Se întâmplă uneori ca destinul să îţi aşeze în faţă opţiunea de a face ceea ce spui că ar trebui alţii să facă. Dacă eşti un om de onoare şi poţi înţelege mersul lumii după Ecleziast, nu te poţi deroba.

Am decis să candidez la alegerile din toamnă din partea PD-L într-un colegiu uninominal din oraşul meu natal, Ploieşti. Colegiul cuprinde cartierul în care m-am născut, am copilărit, am trăit primele vârste ale tinereţii şi în care părinţii mei locuiesc şi acum.

Ideile mele despre felul în care se practică politica în România de azi, dar şi despre ce ar trebui politicul să livreze acestei Românii sunt cunoscute celor care au avut bunăvoinţa de a-mi citi rândurile. Îmi este imposibil să refuz provocarea de a încerca să transform în fapt gândurile şi credinţele mele politice. În plus, tentaţia întoarcerii acasă pentru a servi comunitatea din care m-am ridicat este irezistibilă.

Înţeleg bine că decizia de a intra în competiţia politică mă plasează într-o incompatibilitate morală cu postura de comentator în acest ziar.

Spre deosebire de alte publicaţii, Cotidianul nu amestecă politicienii cu comentatorii şi comentatorii cu politicienii. Este bine că e aşa şi aşa trebuie să fie. Sunt mândru că am fost parte a Cotidianului în toţi aceşti ani. Plec melancolic de la cel mai bun ziar din România, iar comentariile politice pe care colegii mei de aici (unii dintre ei, buni prieteni) vor continua să le publice vor fi extrem de preţioase pentru mine.

Când am decis să fac politică, mi-am urmat convingerea că un om politic adevărat este acela care câştigă alegeri. Băieţii de pe la cabinete, numiţi după criterii de cancelarie, ajunşi în funcţii după un algoritm politic sau unşi în scaune după poftele coteriilor de partid, au importanţa lor, fără îndoială, dar nu se pot pretinde politicieni într-o democraţie. Vorba lor, chiar genială să fie, nu are greutatea politică a vorbei cuiva care a câştigat, pe numele său, zeci de mii de voturi. Nu judec acum dacă e rău sau e bine că este aşa, spun doar că aşa stau lucrurile într-o democraţie.

Aşadar am considerat că nu există cale mai adecvată spre politică decât aceea de a candida. Sigur că, în alegeri, poţi pierde sau poţi câştiga. Dacă pierzi, trebuie să te reorientezi. Dacă câştigi, ai datoria morală de a persista. Principalul motiv pentru care am luat decizia de a mă implica în lupta politică este îngrijorarea tot mai acută pe care o simt când văd ce se întâmplă.

În lectura mea, România se află într-un impas politic major, nu doar pentru că avem o Constituţie aşa cum avem, nu pentru că avem un preşedinte aşa cum avem, un guvern precum acesta ori o opoziţie de această factură. Ci pentru că politicienii noştri se zbat într-o beznă morală şi intelectuală de magnitudinea unei catastrofe naţionale. Intru în arenă pentru că vreau să aduc claritate în mijlocul nebuloasei.

Când arde o casă, unii simt nevoia să fugă, alţii simt nevoia să sară să dea o mână de ajutor. Pesemne fac parte din a doua categorie. Spectacolul deprimant al politicii româneşti reclamă, cred, implicare urgentă. Mai toţi oamenii inteligenţi din jurul meu se distanţează de politică. Slavă Domnului, România a ajuns la nivelul de dezvoltare economică şi democratică în care destinele individuale depind tot mai puţin de politic.

Doar binele public şi destinul colectiv au mai rămas pe mâna politicienilor. Iar destinul individual eliberat se trăieşte cu asemenea frenezie încât emanciparea totală de politică devine necesară. Mai mult, admit că ţine de minimul instinct igienic să nu vrei să ai de-a face cu oameni precum Mircea Geoană, Bogdan Olteanu sau Dan Voiculescu. Îi înţeleg deplin pe cei care stau deoparte. Aş vrea şi eu. Dar nu (mai) pot.