Trec mereu pe acolo, movilita de pamant cu care am acoperit-o s-a risipit sub asaltul vantului, doar zborul trist, in salturi, pe deasupra ierbii, al randunicii-mama, imi mai aminteste de puiul cu ochi de chihlimbar…”

Au trecut anii, verile si iernile. Randunica-mama nu a mai plecat in tarile calde, in Africa arsa de soare si de vant. Isi gasise un copac langa palma de pamant ce-i amintea de puiul ei, de “fetita” cu ochii ca doua margele stralucitoare, si si-a facut un culcus intr-o scorbura mai ferita, garnisita cu iarba si cu muschi. Oamenii care aveau drum pe acolo auzeau mereu, chiar si in plina iarna, un ciripit puternic, duios, sfasietor, si isi ridicau privirea spre crengile copacului, crezand ca vantul impletea notele acelea frumoase prin crengile subtiri.

Familia de randunele nu a mai avut alti pui, a avut grija de randunica-baiat ce ramasese singur si nu putea sa inteleaga disperarea din glasurile si privirile parintilor. Isi cauta si el sora sub ciresul unde o vazuse ultima data cu pieptu-i micut si alb tresarind sub ultimele batai de inima. Era prea mic sa priceapa ce se intamplase, dar odata cu trecerea timpului a acceptat ca a pierdut un partener de joaca si de zbor.

Celelalte pasari din sat – vrabiute, pitigoi, pitulici si mierle – au simtit golul din sufletele familiei de randunele si au incercat sa o inveseleasca cu triluri saltarete sau cu zboruri si rotiri indraznete prin aer ori cu dansuri in perechi printre firele lungi de iarba de pe camp.

Nu au reusit, randunelele zburau tot mai mahnite, vanau tot mai plictisite si mai tacute, uitand sa ma cante chiar si dimineata la rasaritul cald al soarelui.

Intr-o zi au disparut toate trei, obosite sa mai caute alinarea ce pe care nimeni nu le-o putea da. Si-au amintit de tinutul verde, plin de ape intinse al deltei Nilului si au plecat intr-acolo.

Pe drum, intre doua insule din Marea Mediterana, odata ce distanta fata de campul peste care zburau avioanele crestea, randunica-mama a simtit o durere in inima-i cat un varf de ac si ametita de valurile de sub ea a cazut ca un glont in apa. A iesit din adancuri pret de cateva secunde, s-a ridicat cativa metri uscandu-si penele, dar taisul crud al durerii s-a mutat in creier, a orbit-o si a aruncat-o din nou in mare. A deschis ochii si, uimita, a vazut zeci de pesti colorati inotand pe langa ea. N-a mai simtit frica, linistea de gheata a marii a inconjurat-o si s-a lasat dusa de curent catre adancuri. Inainte de a respira pentru ultima oara, a vazut dupa o stanca o aripa micuta, neagra, ce-i facea semn “Hai sa zburam impreuna …”

*poza de aici

Draga Mica,

            N-am mai vorbit de mult timp, de vreo 26 de ani… Dar sa stii ca nu te-am uitat, m-am gandit uneori (e adevarat, nu prea des) la tine cu intensitate si cu emotie. Imi lipsesc clipele cand ne uitam impreuna peste pozele sepia facute inainte de razboi sau momentele in care imi povesteai despre fratii tai ori despre rafinariile din Ploiesti, bombardamente si refugiu. Apropo de fratii tai, l-am intalnit deunazi pe Valentin, baiatul fratelui tau Cristian. Am fost la Merei, locul care iti placea atat de mult si am revazut casa in care au trait Cristian si sotia sa Maria. Cladirea e neschimbata, pastreaza eleganta vechilor case boieresti construite la tara, in mijlocul viilor, respira acelasi aer vechi, dar demn, al constructiilor ce se mai tin cu greu pe picioare. Nepotul tau, Valentin, implineste in curand 90 de ani si seamana din ce in ce mai mult cu nenea Cristian. Lipia nu s-a schimbat mai deloc. Casa, mica si ingrjita, trece voiniceste prin toate anotimpurile, fie cald sau frig, protejata de crengile si frunzele nucilor pe care ii stii foarte bine. Valentin si Eliza se duc in fiecare an acolo, reusind sa pastreze vie acesta adevarata mostenire de familie.

