatea cu care ajusteaza contururile acestei umanitati in condensat. Fantastice sunt mostrele de dialog imbinate cu stilul indirect. Demonstratia lui Bjørken pe tema influentei luminii si intunericului asupra psihicului lui Lasselille si pulsiunilor obsesionale arctice in general este o proba de maieutica socratica feroce de toata frumusetea. Lucru pe care preopinentul sau Museau (care incaseaza cu stoicism ironiile filozofului facandu-se vinovat de neglijenta in argumentatie) il poate certifica.

Umorul, prezent pana si in descrierea comportamentului animalelor salbatice (vezi ursoaica vinovata de a-l fi mancat “in legitima aparare” pe inspectorul venit in Groenlanda pentru a reglementa vanatoarea din ratiuni de protejare a ecosistemului) este mereu dublat de o unda de melancolie sau de gravitate metafizica care anuleaza distanta temporala intre atunci si acum. Iata o manevra care mi-a adus aminte de raporturile pe care le intretine Ingmar Bergman cu reamintirea in “Smultronstället”.

CinemaSights

Ar fi multe de spus despre subtilitatile stilistice detectabile in povestirile lui Jørn Riel, prefer insa sa inchei cu definitia pasiunii secrete care, in viziunea lui Bjørken, innobileaza dorinta.

Il faut avoir de l’imagination pour avoir une passion secrète. Faut avoir des sentiments qui te rongent pratiquement de l’intérieur, qui peuvent te jaunir la face d’un bonhomme et lui faire perdre cheveux, dents et bonne humeur.

Panseaua zilei

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 28 Aug 2011 17:18:00 +0000

Profesorul meu spunea: "Cand traduci trebuie sa-ti ridici nasul din hartii."
Asta inseamna ca nu se traduce urmarind cuvintele limbii, de la stanga la dreapta, ci numai dupa ce ai inteles pe deplin fraza. Aceasta se cere digerata in profunzime pana ajungi la fibra ei intima. Citesc cartea de atatea ori incat ii gauresc paginile. Mai intai o invat pe de rost. Dupa care vine si ziua in care in sfarsit aud muzica textului.

Svetlana Geier

NB: Rareori se scrie despre traducatori, cu atat mai notabila este ocazia de a-i imortaliza intr-un documentar. Si asta chiar daca acesta exploateaza mai degraba incredibilele meandre ale vietii uneia dintre cele mai exemplare “voci” intr-ale traducerii, lasand cumva la o parte infernul luptei cu cuvintele.

... cu putin fantasy - Joe Abercrombie, “The Blade Itself”

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 27 Aug 2011 18:21:00 +0000

In sinea mea cred ca exista o comunitate a cititorilor de literatura Fantasy si ca aceasta functioneaza ca o secta: intri usor in gasca, iesi foarte greu pentru ca genul este foarte adictiv si in plus dai o multime de bani pe carti “de neratat” pentru ca sunt volumul 6 sau 10 din nu stiu ce saga pe care editura a avut bunul simt sa o faca bucati pentru a te jumuli si mai abitir. Cititorii care fac mofturi la traducere (de obicei mediocra, cartile au mai mult de 350 de pagini) sunt putini. Cititorii infocati nu dau banii pe variantele hardback, dar sunt in stare de multe cand urmarea seriei preferate intarzie mai mult de 6 luni. Cititorii cei mai contaminati sunt usor de recunoscut, isi poarta in avataruri personajele preferate si citatele cele mai sensibile. Si in sfarsit, cititorii cei mai abulici sunt cei care se dedica trup si suflet unui anumit autor sau unei anumite serii de autor astfel incat orice schimbare sau adaptare in alt format va fi judecata aspru. Acestia sunt “puristii”.

JoeAbercrombie.com

Eu ma consider infocata, foarte mofturoasa la traducerile standard, dar deloc fidela in fond, imi place sa variez si sa amestec povestile, pledand pentru diversitate. In acest context, primul volum din trilogia “The First Law” de Joe Abercrombie a fost comandat intr-o doara, ca sa vad cum se mai scrie in Marea Britanie. Altfel decat Terry Pratchett si Neil Gaiman.

La ora respective habar nu aveam ca:

Carticica de vreo 400 de pagini face parte dintr-o trilogie agrementata cu inca doua volume in afara seriei.
Autorul se ocupa cu montajul de film freelance, pe langa scrierea si degustarea de fantasy (ceea ce explica multe, mai ales descrierile de scene de actiune).

Pornesc de la premiza ca in fantasy metaconceptele si tropii care tin de narativitate sunt de mult fumati si parazitati de zona video game care ia ochii (si mintea) cu mai multa usurinta. Asta pentru ca zona cu pricina detine mai multe smecherii in maneca. Diferentele vor sta totdeauna in nuante, in abilitatea scriitorului de a improviza, in asocieri insolite (vrand nevrand, aici il recunosc ca maestru absolut pe Roger Zelazny, singurul in stare sa faca fantasy pe tema lumilor alternative altfel decat in “the Princess and the Frog”).

