„Missouri Sky este un spectacol despre potriviri. Un fapt divers, mai curând sugerat, dar ale cărui implicații ar putea să fie, pe bună dreptate sau nu, serioase. (…) Doi oameni care, în felul lor, nu-și găsesc locul: o femeie care trăiește cvasi-singură, aflată la răscrucea inefabilă dintre „tinerețe” și „bătrânețe” – sau accepțiunile generale legate de aceste două concepte; un băiat pentru care viitorul nu e sursă de entuziasm, ci de angoasă” declară autorul piesei „Missouri Sky”.

Silvia Roman și Ruxandra Manolovici dau consistență scenică lumii imaginate de Victor Morozov, alături de actorii Andreea Hristu și Dan Pughineanu, iar muzica spectacolului este semnată de Bogdan Balea.

Din perspectivă regizorală, Silvia Roman definește „Missouri Sky” drept un spectacol care îmbină realul cu fantasticul, realismul psihologic cu suprarealismul, totul în jurul unei tematici atât de actuale și mediat dezbătute: Educația.

Și pentru că Missouri Sky este un spectacol în care personajele se întâlnesc sub semnul pasiunii pe care o au în comun față de literatură, echipa artistică invită publicul la o lectură încrucișată. Pornind de la ideea că menirea cărților este aceea de a fi citite de cât mai mulți oameni și de a circula liber prin lume, dincolo de timp, spectatorii sunt încurajați să aducă o carte, în schimbul căreia își vor putea alege o alta.

Producția face parte din proiectul „Corp și discurs”, care documentează felul în care discursul mediatic modelează discursurile noastre de fiecare zi, pe de o parte, și discuțiile despre corp, pe de alta. Spectacolul e realizat prin metodele de lucru ale teatrului devised: membrii echipei artistice au participat la o perioadă de documentare, urmată de lucrul la scenă, care a presupus exerciții de scriere și de improvizație. Pe baza acestor exerciții s-a construit apoi textul de spectacol.

„Ți s-a întâmplat vreodată să folosești un argument nepotrivit doar ca să îți demonstrezi punctul de vedere? Ți s-a părut vreodată că unele cuvinte nu sunt chiar ale tale? Ai tras vreodată concluzii greșite? Nici noi…” se arată într-un comunicat al organizatorilor. „Deconstruind diferite tipuri de discurs, spectacolul încearcă prin (auto)ironie să stimuleze gândirea critică și să suprapună într-un mod ludic planul personal biografic peste unul istoric.”

Spectacolul este realizat de Alexandra Caras, Radu Dogaru, Olivia Grecea, Petro Ionescu, Paula Rotar și Cosmin Stănilă, iar scenografia este semnată de Gábor Zsófi.

În deschiderea festivalului, în data de 20 martie, de la ora 17.00 va fi prezentat spectacolul de teatru-dans „Pasărea nimănui” în producția Ansamblului Nagyvárad. Producția prezintă povestea de iubire a unui tânăr european și o fată japoneză, creația valorificând atât elementele culturii noastre, cât și pe cele ale unei societăți îndepărtate. În prima zi a festivalului, de la ora 20.00 este programat spectacolul „Bară și autogol”, povestea lui Boy și Suzi, care „ar putea fi un cuplu obişnuit de adolescenţi. Boy este portarul echipei de fotbal din orăşel, iar Suzi adoră filmele documentare despre somoni. Relaţia lor însă nu este una obişnuită: fata este deja moartă, iar în capul băiatului aşteaptă, ca o bombă cu ceas, un cheag de sânge denumit Sam”.

În data de 21 martie, de la ora 17.00 vor urca pe scena Teatrului studenții masteranzi ai Universității de Arte Târgu Mureș cu producția nonverbală „August”, iar de la ora 21, Atelierul de Dans „Duna” va prezenta spectacolul de teatru-dans „Acasă”, bazat pe drama lui Albert Camus.

În data de 22 martie, de la ora 19.00, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”  din Timișoara prezintă în Sala Arcadia spectacolul „Deșteptarea primăverii”, iar în data de 23 martie, de la ora 19.00, în Sala Mare vor urca pe scenă artiștii teatrului din Sfântu Gheorghe cu o comedie muzicală, „Gâlcevile din Chioggia”. Ambele spectacole beneficiază de traducere în limba română.

În închiderea festivalului, spectatorii orădeni se vor putea delecta cu un adevărat spectacol grandios: cea mai renumită trupă de teatru din Ungaria, Teatrul „Katona József” din Budapesta va sosi în Oradea cu producția „Nora – Crăciun în familia Helmer”. Drama lui Ibsen, care în momentul publicării a stârnit controverse atât în rândul creatorilor de teatru, cât și în rândul societății, vorbește despre rolul femeii în viața de zi cu zi. Producția capătă noi accente în regia lui Székely Kriszta, spectacolul fiind premiat în repetate rânduri. „Nora” va putea fi vizionat cu supratitrare în limba engleză.

Deși este o comedie provocată de o sinuoasă linie genealogică, spectacolul „Fierarii” ridică o serioasă și complexă problemă, și anume aceea a consecințelor marilor evenimente istorice în viețile mărunte ale oamenilor de rând. Pornind de aici, spectacolul trimite la o reală înfrățire europeană, care, oricât de întâmplătoare ar fi la nivel genetic, stă la baza conviețuirii spirituale într-o Europă Unită.

