Ministrul Muncii, Paul Păcuraru, ne-a dat o veste bună: cresc pensiile de la 1 noiembrie. Vestea proastă este că nu a spus precis cu cât vor creşte. Problema nu e că nu a comunicat un procent, care până la urmă va fi aruncat oricum în media, ci modul de lucru al guvernului.

Când zici guvern, Ministerul Muncii, Ministerul de Finanţe, te gândeşti la nişte oameni care lucrează chirurgical cu procentele şi zecimalele şi sutimile lor. În România, cabinetul Tăriceanu parcă este nea Gheorghe în piaţă, când vrea să cumpere pepeni. Bagă mâna în buzunar şi dacă are bani ia pentru acasă, dacă nu, nu.

Graba şi aproximările ochiometrice nu sunt bune când ai în mână veniturile a milioane de pensionari. Motivul anunţat de Păcuraru pentru mult trâmbiţata majorare este că s-a descoperit brusc că bugetul de asigurări sociale are cu 150 de milioane de euro mai mult decât se aşteptau finanţiştii de la guvern.

Semnalul trimis de Palatul Victoria este, ca şi în cazul rectificărilor bugetare, unul de neprofesionalism în gestionarea banilor, care nu sunt ai lor.

Nu este normal ca înainte cu trei luni de mărirea punctului de pensie, programată pentru 1 ianuarie 2009, să mai ridici o dată valoarea lui pentru că au apărut bani pe care nu te aşteptai să îi ai. Trebuia să se ştie din timp de aceşti bani. Nu era nevoie de o mărire pe trimestru decât pentru ochii electoratului.

Lipsa de control a guvernului asupra economiei, în sensul de gestiune, previziune şi de dezvoltare, nu de impunere, a fost evidenţiată şi cu ocazia ultimei rectificări bugetare. În martie, guvernul a tăiat în carne vie, luând peste 1,1 miliarde de euro de la ministere pentru a nu intra în colimatorul Comisiei Europene pentru că depăşeşte deficitul bugetar maxim admis. Acum însă, la a doua rectificare bugetară, aflăm că din contra, guvernul dă mai mulţi bani ministerelor.

Guvernul nu ştie de ce e în stare economia României şi asta ar trebui să dea de gândit. Chiar şi acum, când salariul mediu e cu peste 20% mai mare decât anul trecut şi creşterea economică este una dintre cele mai mari din Europa.

Este uşor să guvernezi când totul merge bine. Când ai o criză a forţei de muncă ce duce la creşterea salariilor, suficient de mult cât să uite lumea că inflaţia depăşeşte cu mult limita de siguranţă. Creştere care îţi mai permite şi bonusul unor pensii mărite de trei ori înainte de alegeri. Când străinii toarnă anual miliarde de euro şi ne creează noi locuri de muncă. Când ai la îndemână miliarde şi miliarde de euro de la UE prin fondurile europene. Cât încă suntem vrăjiţi de puterea creditului şi ne înghesuim în magazine. Cât încă ducem în spate această economie prin ceea ce cumpărăm, şi nu prin ceea ce producem.

Ce se va întâmpla însă când creşterea va încetini? Când salariile vor stagna? Când inflaţia va roade buzunarele românilor? Când investitorii se vor plictisi de lipsa infrastructurii, de şpaga cerută pentru fiecare act de care ai nevoie, de lipsa de seriozitate fiscală a guvernului? Va ieşi atunci cineva în faţă să ne spună că se scad pensiile? Pentru că nu au crescut salariile cum se aşteptau?