Abercrombie este genul clasic, solid ancorat intr-o fictiune zdravana care se complace in descriptii de personaje si in stilul indirect liber al monologului. Nu afectioneaza dialogurile cine stie ce. Cartea are aparente greoaie pentru ca autorul adora sa-si construiasca personajele din mers. Trebuie spus ca se calatoreste destul de mult in “The Blade Itself” ; o lume statica isi pierde repede farmecul, vezi cel de-al doilea volum din “The Curse of Chalion” de Lois McMaster Bujold, o aproape catastrofa datorita optiunii pentru “calatoria domesticita” intr-un spatiu foarte previzibil si fara amploare epica.

In mare perspectiva geopolitica propusa de Abercrombie are frumoase similiaritati cu geografia actuala :o Uniune de regate in zona de centru destul de dezbinata, un Imperiu de sud cu aer absolutist-oriental si o democratie autarhica simili saxono-vikinga in Nord. Pe langa asta, niste insule fantastice cu care cred ca ma voi intalni in volumul doi si nimic mai mult decat un Capat al Lumii (cum altfel?). In contraparte cu acesta, Lumea are bineinteles un Centru, aflat in insasi capitala Uniunii, mai précis in mauzoleul Facatorului (nu prea stiu cum se va traduce The Maker). Am uitat sa precizez de la inceput, “The Blade Itself“ sparge traditia volumului de fantasy agrementat cu o harta, in buna traditie tolken-iana. E un semn ca Facatorul si Autorul in acelasi timp nu se incurca cu aspectele de detaliu ale mapamondului, ci mai degraba cu raporturile dintre personaje.

Planisfera lui Abercrombie intretine de asemenea conflicte tipice: coruptie si neintelegeri intre Nord si Sud, un rex otiosus sau mai degraba senil la mijloc, un imparat hulpav si grandoman, un rege autointitulat cu forta in Nord cu ambitii de Charlemagne. Nu-i scapa autorului nici conflictele rasiale; populatiile negroide din sud au o parere execrabila despre populatiile aflate la nord (in slang-ul folosit de Ferro, pink conota rasial o creatura greoaie, lipsita de agilitate, necredincioasa si mai ales deschisa la piele).

Civilizatia amesteca fara probleme aspecte medievale timpurii (ocurenta lui “barbar” este lejer suparatoare) si relativ tarzii (armurile si instrumentarul razboinic), cu tinute vestimentare bizantine (robele demnitarilor din Dagoshka) si detalii mult mai tarzii (baia este luata de Bayaz si de Glokta in camere speciale, exista banci si bancheri care tin ostatica puterea de facto, confreriile si ghildele au putere politica, turnirul este un joc de societate cu sabii boante). Sa zicem ca daca nu facem mofturi, putem compara aceasta ambianta cu un soi de sfarsit de Ev Mediu combinat cu Renasterea europeana aflata la apogeu.

Cateva detalii sunt comice: antrenamentul lui Jezal mi-a adus aminte de” Rocky”, sportul & musculatura, dieta si abstinenta de la alcool sunt la urma urmei inventii tarzii in imaginea corporala masculine. Alte detalii sunt caraghioase (violenta domestica invocata de Ardee este comportament negativ ca in banalul secol XX al istoriei sociale en titre).

In ansamblul acesta destul de abstract se contureaza fara graba si cu multe detururi personajele principale: Vrajitorul (Bayaz e un tip care seamana mai degraba cu un macelar), Razboinicul (Logan Ninefingers aduce infiorator cu Rocky Balboa prin fizic, naivitate si oboseala cronica), Navigatorul (abia creionat in primul volum, genul limbut si descurcaret), Ciracul (Malacus Quai este un nume cum nu se poate mai nimerit pentru tanarul fara aparente calitati). Exista bineinteles si o Ea primprejur. In mod curios masinaria narativa o aduce in prim plan destul de tarziu si cu relativa bruschete. Fosta sclava, actuala fugara angajata in activitati haotice de gherila, Ferro este singurul personaj feminin cat de cat inchegat. Ea se remarca prin agilitate, impulsivitate si o capacitate uimitoare de autovindecare. Insa la strategie si echilibru emotional salbatica aceasta are intotdeauna nota zero. Nu sunt singura care ca observat ca personajele feminine sunt ingrozitor de incomplete, schematice sau discarnate; printesa Terez, Ardee, damele de la curte, vrajitoarea Caurib seamana cu abstractiunile figurand ca femei de pe cartile de joc.

Inca nu-mi dau seama ce rol joaca Jezal dan Luthar in toata povestea asta, probabil el este Natangul-care-se-maturizeaza pana la urma. “The Blade Itself” este astfel de fapt un preambul in vestiarul caruia se incheaga grupul care in ultimele plagini pleaca in cautarea aventurii la capatul lumii. Trebuie spus ca sabia-insasi din titlu (a lui Bayaz? a zeului?) este foarte discreta pentru moment.