„Am scris comedia Fierarii după principiile tragediei antice, numai că am răsturnat o situație tragică în esență, așa că ea a încetat să mai fie tragică. Ca și în tragedia antică, și în Fierarii tot ceea ce ține de esență s-a întâmplat mai demult, iar ceea ce se prezintă în fața cititorilor – sau a spectatorilor – sunt doar consecințele celor întâmplate”, declară autorul Miloš Nikolić. „Această comedie seamănă cu un concert cântat pe o singură coardă sau cu Bolero-ul lui Ravel, în care tema variază și se multiplică. Prin această multiplicare, amplificare, realul se transformă în absurd, care devine mai convingător decât tot ceea ce este cu adevărat real. Cum comicul și tragicul sunt ca două surori gemene, în această comedie apar deseori în același timp pe scenă, ajutându-se una pe cealaltă să aducă la nonsens orice război, orice manifestare de ură și orice naționalism.”

Foto Adrian Nuta

Detalii înscriere pentru secțiunea TINERI CREATORI

• Regizorul spectacolului înscris în vederea selecției trebuie să aibă vârsta de maxim 30 de ani (la data premierei).
• Pot fi înscrise doar spectacole care au avut premiera după data de 01.01.2017.
• Se pot înscrie atât teatre de stat, cât și companii particulare sau şcoli de teatru.
• Înscrierea spectacolelor se poate face până pe 15 aprilie (data poștei). Materialele primite după această dată nu vor fi luate în considerare pentru selecție.
• Înaintea înscrierii, producătorul trebuie să consulte schemele sălilor şi dotările tehnice ale Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, asigurându-se că spectacolul poate fi montat în condiţiile oferite de teatrul nostru (sunt atașate mai jos).
• Pentru înscrierea unui spectacol, vă rugăm să trimiteți filmarea integrală a acestuia (DVD – 2 exemplare) și formularul de înscriere completat (atașat mai jos).
• Materialele vor fi trimise pe adresa: Teatrul Tineretului, Piața Ștefan cel Mare nr. 1, Piatra Neamț, cod poștal 610109, județul Neamț, cu mențiunea „Festivalul Internațional de Teatru Piatra Neamț”.

SELECȚIE

• Selecția spectacolelor care vor face parte din secțiunea TINERI CREATORI a Festivalului Internațional de Teatru Piatra Neamț va fi realizată de board-ul artistic al Teatrului Tineretului.

Organizatorii Festivalului Internațional de Teatru Piatra Neamț asigură cazare (2 nopți), onorarii de participare (personalul artistic și tehnic) și decontarea cheltuielilor de transport (persoane și decor).

Propunerile de texte pot fi trimise până duminică, 15 aprilie 2018, pe adresa de mail ttgentiana@gmail.com. Juriul va fi compus din profesioniști de teatru și liceeni. Vor fi alese trei texte câștigătoare, care vor fi montate de către trei tineri regizori (22-35 ani), la Sala Studio „Corneliu-Dan Borcia” a Teatrului Tineretului (înălțimea spațiului: 2,30 m; lățimea: 3,50 m; adâncimea 3,47 m). Premierele acestor trei spectacole sunt programate pentru lunile iunie, iulie și octombrie 2018.

Scopul proiectului „MIC-RO Laborator de creație teatrală” este promovarea dramaturgiei românești și a spectacolului pe text contemporan în rândul publicului tânăr, în cadrul unui laborator de creație dedicat tinerilor dramaturgi, regizori, scenografi asistați activ de liceeni din județul Neamț în toate etapele de lucru.

„MIC-RO Laborator de creație teatrală” este un proiect care stimulează munca în echipă, inventivitatea. Tinerii regizori vor avea posibilitatea să experimenteze noi mijloace de expresie artistică în cadrul unor echipe profesioniste, susținute de echipa tehnică, de producție și de promovare a Teatrului Tineretului. Se vor crea echipe de lucru în care adolescenții vor participa activ și vor înțelege felul în care se produce un spectacol de teatru, de la stadiul de idee până la premieră. Aceștia vor avea o nouă perspectivă asupra teatrului, ca spațiu în care sunt bineveniți, iar ideile, experiențele lor de viață, reflecțiile lor sunt importante și valoroase.

Dialogul constant al creatorilor cu publicul tânăr îi va face pe aceștia să simtă că Teatrul Tineretului este un spațiu în care sunt întotdeauna bineveniți, în care participarea și co-creația sunt încurajate. Teatrul Tineretului își va consolida, astfel, imaginea de spațiu creativ în care energia tinereții este vitală.

Dintre obiectivele pe care și le propune proiectul, menționăm: stimularea creației de dramaturgie contemporană prin organizarea unui concurs de texte dramatice românești adresate publicului tânăr; susținerea tinerilor creatori, prin producția a trei spectacole realizate de tineri regizori, dramaturgi, scenografi, împreună cu actori ai Teatrului Tineretului; organizarea unei MIC-RO stagiuni dedicate publicului tânăr; realizarea unei identități clare a Sălii Studio „Corneliu – Dan Borcia”, ca laborator de dramaturgie contemporană; promovarea actorilor Teatrului Tineretului în cadrul comunității nemțene și, în special, în rândul publicului tânăr, prin realizarea unor spectacole în care lucrul cu actorul este privilegiat; susținerea muncii de tip laborator în echipe de creație; stimularea voluntariatului în rândul liceenilor și fidelizarea acestora prin participare la activitățile proiectului; familiarizarea tânărului public cu procesul de creație și cu limbajul teatral.

Un crâmpei de primăvară, o după-amiază însorită, o vizită la Teatrul Evreiesc de Stat. Întâlnirea cu doamna Maia Morgenstern te bucură, te umple de bine și de zâmbet, te convinge că fiecare zi îți pregătește o nouă aventură. Ne-am întâlnit într-un birou care miroase a ceai de fructe și e îmbibat cu energii pozitive. Maia Morgenstern e un om fascinant, simplu, cu replici inteligente și pline de umor. Te face să râzi, să ai răbdare, să respiri. Am discutat despre chestiuni serioase precum teatru, compromis, succes… toate astea printre hohote de râs și minute care au uitat să mai alerge. Un dialog care te face să vezi altfel lumea și să o descoperi pe Maia Morgenstern cu sinceritățile sale, cu starea ei permanent pozitivă, credințele sale. Un privilegiu.

