Idealismul alegătorului care stă acasă fiindcă n-are pe cine vota s-ar putea să umple Parlamentul de figuri la fel de jenante precum acelea care-l populează azi.

Mă irită cei care au început să anunţe triumfători că la alegerile de la toamnă vor sta acasă. Mă calcă pe nervi aproape la fel de mult cum mă scot din sărite cei care stau acasă din principiu, de nu ştiu câte cicluri electorale. Totuşi, cred că dreptul lor de a sta acasă trebuie privit ca o parte a jocului. Soluţia votului obligatoriu, care-i încântă pe apărătorii neînduplecaţi ai democraţiei, pune libertatea pe cartelă şi transformă teama de amendă în paznic atotputernic al sistemului. Chiar dacă mă enervează justificările celor care stau acasă, prefer să nu mă întâlnesc la urne cu acei compatrioţi ai mei care ar vota de frica amenzii.

Democraţia transformată într-o anexă a Codului penal mă deprimă.

Înţeleg dezamăgirea celor care au votat în 2004 şi care spun că la toamnă vor face orice altceva, dar nu vor călca la urne. Aceşti oameni au votat o alianţă politică şi i-au văzut apoi pe protagonişti zburătăcindu-se cu o ardoare de adversari care vor să-şi ia gâtul. Unii au fost dezamăgiţi în aşteptările lor de Băsescu, alţii de Tăriceanu, dar nu atât de mult încât să-l urmeze pe Băsescu, iar cei mai pretenţioşi şi de Băsescu, şi de Tăriceanu.

Mi se pare de înţeles şi dezamăgirea celor care au sperat acum patru ani în Revoluţia Portocalie şi au văzut-o transformându-se într-o portocală mecanică. Încerc să-mi explic indiferenţa celor care pretind că au lucruri mai importante de făcut decât să-şi exercite dreptul de a alege. Aceşti oameni îşi exprimă radical sila faţă de felul cum se face politica în România. Nu votează cu nimeni fiindcă toţi li se par o apă şi-un pământ, ceea ce uneori se dovedeşte cât se poate de adevărat. Dezinteresul faţă de viermuiala politică sau penalizarea acestei viermuieli prin votul acordat lui Nimeni ne poate conduce, din aproape în aproape, la portretul-robot al politicianului ideal.

Nimeni poate fi, sunt de acord, candidatul ideal al celor care stau acasă. Nu fură, nu se lasă corupt, nu promite una şi face cu totul altceva, nu-şi sfidează alegătorii după ce ajunge în Parlament, nu se crede mai presus de lege şi nu-şi schimbă culoarea politică în funcţie de combinaţiile politice mai atrăgătoare. Nimeni cel puţin nu te dezamăgeşte şi nu te trădează. După ce l-ai votat nu dai nimănui prilejul să râdă de tine că te-ai lăsat păcălit. Reversul e că în timp ce tu optezi pentru acest candidat ideal, alegătorii mai puţin pretenţioşi sau captivii de partid trimit în Parlament baroni, ofiţeri de securitate descoperiţi sau acoperiţi şi incapabili cu rude la vârful partidelor.

Uninominalele de la toamnă, care oricum n-ar fi făcut minuni, ar putea fi din acest motiv o mare dezamăgire. O parte dintre alegătorii capabili să opteze în cunoştinţă de cauză pentru răul cel mai mic anunţă că preferă să stea acasă. Astfel că votantul disciplinat care se pregăteşte să pună mecanic ştampila pe candidatul partidului său şi care dă apă la moară, fără să vrea, combinaţiilor politicianiste e cel care trimite în Parlament tot soiul de nimeni care, graţie lui, vor căpăta nume politic.