Un ultim lucru intrigant merita deja semnalat: religia. Mai precis raportul dintre religie si magie. In prim plan se afla tragica confruntare Master Maker si Kanedias care ar fi avut loc realmente candva si ar fi dat nastere la ceva care cu siguranta nu este lumea, aceasta preexistand conflictului. Moartea prin inselaciune a acestui Master Maker ar fi sursa unui rit cvasi inexistent sau cazut in uitare a carui singura ramasita este domul caruia autorul ii dedica unul dintre cele mai interesante capitole ale volumului. Explorarea mauzoleului este un fel de condensat al calatoriei care va sa vina; pasajele lungi si foarte descriptive sunt construite interesant, ca un joc de oglinzi si reflectari intre interioritatile fiecarui participant la explorarea acestui teritoriu misterios. Mi-a placut felul in care autorul stie sa dispuna de thrill fara a face apel la efecte ieftine ori explicatii prea detaliate.

Revenind la religie, aceasta ramane o abstractie care nu explica indestul rolul Inchizitiei. Ceea ce nu-l impiedica pe Abercrombie sa construiasca un inchizitor Glokta deloc unilinear, cu ambitii, indoieli, fixatii si cruzimi care se incheaga intr-un personaj complex. Episodul care-l umanizeaza pe Glokta este secventa in care acesta se improvizeaza in detectiv cu apucaturi de amploaiat FBI, iar cel mai patetic vizeaza reinnodarea amicitiei cu locotenentul West.

In ceea ce priveste magia, neasteptata si placuta este secventa in care Logan Ninefingers vorbeste cu spiritele focului, ideea unei magii primitive aflate pe cale de disparitie din cauze banuite dar nu confirmate imi place. Aceasta este cumva excentrica “stiintei” magice, la fel si creaturile decazute (Shanka) ori compozite (uriasul albastru si Mancatorii). “Stiinta” de care vorbeam este magia-mestesug, bazata pe studiu si practica, semanand cumva cu amestecul de alchimie-herbologie si medicina practicat acum cateva secole. Contrapartea ei este practica lui Khallul care reuseste sa creeze golemi precum mancatorii de oameni (episodul interactiunii dintre Ferro, cei doi Mancatori neexperimentati si batranul mag este remarcabil prin concizie). Dualitatea permis-nepermis in ceea ce priveste practicile magice este putin cam superficiala (atat canibalismul cat si invocarea demonilor sunt argumente destul de ambigui pentru a le transforma in fundamente ale unei “stari spirituale” precum ar trebui sa fie magia intr-o dimensiune fantastica.

Aici, aici si aici cateva cronici interesante.

Scurte consideratii semantice pe marginea unei etichete

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 14 Aug 2011 19:45:00 +0000

Traducerea e lucru mare. Mai ales cand este vorba de etichetele unor produse venite de la antipozi. Acestea (etichetele, nu produsele) poseda o curioasa caracteristica: descrierea produsului este inlocuita de mici panseuri complet decontextualizate traduse in engleza cu ajutorul motoarelor de traducere automate. Rezultatul seamana cu loteria papagalilor, este adica sibilin si deseori poetic.

Pentru cosul meu handmade am avut dreptul la urmatorul comentariu pe eticheta:

Your day is filled with happiness and love.
life was beautiful then. I remember the time.

Conceptul de “natsukashii” nu-i departe. Dupa unii, acesta nu are corespondent exact in limba engleza, din ratiuni nu atat semantice cat culturale: in japoneza amintirea nu poseda dimensiunea “algezica”, dureroasa pe care o presupune semantic si etimologic raportarea la trecut in occident, ba mai mult accentul nu cade in japoneza pe subiectul care suporta (re)amintirea, ci pe obiectul care o ocazioneaza.

Inceput de capitol

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 07 Aug 2011 18:08:00 +0000

Unul dintre defectele mele cele mai deranjante este faptul ca imi cultiv aversunile. Una dintre acestea din urma priveste reteaua de librarii Diverta, nascuta fiind din multiplele mici incidente inregistrate cu ocazia vizitelor in vreuna din librarii in care mi s-a intarit convingerea ca am de-a face cu o hala de papetarie cu un raion de carte auxiliar destinat necititorilor. Cireasa de pe tort a fost hidosenia diverteasca instalata in centrul orasului, peste drum de Carturesti, in spatiul prost gandit/luminat/organizat din locatia fostului magazin Eva. Mi-am jurat atunci sa nu mai pun piciorul in vreo hala diverteasca oriunde ar fi ea si asa am facut pana mai ieri.

E vara, librariile mai goale decat de obicei afiseaza reduceri, asa ca am intrat. Si am cumparat. Carti, nu papetarie, cum planuisem.