Timpul este extrem de prețios, mai ales pentru dumneavoastră. Ne întâlnim astăzi la București, mâine peste tot în țară, săptămâna următoare peste oceane. Care e sursa de energie inepuizabilă?

Energia nu e inepuizabilă, nu cred că există perpetuum mobile. Am nenumărate surse de inspirație și aș mai zice ceva: nenumăratele – că nu le număr – motive de supărare, revoltă, nemulțumire, scârbă, dezgust, ridiculizare… transforma-le-aș – și le transform – în inspirație. Cred că una dintre sursele de încărcat bateriile este fina, atenta observare a vieții. Nu mă menajez. Observ. Observ și judec în măsura în care le înmagazinez pe toate, le trec la răboj, cum un muzician sau un etnograf înregistrează, culege, consemnează sunete, balade, tot felul.

Care ar fi condiția ca un artist să reziste acestui parcurs tumultuos al peregrinărilor prin toată lumea?

Să ferească Dumnezeu să reziste! Să nu reziste! Cum să reziste? Să fie ca un seismograf, să le înregistreze! Cum să stea așa ca stânca, să nu se pătrundă?! Să scrijelească, să înmagazineze, să fie precum chihlimbarul ce păstrează înscrise, desenate (te uiți în lumină și vezi în transluciditatea sa păstrate forme de geologie, geodezie, minerale) forme păstrate în zeci de mii de ani de sedimentare, de transformare. Chihlimbarul e o rășină aglutinată, dar ea păstrează în memoria și în imaginea ei privită în lumină tot felul de insecte, plante; vezi prin ea. Iac-așa! Actorul ar trebui să fie precum chihlimbarul.

Dacă există un moment de cumpănă, cum găsiți resursele necesare pentru a-l depăși?

Nu-l depăși, traversează-l! Transformă-le, metamorfozează-le… Dar, în orice caz, nu rămâne nepăsător în fața multor astfel de momente!

V-ați întâlnit cu un astfel de moment în cariera dumneavoastră?

Da. Propria suficiență. Acel „eu știu mai bine”. Sindromul Cassandra – eu știu că nu e bine așa și că nu se va ajunge unde trebuie și de ce să mai pierd eu vremea o clipă, o oră, o zi, o săptămână, o lună până ne lămurim cu toții că așa va fi? Trebuie să se coacă timpul. Ani de zile nu am fost în stare și mă blocam interior, mă sufocam. Atunci când un lucru e evident, de ce să îmi spui tu contrariul? Dar e un alt ritm, avem etape pe care le parcurgem în mod diferit.

Sunteți o fire dependentă energetic de cei din jur?

Sigur că da. Sunt o fire dependentă energetic, sunt influențabilă, sunt vulnerabilă, sunt mimetică. Am tot felul de „păcate”. Și de defecte.

Teatrul e toată viața dumneavoastră…

Nu, teatrul nu e toată viața mea. Viața mea se pune în slujba teatrului. Aici putem fi de acord.

Așadar, atunci când vreți să evadați din teatru, ce anume vă face plăcere?

Dar nu fac asta pentru că nu aș mai vrea teatru, ci pentru că în mod conștient, deliberat, aleg acum „să altceva” decât preocuparea zilnică. Există, totuși, toate alarmele, toate hârtiile de turnesol care flutură așa în vânt pentru a recepta, pentru a detecta – radarul merge tot timpul. Aleg să am priorități. Astăzi sau momentul ăsta e mai important. Atunci le pun pe toate deoparte pentru a spăla rufe, vase, pentru a grădinări, a tăia frunze și codițe la trandafiri, pentru a găti…

Apropo de asta, simțiți că vă aflați într-o stare de echilibru?

Mă aflu într-o stare permanentă de căutare a echilibrului. A normalității cunoașterii și recunoașterii a ceea ce înseamnă normalitatea mea, nevoile, plăcerile și neplăcerile mele. Nu mă deranjează ceva atât de tare, încât să spun că nu mai suport. Nu simt nevoia să dau bine și să intru într-un cor de bombăneli, nemulțumiri și scrâșneli față de un fenomen, lucru, miros, stare, eveniment, care pe mine nu mă deranjează. Pentru că nu-l înțeleg sau pentru că pur și simplu nu mă deranjează. Dar, în același timp, spuneam mai devreme că sunt un om influențabil. Sau o fi un principiu rabinic, talmudic – și tu ai dreptate, și tu ai dreptate; nu poți ști. Spun asta ca un fel de haz de necaz și îmi și iese.

Mă aflu într-o stare permanentă de căutare a echilibrului. A normalității cunoașterii și recunoașterii a ceea ce înseamnă normalitatea mea, nevoile, plăcerile și neplăcerile mele. Nu mă deranjează ceva atât de tare, încât să spun că nu mai suport. Nu simt nevoia să dau bine și să intru într-un cor de bombăneli, nemulțumiri și scrâșneli față de un fenomen, lucru, miros, stare, eveniment, care pe mine nu mă deranjează. Pentru că nu-l înțeleg sau pentru că pur și simplu nu mă deranjează.

Credeți că aveți vreo „dependență”?

Enorm de multe dependențe. Cum?! Evident. Sunt dependentă de buna dispoziție, de zâmbetul copiilor mei.

Ce rol are sacrificiul în viața unui actor?

Că nu e perceput ca sacrificiu. Compromis sau sacrificiu? În momentul în care începi să îți contabilizezi că ai făcut sacrificiul ăsta sau celălalt, s-a terminat. Înseamnă că nu îți place ceea ce faci. Totul devine sacrificiu. Ia nu te mai sacrifica, ia să stăm nesacrificați!