PenguinBooks

Surpriza surprizelor este un romanel de aventuri cu tenta supranaturala cu coperta vintage pe numele lui “The Beetle”, scris de Richard Marsh in 1897. Carticica are un un tagline care m-a facut sa ma gandesc mai degraba la un film de categoria Z (“Vengeance takes many forms”) si face probabil parte dintr-o serie de tipul “si ei s-au vandut bine la vremea lor, dar n-a fost sa fie”.

M-a uimit inceputul, o intrare in tema care aduce mai degraba cu Raymond Chandler sau cu oricare din romanele cu detectivi din anii 30-40 ai secolului XX:

'No room!--Full up!'

He banged the door in my face.

That was the final blow.

To have tramped about all day looking for work; to have begged even for a job which would give me money enough to buy a little food; and to have tramped and to have begged in vain,--that was bad. But, sick at heart, depressed in mind and in body, exhausted by hunger and fatigue, to have been compelled to pocket any little pride I might have left, and solicit, as the penniless, homeless tramp which indeed I was, a night's lodging in the casual ward,-- and to solicit it in vain!--that was worse. Much worse. About as bad as bad could be.

I stared, stupidly, at the door which had just been banged in my face.

PenguinBooks

Si pentru ca veni vorba de 1897, iata cum incepe “Dracula” lui Bram Stoker, publicat in acelasi an: cu o voce la persoana intai mult mai in ton cu pasul modei de atunci, filtrata prin motivul jurnalului de calatorie gasit a posteriori:

Jonathan Harker's Journal

(Kept in shorthand)

3 May. Bistritz.--Left Munich at 8:35 P.M., on 1st May, arriving at Vienna early next morning; should have arrived at 6:46, but train was an hour late. Buda-Pesth seems a wonderful place, from the glimpse which I got of it from the train and the little I could walk through the streets. I feared to go very far from the station, as we had arrived late and would start as near the correct time as possible. The impression I had was that we were leaving the West and entering the East; the most western of splendid bridges over the Danube, which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule.

*****

Ambele povesti cultiva misterul, senzationalul si frisonul necunoscutului oriental folosind cu succes naratiunea alternata din perspective multiple. Lucru curios, lumea adora sa (re)descopere cu entuziasm aceeasi tehnica in fantasy-ul de aventuri cultivat de George R. R. Martin.

Cum ambele carti se afla acum in domeniul public, le puteti citi pe Project Gutenberg, aici si aici.

Panseaua zilei- o chestiune de hidraulica

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 07 Aug 2011 16:40:00 +0000

The sea is, after all, in many respects, only a wetter form of air. And it is known that air is heavier the lower you go and lighter the higher you fly.

Terry Pratchett - Going Postal

Despre “fructificare”

noreply@blogger.com (yerbamate) — Thu, 28 Jul 2011 19:34:00 +0000

Mollat.com

Daca ma iau dupa excelenta cronica de carte semnata de Antoine de Baecque dintr-un supliment literar al “Le Monde”, “fructificarea” este o forma de reificare a puterii politice in si de catre spatiul public. Practicata cu asiduitate de pamfletul politic si ilustrata de inevitabila caricatura, aceasta se declina in “n” exemple dintre care cel mai productiv pare a fi motivul perei. Despre acesta a ales scriitorul de benzi desenate Fabrice Erre sa diserteze intr-un eseu dragalas, “Le règne de la poire: caricatures de l'esprit bourgeois de Louis-Philippe à nos jours” (ed. Champ Vallon, coll. “La chose publique”) care sub aparentele unui studiu asupra imaginarului satiric politic de la sfarsitul sec XIX incoace ascunde, dupa parerea maestrului de Baecque un parcurs antropologic al imaginarului care a dus la “pirificarea” detinatorului puterii politice de la Louis-Philippe incoace, multumita libertatii de expresie garantata in perioada guvernarii sale. Para ca o cristalizare a caldutei cai de mijloc, ca referire (auto)ironica la baza sociala a regimului burghez isi trage “rotunjimile” semantice si simbolice din deceniile prealabile menite sa legimiteze economic viziunea lui Guizot.

Caricatura lui Louis-Philippe in Charivari

Centre d’études du 19e siècle français

N-as fi recunoscut paternitatea acestui articol-cronica de carte daca undeva autorul nu s-ar fi abtinut sa nu compare metoda de investigare a autorului (un fel de suprapunere savuroasa a metodei istoriografului peste exploatarea genealogiilor, surselor si interpretarilor) cu o “acumulare isterica de gaguri” ca in “The Party“ al lui Blake Edwards.

Nu tin minte sa ma fi interesat caricatura politica; intentia lui Antoine de Baecque de a semnala (cu verva si inteligenta) acest eseu la inceput de vacanta de vara mi-a dat dintr-o data chef sa citesc cartea lui Fabrice Erre.

Pret de-o secunda m-am intrebat chiar daca “fructificarea” asta, ca semn al coacerii spiritului critic social, va fi fiind prezenta si pe la noi.

Panseaua zilei

noreply@blogger.com (yerbamate) — Wed, 27 Jul 2011 18:45:00 +0000

J'ai lu récemment un entretien du patron de Lacoste. A la question sur son livre de chevet, il a répondu 'Jamais de livres'. Il y a dix ans, le même patron aurait dit ' Je relis Proust', même s'il ne l'a jamais lu. Aujourd'hui, on peut afficher sans complexe qu'on se fiche des livres.

Am citit recent un interviu cu patronul Lacoste. Cand a fost intrebat care ii este cartea de capatai, acesta a raspuns “Nu ma intereseaza cartile”. Acum zece ani, acelasi patron ar fi afirmat “Il recitesc pe Proust” chiar daca n-ar fi fost adevarat. Astazi lumea nu se mai simte jenata sa spuna de-a dreptul ca putin ii pasa de carti.

Semnat: Olivier Rubinstein, ex patron Denoël

Pictures of an exhibition - Daniel Buren 2011- Instalatia “Echos-Travaux in situ” (Centre Pompidou-Metz)

noreply@blogger.com (yerbamate) — Wed, 20 Jul 2011 19:27:00 +0000

Centre Pompidou Metz

Rareori ma simt atinsa de aripa inspiratiei atunci cand este vorba de arta contemporana, inot contra curentului atunci cand este vorba de tendinte, stiluri si scoli care s-au perindat prin muzee in ultimii 50 de ani. Propria mea reactie m-a surprins acum un deceniu cand am reactionat pozitiv la “oroarea” din curtea interioara de la Palais Royal semnata de Daniel Buren si purtand pretentiosul nume de “Les Deux Plateaux” (un dalaj pustiit semanat cu coloane de inaltimi variabile, numai dungi albe si negre).

L-am pierdut din vedere pe Buren, am trecut ca vantul de scandalul iscat de costisitoarea restaurare a instalatiei de la Palais Royal, nu m-a interesat deloc faptul ca artistul a ajuns sa fie expus la muzeul Guggenheim, dupa ce in urma cu 35 de ani aproximativ curatorii i-au refuzat o expozitie.

Intamplator am dat peste punctul expozitional construit ”in situ” de catre Daniel Buren la Centrul Pompidou-Metz, ultimul etaj. Suprapunerea cu ramasitele expozitiei “Chefs d’œuvre?” dedicate artei moderne si contemporane din sec XX repeta figura de la Guggenheim 2005 cand Buren a tinut sa invadeze (pentru o zi) intregul muzeu cu instalatia “Peinture-Sculpture”.

Daniel Buren, Echos, au Centre Pompidou-Metz de centrepompidou

Desi dungile sunt se pare pentru artist “unealta vizuala” cu se care se testeaza si concepe un nou spatiu, tot scotocind am fost uimita sa vad ca alte spatii expozitionale precum Kunsthalle din Baden Baden au beneficiat de alte figuri geometrice. Din alte scotoceli am aflat ca mania artistului este improvizatia ecourilor vizuale cu tenta conceptualista in functie de spatiul acordat. Doua elemente compun expozitia de la Pompidou-Metz: unul este sala oglinzilor care deconstruiesc imensa vedere asupra orasului intr-un stilizat ton “inception”-esc: turnurile catedralei se pot dedubla sau sectiona, blocurile stil anii 70 se curbeaza in forme admirabile sau se golesc de substanta la mijoc, turlele bisericilor se indoaie sau se declina in n-variante. Pentru cunoscatorii topografiei “adevarate”, perspective se roteste cu 90%. Dungile nu lipsesc, de data aceasta ele par a fi folosite ca jaloane intr-un spatiu pe care oglinzile il reconstruiesc fara incetare (instalarea lor a durat, cred, vreo 3 luni de zile).

Alaturi, instalatia “Cabanes éclatées imbriquées” se joaca cu superpozitia spatiilor (curbe/dreptunghiuri, cadre unghiulare), a materiilor (opacul si oglindirea) si a culorilor (cele mai acidulate variante de rosu, galben si turcoaz se sting in negru sau in albul cel mai neutru de bordura). Iata cateva poze “furate” de aparatul meu foto amator:

H de la Halucinatie - (I know you johns)

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 08 Aug 2009 15:32:00 +0000

Cabinetul de curiozitati este un proiect vechi care mi s-a aratat dupa ce, intr-un “Positif” aniversar mai vechi – nr.400 din 1994 (doamne ce numar fantastic, de-ar fi fost acolo numai magistralul articol al lui Chris Marker despre “Vertigo” si tot ar fi trebuit pomenit) am descoperit cu incintare acel “Petit alphabet pour un musée imaginaire” incropit de Claude Miller care se termina cu superba fotograma extrasa din “Imitation of Life” pe care o visez periodic. Buna idee pentru un blog, lumea nu mai suporta lungimile asa ca de ca sa nu fac precum Miller apologia fragmentului, a bucatilor de secventa probabil deformate de memoria greoaie sau supraimpresionate pe alte secvente din alte filme si fragmente din oaresce carti.