Dar o limită pentru compromis ar trebui să existe…

Ar trebui, da. Devine compromis când nu îți prea place ce faci și ai vrea să faci altceva, ai alte principii, ai vrea să funcționezi altfel și execuți, gândești, achiesezi, accepți, ascunzi, înghiți din diferite motive o altă categorie decât ceea ce îți face plăcere și crezi că e bine pentru tine, că e binele pe care l-ai învățat. Vorbim de compromis în accepțiunea peiorativă pe care o dăm cuvântului de cele mai multe ori.

În teatru, dacă nu mai faci asta din plăcere, înseamnă că trebuie să te lași?

De multe ori se întâmplă să nu pricepi, fie din cauza lipsei de orizont cultural, artistic, emoțional, al experienței, fie din lipsă de pedagogie, de timp și de răbdare și ți se explică mai puțin spre deloc de ce așa și pe dincolo. Maturitatea începe să se coacă atunci când accepți, înțelegi. Atunci abia începe să aducă a ceea ce înseamnă compromis în sensul bun, pur și benefic.

Pentru un actor nu sunt suficienți cei trei ani de școală pentru a se forma. Dacă pleacă având ceva lipsuri, le poate recupera pe parcurs?

Toată viața ar trebui să ne completăm cunoștințele, lacunele, să mai aflăm ceva. Ar trebui să plecăm de acasă după șase ani cu o educație cât de cât, pe care o completăm și o formăm în școală, în timpul studiilor. Tot timpul e de îmbogățit și de lărgit orizontul, de depășit limite.

Din ce se compune succesul?

Am avut premiera unui spectacol după Eric-Emmanuel Schmitt, o comedie romantică. Spune personajul la un moment dat: „Pentru tine succesul înseamnă a cuceri. Pentru mine înseamnă a păstra.” Și așa mi-e de bine cu piesa asta! Mai râde lumea, n-o fi culmea filosofiei, dar în momentul în care spun replica asta… se respiră. Indiferent dacă suntem sau nu de acord, că avem alte idealuri, țeluri.

Atunci când ești atât de cunoscut, mai poți păstra discretă viața personală?

Da, bineînțeles! Evident! Habar n-aveți despre viața mea personală și nici nu intenționez să vă spun ceva!

Întreb asta pentru că apăreți frecvent în presă și sunteți deschisă la mărturisiri. Cât de ușor e să fii transparent?

Depinde cine și ce anume vrea să cunoască din tine. În arta pe care o fac mă las cunoscută total. Emoțiile cele mai profunde, mai adevărate, mai neașteptate, acolo sunt. Cine vrea într-adevăr, cine e curios să afle, e suficient să fie atent la ceea ce fac, la cum și de ce fac. Concluziile vor apărea singure. E ca plăcerea, bucuria ghicitorii. Mă las total cunoscută dacă cineva are în mod real acest interes. Eu, personal, nu cred și nu fac confidențe.

Depinde cine și ce anume vrea să cunoască din tine. În arta pe care o fac mă las cunoscută total. Emoțiile cele mai profunde, mai adevărate, mai neașteptate, acolo sunt. Cine vrea într-adevăr, cine e curios să afle, e suficient să fie atent la ceea ce fac, la cum și de ce fac. Concluziile vor apărea singure. E ca plăcerea, bucuria ghicitorii. Mă las total cunoscută dacă cineva are în mod real acest interes. Eu, personal, nu cred și nu fac confidențe.

Dar pe scenă e mai simplu, pentru că strecori câte puțin din tine în fiecare personaj. Peste câteva zile jucați la Rotterdam spectacolul Empire, montat de Milo Rau la Teatrul Schaubühne. Ce a însemnat această experiență?

Mă încearcă sentimente ambivalente. E o producție Schaubühne, s-a petrecut acum doi ani și un pic. Nu e un text clasic. Ca și la întâlnirile pe care le-am avut cu publicul după fiecare spectacol, producătorii ne-au cerut adevărul, să ne apropiem de personaj, să citim, să studiem, să vedem și alte contexte istorice, sociale și alte interpretări… Aici suntem patru actori, fiecare din altă parte – România, Grecia, Siria – și ne povestim viețile. Dramaturgul și regizorul au creat un scenariu, nu povestim de fiecare dată altceva sau cum avem chef pentru că există traducere, iar fiecare vorbește în limba lui maternă. Textul este creat de dramaturg pe baza mărturisirilor noastre, iar efortul neterminat este acela de a mă distanța. Nu sunt eu, Maia, ci e un personaj. S-au filtrat; nu sunt toate amintirile, nu e toată biografia mea.

Ar fi cel mai personal spectacol?

Mmm… da.

Din punctul de vedere al tehnicilor de lucru la spectacol, diferă de cele utilizate la noi în România?

Diferă în general de la un spectacol la altul. Dau un exemplu din film. La domnul Pintilie, când lucram la filmul Balanța, stătea cu cronometrul în mână și dura doar 32 de secunde să dai replica. Respiră ce vrei și gândește ce vrei în 32 de secunde! La Theo Angelopoulos, în filmul pe care l-am făcut imediat după, totul era de-o așa lentoare! Asta era estetica filmului și felul regizorului de a lucra.

Ce am putea să împrumutăm de la teatrele din străinătate?

Dar de ce să împrumutăm? Ce e de împrumutat? Avem sentimentul că e bun la ei și rău la noi?

Unii cred că da…

Oare nu ar fi interesant a descoperi cunoscând, luând contact? Că oricum în zilele noastre suntem la curent cu tot ce se întâmplă în lumea întreagă. Să vedem, să aflăm cumva. A lua contact. În primul rând cred că trebuie să privim cât mai mult la ce se întâmplă în jurul nostru, alături de noi, în țara noastră, în teatrele noastre și poate apoi la ceilalți… Răspunsul meu este: de ce să împrumutăm? Oare nu e mai bine a afla și exprima ceea ce avem și de a sublima într-o formă artistică sau alta ceea ce ne frământă, ne doare, ne bucură, ne mânie, ceea ce oglindește realitatea noastră?

Răspunsul meu este: de ce să împrumutăm? Oare nu e mai bine a afla și exprima ceea ce avem și de a sublima într-o formă artistică sau alta ceea ce ne frământă, ne doare, ne bucură, ne mânie, ceea ce oglindește realitatea noastră?

Ați pleca vreodată definitiv?

Am făcut-o și apoi m-am întors.

Repetați acum la Teatrul de Comedie în spectacolul Fierarii, regia Horațiu Mălăele. Care ar fi provocarea lansată de acest rol?

E o comedie și desigur că lumea va râde. Iar domnul Horațiu Mălăele este un maestru al comediei, al quiproquó-ului. Și care e problema dacă am făcut un copil cu cineva? Și eu ce să fac dacă el era pe front în război? Felul cum o spui, ideea de adulter te poate duce la Othello sau la O scrisoare pierdută a lui Caragiale. Dar, chintesența acestui spectacol, așa cum o spune și domnul Horațiu Mălăele, ar fi: „Bă, fierăria ta are urmași? Tu ai copii? Copilul tău are copil? Ce mai vrei, mă, de la viață?”. Zâmbim, povestim cum s-a ajuns la toate astea… amănunte, detalii. Dacă voi sunteți ocupați cu războiul, nu contează cine sunteți voi. Noi ne ocupăm cu dusul vieții mai departe. Clar?

A existat o montare anterioară, tot a domnului Horațiu Mălăele, la Teatrul „Ariel” din Târgu Mureș, iar spectacolul se numea „Între ciocan și nicovală”. Ce a făcut ca acest text să fie atât de dorit?

Asta trebuie să-l întrebați pe domnul regizor. Însă factorul „succes imens la public”… Iată o replică ce poate părea cam tezistă: orice prost poate să facă un copil, dar nu orice prost poate să-l crească și să facă din el Om. Cumva publicul, mintea, sufletul, bunul simț al omului se regăsesc. Cumva rezonează acolo.

Vă e mai simplu, mai la îndemână să conturați comicul în scenă?

„La îndemânul” nu intră în categoria simplu la mine. Ba chiar mă înspăimântă și nu de puține ori. M-aș cam feri de „la îndemână” pentru că vine peste tine „îndemânul”.

Căutați pozitivismul și umorul în jurul dumneavoastră. Ne poate salva asta?

Da, de foarte multe ori. Și păstrează spiritul viu, te menține treaz și mintea vioaie.

Ați renunța vreodată la teatru?

Dacă aș renunța… da, evident. Să ferească Dumnezeu să mă aflu vreodată în poziția de a spune „la revedere!”. Să nu dea Dumnezeu omului câte poate duce!

Care ar fi cel mai frumos dar pe care vi l-a făcut teatrul?

Dragostea oamenilor. În general și în toate.

1.782 de reprezentații jucate în 17 țări şi în 79 de teatre. O statistică impresionantă a piesei Teroare (Terror) a autorului german Ferdinand von Schirach, şi asta la numai doi ani şi jumătate de la premiera absolută. Succesul este atât de mare, încât acesteia îi este consacrat şi un site pe internet: http://terror.theater/cont/results_main/en

Teroare tratează o dilemă morală de mare actualitate: avem dreptul, în cazul unui atac terorist, de a sacrifica o viață umană pentru a o salva pe alta? Este şi dificultatea în care este pus maiorul Lars Koch, pilotul unui avion de tip Eurofighter al armatei germane care escortează o aeronavă de pasageri, încercând să îi schimbe cursul. Căci avionul companiei aeriene Lufthansa, cu 164 de persoane la bord, care a decolat de pe un aeroport din Berlin cu destinația München, a fost deturnat de teroriști și ar urma să se prăbușească pe un stadion de fotbal, unde 70.000 de spectatori asistă la meciul Germania – Anglia. Ordinul superiorilor maiorului Koch este clar și precis: se trag focuri de avertizare, însă nu se trage asupra aeronavei, în speranța că în decursul celor 52 de minute rămase până la impact se va reuși o revenire la cursul normal. Timpul se scurge, dar fără niciun rezultat. Prin urmare, Koch lansează o rachetă care doboară avionul. Mulțimea de pe terenul de fotbal este salvată, însă 164 de oameni mor nevinovați. A fost aceasta o crimă? Este pilotul vinovat sau nevinovat? Imediat după producerea incidentului, Lars Koch este arestat. Are loc un proces, în care… spectatorii înșiși alcătuiesc curtea cu jurați care va decide soarta acuzatului.

Piesa de debut a lui Ferdinand von Schirach – deopotrivă un fost avocat al apărării, care a profesat cu succes la München timp de 20 de ani și un scriitor de faimă internațională, tradus în 40 de limbi – pune sub semnul întrebării însăși noțiunea de demnitate umană. În ce împrejurări am fi vreodată forțați să alegem „răul cel mai mic“ pentru a evita o catastrofă?  Dar există vreun „rău mai mic“ când mor oameni? Legea interzice sacrificarea vieții unei persoane pentru a o salva pe alta, dar ce spune conștiința noastră? Mai este legea valabilă atunci când inevitabilul urmează să se producă? Ce posibilități există în sistemele noastre democratice pentru a ne proteja de teroriști? „Am dorit să lansez o dezbatere despre modul actual de trai. Terorismul este cea mai mare provocare a timpului nostru, exercită o puternică influență asupra societății, ne modifică viețile și gândirea. Nu este doar o chestiune juridică. Este decizia noastră etico-morală“, spune autorul.