Cabinetul de curiozitati (I):
H de la Halucinatie - (I know you johns)

Cabinetul se deschide cu ”Easy Rider” si acid-trip-ul din cimitirul din New Orleans, pe care il puteti vedea aici. Am revazut filmul acum o luna poate la cinemateca si-am tot adunat “pietricelele“ pe care le-a lasat ici-colo in siajul sau filmul acesta devenit cult: contracultura hippie, bikeri pacifisti de inainte de Hell’s Angels, comunitatile din desert cu gestica lor criptica, George Hanson si finalul doboritor care se decide sa panorameze post mortem cele doua maluri ale fluviului Mississipi pe genericul de final.

Pentru unii delirul LSD filmat in 16 mm ca un film de vacanta, montat cu barda si supraexpus cu cruzime este un fel de secventa mama pentru portretul halucinogen cinematografic de dupa 1969, poate cea mai buna de acest gen. M-a frapat melopeea religioasa pe patru voci a textului cu adieri psihanalitice si fundal sonor metalic ("Oh Mother why didn't you tell me? Why didn't anybody tell me anything? ... What are you doing to me now? ... Shut up! ... How could you make me hate you so? ... Oh God, I hate you so much.") si mizanscena care face tot ce poate sa separe cele patru identitati pierdute asa cum multi si-au imaginat pictural si cinematografic apocalipsa. Perspectiva este multipla, pulsatoare si versatila, ritmul este uneori accelerat, alteori se apropie de slo mo.

Legati asta de cadoul criptic al Strainului (“When you get to the right place, with the right people, quarter this. You know, this could be the right place. The time's running out”) si de concluzia melancolic-resemnata la care ajunge ulterior Whyatt (“We blew it”) Luati apoi o harta si digerati ideea ca cei doi bikeri merg cumva contra curentului, contra vitezei de croaziera a acestei contraculturi in care Aquarius ar fi dorit sa-l inlocuiasca pe Pisces dar se vede treaba ca a esuat in mahmureala cronica a slackerului oscilind intre circ si paranoia din “A Scanner Darkly”. Daca e sa imping lucrurile mai departe, ele se vor rostogoli inevitabil catre covorul lui “Dude” Lebowski & co pentru care ”slacking is not only a form of political activism but the only possible activism.” Filmuletul in film din cimitir este deci prima concluzie a unui rapid colaps generational ale carui replici inca se mai fac simtite.

Retrospectiv, la inceputul anilor 70 si Hunter S. Thompson pare sa fi mormait in felul sau “We blew it” in elegantul necrolog pe care-l face contraculturii hippie in “Fear and Loathing in Las Vegas”:

You could strike sparks anywhere. There was a fantastic universal sense that whatever we were doing was right, that we were winning...

And that, I think, was the handle – that sense of inevitable victory over the forces of Old and Evil. Not in any mean or military sense; we didn’t need that. Our energy would simply prevail. There was no point in fighting – on our side or theirs. We had all the momentum; we were riding the crest of a high and beautiful wave...

So now, less than five years later, you can go up on a steep hill in Las Vegas and look West, and with the right kind of eyes you can almost see the high-water mark – that place where the wave finally broke and rolled back.

Gigi 3 (nu, nu are legatura cu Becali)

noreply@blogger.com (yerbamate) — Mon, 20 Apr 2009 08:20:00 +0000

Simbata cu John Cassavetes

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sun, 22 Feb 2009 08:52:00 +0000

John Cassavetes in "Johnny Staccato"

Saptamina asta a trecut fara filme, cu exceptia week-endului care aduce la Cinemateca o grupare dintr-aia nelamurita de tip “omagiu la 20 de ani de la moarte“ dedicata lui John Cassavetes. Nu-mi plac defel ciorbele astea care programeaza, ca si anul trecut, “Shadows”, apoi “Incubus” si apoi “Husbands”. Ceva care ar trebui sa te ajute sa-ti faci o idee despre ce voia taticul filmului independent american ca regizor (lipsesc “Faces“ si “A Woman Under the Influence”) si cam cum juca el ca actor - de ce nu si “The Dirty Dozen” al lui Aldrich atunci ? De ce nu partitura din serialul TV “Johnny Stacatto”, aici un articol interesant despre aceasta prestatie? De ce nu rolul din “Rosemary’s Baby” cotat a fi cel mai bun exemplu de mostra de Cassavetes actor ? De ce nu “The Killers” cu Lee Marvin ?