Piesa este inteligent construită. O mare parte dintre idei rămân la stadiul de concept, spectatorii având apoi libertatea de a le dezvolta. Ar fi de exemplu chestiunea absenței ordinului de evacuare a stadionului. Sau cea a pilotului care evită să răspundă la întrebarea procurorului, dacă ar fi acționat la fel în cazul în care în avion s-ar fi aflat membri apropiați ai familiei sale. Şi asta cu toate că acuzatul afirmase că aeronava s-ar fi transformat într-o „armă“, în care fiecare pasager ar fi „devenit un obiect“.

Textul lui Ferdinand von Schirach cuprinde și destule modele de gândire etică, testând zonele personale de conflict și intuițiile morale ale fiecărui spectator. De exemplu, în pledoaria finală, procurorul invocă filosofia kantiană, precum și cursurile de filosofie la care sunt supuși ofițerii americani în perioada formării lor profesionale la Academia Militară din West Point. Este enunțată și Declarația Universală a Drepturilor Omului și, nu în ultimul rând, demnitatea umană ca principiu etic suprem.

În sala de spectacol de la Kammerspiele din Viena (sala mică a Teatrului din Josefstadt) publicul este înainte de toate rugat să se ridice în picioare în momentul în care se anunță intrarea „completului de judecată“. Marea supriză a montării constă în faptul că judecătorul, procurorul, avocatul apărării, acuzatul și cei doi martori sunt cu toții interpretați de femei. Aflat la debutul său teatral, regizorul de film Julian Pölsler a dorit să testeze dacă un ansamblu actoricesc în întregime feminin poate exercita vreo influență asupra verdictului spectatorilor. De altfel, și simbolul Justiției este reprezentat de o statuie feminină uriașă ce tronează în spatele judecătorului, purtând într-o mână o balanța și în cealaltă o sabie (decorul Walter Vogelweider).

„Procesul“ se desfășoară pe înțelesul publicului. Mie personal mi-a amintit de o perioadă, cu ani în urmă, în care eu însămi am facut parte dintr-o curte cu jurați la Tribunalul din Viena. Căci în Austria – la fel ca în Germania – participarea cetățenilor în jurisprudență este o îndatorire civică. La fiecare doi ani, municipalitatea întocmește liste cu toți cetățenii eligibili, care sunt apoi trași la sorți de instanța de judecată. Astfel, cu ocazia spectacolului după piesa Teroare mi-am reevocat această experiență unică, ce mi-a înlesnit o înțelegere mai profundă a legislației austriece, dar mi-a oferit și o viziune cutremurătoare a mizeriei umane.

După o oră și jumătate de deliberări, spectatorii sunt rugați să părăsească sala pentru câteva minute. În pauză au loc discuții înfocate în timp ce se votează prin introducerea unei monezi într-una dintre cele două pușculițe marcate cu „vinovat“ sau „nevinovat“. Nu puțini sunt cei care nu se pot decide. În final, acuzatul este declarat nevinovat. De altfel, în aproape 62% dintre reprezentațiile ce au avut loc pe tot mapamondul, pe continentul american, în Australia, Israel, Turcia, precum și în nenumărate țări europene, decizia publicului este aceeași: nevinovat. Suedia, China și Japonia sunt singurele țări în care pilotul este găsit vinovat pentru omor.

După pronunțarea sentinței, cel de-al patrulea perete – o perdea transparentă ce separă sala de scenă – este lăsat în jos și folosit drept ecran, pe care sunt enumerate numele și datele de naștere fictive ale celor 164 de pasageri, ultimii pe listă fiind doi copii. Un final ușor melodramatic ales de Julian Pölsler. Deosebit de interesantă s-a dovedit a fi discuția cu publicul ce a avut loc după reprezentație, cu atât mai mult cu cât trei dintre cele cinci actrițe au afirmat că ele ar vota vinovat. Argumente în favoarea unei decizii asemănătoare a adus și un avocat care se afla printre spectatori. Acesta a atras și atenția asupra faptului că în piesă este vorba mai presus de toate de noua lege germană a securității aeriene, care include, începând cu anul 2005, posibilitatea distrugerii, ca ultimă soluție, a unui avion deturnat. Astfel, există diferențe față de legislația austriacă.

Cu toate acestea, Teroare scoate în evidență dilema oricărui stat democratic, care trebuie să-și protejeze atât cetățenii din avion, cât și pe cei de pe stadion. Autorul nu oferă soluții, ci pune întrebări despre natura democrației și a sistemului juridic, la care noi toți suntem invitați să reflectăm. Piesa lui Ferdinand von Schirach ne provoacă la o dezbatere de dimensiune etico-socială fără a aluneca în niciun fel de stereotip, nici de stânga sau de dreapta, nici liberal sau conservator, nici didactic sau militant. Căci nu există un adevăr absolut, scopul real al legilor fiind acela de a ne proteja de noi înșine.

„Stage Dogs”. Un text despre teatru, și despre culise, și despre viața de dincolo de scenă, un text în care doi actori, unul „monstru sacru”, cum clișeistic ne place nouă să spunem, iar celălalt un „tânăr actor”, deși e trecut bine de 40 de ani, discută despre teatru și „viața lor în teatru”… Spectacolul surprinde de-a lungul unui timp indefinit evoluția relației de dincolo de scenă a celor doi. Și dezvăluie dinamica unei astfel de relații, extrem de plauzibil, Florin Piersic Jr. strecurând diverse situații, replici, cuvinte, care fac trimitere și la teatrul românesc, la momentul prezent. Cu ironie și autoironie.

Spectacolul se deschide undeva, într-o cabină de machiaj, simplă, la sfârșitul unui spectacol. Doi actori stau puțin de vorbă. Unul este, evident, vedeta, e mai în vârstă, ochii și fața îi trădează oboseala, o ușoară blazare, o formă de singurătate, dar și o siguranță care celuilalt îi lipsește. Se demachiază încet și rememorează scena duelului dintre ei doi. Care în seara aceea, spune el, ar fi ieșit excelent. Marcel Iureș.

Celălalt actor, tânărul…, e gata de plecare, în ușă, și răspunde ușor stânjenit (prea)dispus să fie de acord cu tot ce-i spune colegul, ușor intimidat de atenția neașteptată care i se acordă, în permanență parcă pe nisipuri mișcătoare, în permanență temându-se să nu spună ceva deplasat. Dar atât de dornic să-i intre în grații, să petreacă o seară cu el… Florin Piersic Jr.

Se creează încă din această primă scenă o superbă relație, în același timp bine sudată și teribil de fragilă, în care actorul-vedetă conduce. Comentariile lui despre teatru, despre jocul celorlalți, cruzimea cu care analizează jocul partenerei de scenă, felul cum își analizează propria prestație, publicul dintr-o seară sau alta, toate conturează încet un personaj a cărui personalitate se dezvăluie interesant, un amestec de inteligență, ipocrizie, răutate, auto-prețuire și dispreț, cabotinism și autosuficiență, răsfăț, tristețe și multă, multă singurătate. Iar felul cum Marcel Iureș își conduce personajul este seducător și copleșitor în același timp, ca o superbă demonstrație de actorie, care, însă, nu are nimic demonstrativ… Pentru el, actorul tânăr este o provocare, dar și o amenințare. Are de partea lui timpul și timpurile. E o altă generație, de care se teme, pe care nu o înțelege și nu vrea s-o înțeleagă, și încearcă în permanență să-i inducă un pervers sentiment de inferioritate, dându-i lecții. În permanență lecții. De teatru, de viață, de orice. Simțind însă tot timpul cum pierde teren.

De partea cealaltă, actorul tânăr e interpretat de Florin Piersic Jr., până la un punct, ca discipolul timid ce vrea să-și croiască un drum. Însă ceva din el, din felul în care își interpretează rolurile, din felul cum gândește despre teatru, îl transformă într-un fel de umbră mai tânără a celuilalt. În câțiva ani, va deveni la fel… În câțiva ani, îi va lua locul. Și exact asta își dorește. Mult mai tăcut, mult mai introvertit, personajul pe care-l creează Florin Piersic Jr. e un amestec interesant de timiditate și forță, de admirație și dispreț, de ură și ambiție. Și pe măsură ce relația dintre ei se sudează, întâlnirile din cabina de machiaj se modifică. Și polul de putere oscilează într-un mod extrem de subtil.

Problemele pe care le propune textul, deși mai degrabă interne, ținând mai mult de secretele și fricile meseriei, sunt însă extrem de interesant expuse, de la problema criticii la niveluri de public și niveluri de interpretare, adevărul pe scenă, textul contemporan și dinamica lumii teatrale, greu de îngurgitat de o parte a fostei generații. Iar farmecul spectacolului, dincolo de o actorie impecabilă, este tocmai faptul că toate aceste probleme mai degrabă de nișă decât de larg interes stârnesc în sală o reacție de interes real. Și felul atât de frumos în care este expusă nevoia de teatru – „Fă-i să râdă, fă-i să plângă! Fă-i să uite!” –, deși ar putea stârni azi largi controverse, rămâne una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului. „Stage Dogs”, ca mai toate spectacolele de la Teatrul Act, într-o scenografie mai degrabă sumară și funcțională (semnată de Tudor Prodan), mizează pe forța actoriei. Și, ca mai toate spectacolele de la Teatrul Act, exact prin asta reușește.

Teatrul ACT

„Stage Dogs”

După „A Life in the Theatre” de David Mamet

Traducerea: Ovidiu Niculescu

Adaptarea: Florin Piersic Jr.

Regia: Florin piersic Jr.

Scenografia: Tudor Prodan

Light design: Bogdan Gheorghiu

Costume: Irina Voinea

Distribuția: Marcel Iureș, Florin Piersic Jr.

Pe jumătate este și cazul spectacolului de la TNB. Cel puțin în ce privește premisa. Mai departe, însă, ce face Alexandru Dabija cu textul lui Delavrancea e o altă poveste. Îl scoate puțin din context, îi dă un touch modern, pune și o proiecție video și îl dezbracă de orice urmă de festivism. Îi adaugă și câteva texte din Neculce și din Cantemir, care sună interesant și chiar antifestivist, și îi accentuează acea zonă umană, pe care textul chiar o are, în detrimentul contextualizării istorice. Ceea ce rezultă e un spectacol interesant, dar cu multe lacune și cu multe lucruri care nu se susțin cu adevărat. Și în spatele cărora se zărește ideea că sunt făcute așa tocmai ca spectacolul să fie atât de modern, încât să nu i se poată reproșa că s-a acoperit de praful letopisețelor.

În Sala Atelier de la TNB, într-un spațiu mai degrabă gol, în care într-o parte răsună sunetul inconfundabil al nucilor rostogolite pe pământ, iar în partea cealaltă rulează în permanență un film proiectat pe un ecran mare, cu imagini cu Ștefăniță și curtenii lui prin pădurile Moldovei, povestea lui Ștefăniță, acest despot chinuit de propria neputință, se construiește ezitant, cu piciorul în două lumi.