”Incubus” (din 1981 in regia canadianului John Hough) ramine un thriller de mina a doua care se face ca doreste sa cultive misterul si care nu-i prea lasa actorului mare lucru de facut. Ici colo, avem parte de accente horror. Copia este atit de palita incit culorile filmului par nefiresti si transforma personajele in pensionari ai unui muzeu de ceara. Tema vrajitoriei vazuta ca emanatie a unui grup endogam (si prin aceasta nonconforma cu moralitatea) este tratata la modul foarte american. Sexualitatea aberanta a incubului este abordata cu stingacie.

"Shadows"

Pe “Shadows” (1959) l-am vazut anul trecut si m-am ingrozit, nu intelegeam nimic din dialogurile nesubtitrate, actiunea imi zbura pe la urechi, mirosea a jazz peste tot, oamenii intrau si ieseau din cadru cu nonsalanta, camera se invirtea si le cauta fetele cu incapatinare in prim planuri care parca turtea fruntile si obrajii. Ulterior am aflat povestea lui “Shadows”, un film experiment eminamente inventat si finantat in parte printr-o colecta publica lansata intr-o doara la radio, fara scenariu, cu actori necunoscuti sau improvizati filmat in stada, mormait, fredonat, inginat si atit de neinteligibil incit a trebuit sa fie ulterior dublat pentru iesirea in salile americane. M-am simtit usurata. Pelicula in alb negru este atit de tulbure si de ambigua, incit e imposibil sa nu-i percepi eleganta.

Europa l-a adorat pe Cassavetes dupa ce, ani dupa aceea a descoperit “Shadows” si mai ales “Faces”, se vorbeste acum despre o certa influenta Cassavetes asupra dogmaticilor danezi si asupra lui von Trier in special. ”Shadows” este insa foarte departe de dementa dogmatica de mult mai tirziu, am gasit aici o constructie haotica apropiata de stranietatea unei teme de jazz. Dialogurile se agata unele de altele asa cum, intr-un cvartet, exista un instrument care sustine linia muzicala, iar celelalte vin si se grefeaza in asonante si disonante care imita discutiile dintre oameni. Urechea percepe bucati si frinturi dintre acestea, nicidecum esentialul pe care doar o reascultare sau interpretarea unui specialist o poate revela. Numai feelingul muzical pe care-l ai vrind nevrind in fata lui “Shadows” ii poate explica coplesitoarea melancolie, pe care nu o vei gasi in veci in curiozitatea uscata a dogmaticilor. Cassavetes este un temperament lunar, cred ca cele mai izbutite secvente ale sale sint cele legate de nocturne.

John Cassavetes si Ben Gazzara in "Husbands"

Anul acesta mi-am permis “Husbands” (1970). Se discuta la modul foarte serios daca cineastul adora improvizatia sau aceasta este atent controlata. In comparatie cu “Shadows”, “Husbands“ este mai crud, partitura pentru trei personaje si orchestra de figuranti atrage prin altceva: inefabilul nu mai este, lumea se alcatuieste din aceleasi frinturi de discutii care vor totdeauna sa insemne ceva dar care la modul “ultrarealist” nu se termina niciodata. M-a socat comparatia cu neo-realistii, zau asa, de cind fragmentele de ginduri si sentimentele nelamurite sint realiste?

Povestea suna cam asa: a fost odata un grup de patru prieteni pe care-i cunoastem dintru inceput inca din fotografii. Patru tipi de virsta medie, casatoriti, cu cit mai multi copii posibil, cu joburi stabile si una-doua case, probleme de cuplu poate sau numai probleme personale. Intr-o zi unul dintre ei moare in floarea virstei, ceilalti trei se decid sa regreseze la virsta adolescentei si sa fuga de la casele lor citeva zile. Este mai multa psihologie in dialogurile din “Husbands“ decit intr-un intreg tom despre deziluziile firesti ale virstei de mijloc. Filmul combina atitudini precum “as fi putut fi un bun jucator de baseball/fotbal american/polo etc“ cu “as fi putut calatori n toata lumea” sau “as fi putut avea o alta femeie” sau “as fi putut sa ma imbat fara sa trebuiasca sa-mi para rau dupa aceea”. Titlul musteste de intelesuri: Harry, Gus si Archie sint niste soti in vacanta improvizata si nicidecum niste barbati in adevaratul sens al cuvintului. Dialogul ar putea fi obiect de studiu pentru cei care cauta “firescul”: nu sint bucati surprinse de catre Cassavetes in cine stie ce fund de bar in care trei betivi se cearta si se impaca dupa aceea, importanta este uluitoarea verosimilitate. Fireasca este si lupta intre barbati si femei din filmul acesta, “du brut” cum ar spune francezul. Intre un barbat si o femeie nu exista decit forta fizica cu nuante mai mult sau mai putin sado-masochiste de ambele parti. Cei trei soti concentreaza umanitatea masculina in intregime fara a se constitui in tipuri. Asta este firescul lui Cassavetes la urma urmei.