Deși folosește texte din alte scrieri istorice, care vorbesc despre Moldova și obiceiurile oamenilor și ale locurilor, de multe ori cu ironie acidă; deși e clar că a vrut să vorbească despre dictatură, într-una dintre formele ei, subiect la ordinea zilei; deși scoate în evidență acele tare ale românilor/moldovenilor care de secole și-au pus amprenta asupra noastră și ne-au transformat pe noi și România în ceea ce suntem azi – în ciuda, deci, a toate astea, Alexandru Dabija a accentuat mai mult în spectacol latura umană a lui Ștefăniță. Și dacă ar fi să rezum acest spectacol, aș spune că e povestea unui om singur, teribil de singur, crescut la umbra lui Ștefan cel Mare la înălțimea căruia știe sau i s-a indus că nu va putea ajunge niciodată, e frustrat și nesigur și teribil de nefericit. Iar această nefericire se transformă în otravă – pentru el și pentru cei din jur. Din ambele perspective, spectacolul are toate datele unei producții reușite. Și analiza spiritului oamenilor acestui loc – interesant rezumată și prin textele rostite Mihai Munteniță (o apariție stranie, cu o rostire excelentă a textului, în rolul Unguru) –, și, mai ales, analiza singurătății unui dictator fragil și slab, excelent construit de Marius Manole, sunt interesant conduse, sugerate, conturate.

Simplitatea decorului (semnat tot de Alexandru Dabija) este și ea o carte câștigătoare. Pentru că grâul și nucile și masa de lemn și lumânările sunt rezumatul istoriei unui popor. Ingredientele pentru coliva pentru pomenirea lui Ștefan cel Mare se transformă într-un fel de leitmotiv al poporului român. De partea cealaltă a scenei însă, imaginile video și ecranul și aparatul de proiecție, oricâte legături ai încerca să creezi și orice metafore și simboluri ai căuta sau ai inventa, tot cusute cu ață albă rămân și „contemporane cu orice preț”, pe ideea: nici un spectacol fără proiecții…

Marea reușită a acestui spectacol rămâne însă interpretarea lui Marius Manole în rolul Ștefăniță-Vodă. Un tiran fragil și fricos, cu preferințe homosexuale (așa l-a vrut regia… de ce oare?! că dă mai bine), crud și incapabil să conducă, însingurat și aproape alcoolic, sângeros, dar lipsit de tărie, răzbunător și cumplit de nefericit. Aproape traumatizat de umbra marilor domni care au fost tatăl și bunicul lui, la înălțimea cărora nu se poate ridica. Marius Manole surprinde și crizele de nebunie, de cruzime, și fragilitatea bolnavă a lui Ștefăniță și forța lui dementă și nefericirea – mai ales nefericirea, sursa întregului rău pe care-l creează în jur –, și uriașa nevoie de iubire, pe care n-o primește de nicăieri. Și mai surprinde ceva, extrem de subtil, acel ceva uman, profund uman din firea și din privirea lui Ștefăniță, acea undă fină de vinovăție, care-l transformă în om, acel fir vag de nebunie care există, cu siguranță, în orice dictator, și frica teribilă de tot și de nimic, care-l urmărește în permanență.

Restul distribuției, curtenii lui Ștefăniță, prietenii lui sunt personalități interesant construite, fiecare în parte, Alexandru Voicu, mâna sângeroasă și forța crudă, lipsită de conștiință, Marius Rizea, bețivul fricos și puțin caraghios, ca un bufon simpatic. Iar de partea cealaltă, dușmanii lui Ștefăniță care complotează, Luca Arbore, interpretat corect de Dorin Andone, vornicul Carabăț, cuminte interpretat de Dragoș Ionescu, la fel și ceilalți bărbați de la curte – interpretați de Eduard Adam, Mihai Calotă, Emilian Mârnea, George Piștereanu, care nu se remarcă în vreun fel anume, dar sunt corecți în intenție.

Riscant din construcție este rolul Oanei (interpretat în reprezentația văzute de mine de Afrodita Androne). Un rol în care se strecoară prea multe nuanțe de Ofelia nesusținute sau îngroșate, la pachet cu scenele cu porcușorul roz, introdus de Alexandru Dabija ca o găselniță ce-l auto-sabotează. Însă rolul doamnei Tana, interpretat de Alexandra Sălceanu, e bine temperat și la fel de bine construit, limpede și cu forță, conducând frumos spre scena otrăvirii din final. Așa cum păstrează măsura justă și Rodica Ionescu în Niculina.

Spectacolul „Viforul” de la TNB e una din acele producții cu premisă interesantă și cumva bine-venit, tocmai pentru că scoate la iveală calități reale ale unei dramaturgii ignorate ani la rând, e ușor incomod, pentru că regizorul se joacă puțin cu focul scoțând din context anumite pagini din istoria Moldovei și brodându-le unde și cum îi vine mai bine, dar care, din păcate, pe alocuri nu se ridică la înălțimea propriilor intenții.

Teatrul Național București, sala Atelier

„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Regie: Alexandru Dabija

Scenografie: Alexandru Dabija

Video: Alexandru Dabija

Dramaturg: Mașa Dinescu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regizor secund: Patricia Katona

Asistent regie: Teodora Petre

Asistent scenografie: Ioana Iliescu

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuția:

Ștefăniță Vodă: Marius Manole

Oana:   Ana Ciontea/ Afrodita Androne

Niculina: Afrodita Androne/ Rodica Ionescu

Doamna Tana: Ilona Brezoianu/ Alexandra Sălceanu

Luca Arbore: Dorin Andone

Vornicul Carabăț: Dragoş Ionescu

Mogârdici: Marius Rizea

Moghilă: Alexandru Voicu

Isac: Emilian Mârnea

Calotă: Mihai Calotă

Cătălin: Eduard Adam

Nichita: George Piștereanu

Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader

Unguru: Mihai Munteniţă