Mi-e nu stiu cum sa vorbesc despre modernitatea acestui frumos nebun independent si alergic la orice constringere, fondatorul scolii din NY, iubitorul filmului de “trupa” (in acelasi standard intra si Bergman si Fassbinder), interesat de teatru (ca si Bergman, Fassbinder si von Trier) dar iubind sincer cinematograful (spre deosebire de von Trier). Ce-mi pasa mie la urma urmei de curente si felii de modernitate cind dau peste un film in care pot locui in voie timp de doua ore si ceva fara sa fiu nevoita sa ma identific cu personajele? ”Du brut”, ce va spuneam eu ?

Note de cinema - miercuri cu Harvey Milk

noreply@blogger.com (yerbamate) — Sat, 07 Feb 2009 08:33:00 +0000

Salt peste timp pentru a vedea “Milk” ultimul Gus Van Sant. Si de ce ma rog sa nu-l vedem pe acesta la pachet cu “Intolerance” al lui Griffith? De vazut pentru rolul delicios pe care il face Sean Penn. Cum putin imi pasa de Oscaruri, habar nu am daca filmul a intrat in competitie sau nu, subiectul se preteaza la asta (tot ce tine de drepturile civice este selectionat cu usurinta la premiile astea cu atit de putina valoare) si nu se preteaza (vezi ceea ce a patit “Brokeback Mountain”).

Am adorat mica polemica creata in jurul filmului atunci cind cenzura locala l-a interzis spectatorilor sub 18 ani pe motiv ca subiectul "face propaganda pentru o orientare sexuala". Intre cenzorii nostri de pe malul Dimbovitei si Anita Bryant & talibanismul protestant din anii 70-80, nici o diferenta. Mi-a placut campania initiata de Stefan Dobroiu si Cinemagia pe marginea motivatiilor avansate de catre cenzura locala, zau, ne situam undeva intre Singapore si Afganistan. As vrea sa vad filmul in afara subiectului politic, dar nu prea pot, conditionata fiind de amintiri amarui. Imi aduc aminte acum citiva ani, la sala Union era programat un foarte cuminte festival “gay&lesbian” (la noi astfel de festivaluri intra cu documentare in mare parte si nicidecum cu fictiuni) dublat fiind cu un mars de acelasi fel care pina la urma s-a soldat cu batai, cu isterii ale studentilor teologi si cu tot felul de inscriptii care frizeaza prostia. In acelasi timp, la “Union” nu mai ramasese decit proiectionistul si persoana care asigura subtitrarile filmelor care pina la urma nu s-au mai dat, de frica sa nu intre derbedeii teologi sa distruga sala de cinema in numele intolerantei lor.

Sint convinsa ca foarte multi cred ca homosexualitatea se ia, ca e o boala (asta desi a fost abrogat articolul acela care pedepsea penal aceasta orientare sexuala), ca homosexual inseamna pedofilie, prostitutie, deturnare de minori, droguri si toate relele din lume. Realizatorul a facut un film care sa marseze mult pe ideologie si pe manipulare, care ideologie si manipulare functioneaza glorios si astazi; este deci imposibil sa vorbesti despre film fara sa nu atingi si problema activismului si a drepturilor minoritatilor de orice fel or fi ele. Mi-ar place sa scriu totusi o cronica mult mai centrata pe film (amestecul de documentar si imagini de arhiva cu fictiunea, inserturile prilejuite de citatele din ziare, fotografiile sint cred modificate dupa look-ul lui Sean Penn) care sa nu doreasca sa intre in polemici legate de subiect. Mi-ar place sa scriu despre delicatetea lui Van Sant (comparatie posibila cu Gregg Araki?) de a filma “dragostea la masculin” si manierele de tip dulce pe care le adopta Sean Penn, interactiunea fizica dintre personaje (atingerile, surisurile si privirile cu subinteles). De urmarit exploatarea corporalitatii (Scotty in piscina, de exemplu, este pur si simplu frumos) care nu se mai rezuma numai la corpul adolescent gratios distorsionat de perioada de crestere (“Elephant”, “Paranoid Park”). Barbatii lui Van Sant sint absolut normali si nu variante de pin-up la masculin, 100% urbani, cultivati si sociabili, pentru care notiunea de coming out nu este necesarmente o fronda. “Brokeback Mountain“ pune, cu cowboy-i lui de la munte, o cu totul alta problematica gay, mult mai intimista si mai dramatica.

Se pare ca voi rata iremediabil “The Dutchess“ (ultima sansa saptamina asta la “Patria”) ma incapatinez sa judec filmul dupa trailerul care rezuma foarte corect o poveste moderna de divort in costume de epoca. Probabil un happening involuntar din partea realizatorului. Aceeasi soarta o rezerv produsului semnat Baz Luhrmann, “Australia”. “Am fost sa-l vad pentru peisajele australiene“ imi spunea cineva, fraza suna cam a scuza intru acoperirea unei mici placeri vinovate, recte discreta aplecare pentru comediile sentimentale. ”Cold Mountain” unde esti ?