            Ma gandesc de multe ori la viata si la cariera ta. Si ma mandresc ca drumul deschis de tine, ca una dintre putinele femei-inginer din Romania interbelica, a fost urmat si de nepotii tai. Si eu si Ileana am vrut sa fim ingineri si ne-a placut sa experimentam si sa descoperim lucruri noi in jurul nostru. Pe Marguta, sotia mea, nu ai cunoscut-o, dar cred ca v-ati fi inteles de minune. Sensibila, profunda, ambitioasa si puternica, dar si mandra, e intruchiparea modelului de succes trasat de tine. Nu e inginera, ci profesoara, de fapt as putea spune ca e pe jumatate inginera pentru ca are acea curiozitate si inclinare pentru a-si demonstra siesi si copiilor cu care lucreaza ca lumea care ne inconjoara a inceput cu o cauza si evolueaza urmand niste legi stricte. Nu are inventii si nu a contribuit la dezvoltarea unei industrii, asa cum ai facut tu cu industria chimica in Ploiesti, dar a creat ceva mult mai pretios: a imbogatit mintile si inimile unor copii cu “povesti” frumoase si cu “personaje” ce alcatuiesc fascinanta lume a fizicii. Acesti copii s-au indragostit de fenomenele naturii asa cum le-au invatat de la ea, reusind sa ajunga printre cei mai buni elevi, castigatori de zeci de concursuri si olimpiade scolare.

            Copiii nostri, ca sa zic asa, nu au avut de ales. Acasa, in fiecare zi, cu o profesoara de fizica ce “i-a tocat” nu numai cu legile mecanicii, termodinalicii si electricitatii, dar si cu formulele matematicii, cu un inginer de calculatore ce nu scapa nicio ocazie sa-i invete vreo smecherie tehnologica, nu au avut incotro. Au fost si ei cuceriti de inginerie. Ruxandra e un perpetuum mobile, inteligenta si plina de energie, gata oricand s-o ia de la capat, un exemplu de corectitudine si de intransigenta (uneori chiar prea multa!), dar in acelasi timp stiind sa-si ascunda foarte bine sentimentele si gandurile. Energia asta multa o face cateodata sa treca cam superficial peste unele lucruri si asa rateze unele ocazii, dar o ajuta sa fie in priza mereu cu ceea ce ii place. Calculatoarele ii plac, normal. Serban bate spre opusul ei. Calm, patrunzator, inzestrat cu o minte si o memorie ascutite, isi conserva energia pentru a o folosi la maxim atunci cand are nevoie. Pasionat de sporturi, atent si la viata sociala si politica din jurul lui, este copia mea la indigo. Si la timiditatea si retinerea pe care o are vizavi de oamenii pe care nu-i cunoaste si fata de situatiile neasteptate. Desigur si el a ales drumul greu, dar frumos, al ingineriei.

            N-am fost foarte bland cu copiii mei. Poate am invatat si de la tine prin indemnurile pe care mi le dadeai mereu si prin ambitia pe care o cultivai mereu in mine. Le-am zis si eu sa nu se opreasca niciodata din invatat, sa nu le fie teama de nou, sa nu se relaxeze niciodata si sa nu abandoneze niciodata o lupta. Le-am spus sa aiba teluri inalte, sa munceasca pentru note mari si pentru a-si pastra increderea in ei insisi prin succesele de fiecare zi. N-am reusit intotdeauna sa-i fac sa inteleaga aceste sfaturi, dar cred ca acum sunt la varsta la care se autoeduca si la care isi vor aduce aminte de ele atunci cand le este greu. Cred ca ar fi trebuit sa fac mai multe, sa fiu mai aproape de ei si sa-i fac sa-si deschida mai mult inima catre mine. Uite, de exemplu, Ruxandra si-a luat examenul de licenta, adaugand o noua generatie de ingineri in familie. La proiect a luat nota noua, cu o lucrare la care a muncit mult si cu pasiune, dar eu am sperat si am indemnat-o sa se duca spre zece. Nu a fost sa fie, dar pana la urma nu conteaza nota, ci, ca sa folosesc un sablon, important este cu ce pleaca in viata de pe bancile facultatii, Cand am intalnit-o si am felicitat-o pentru rezultat, discutand cu ea, i-am prins de cateva ori, timp de cateva zecimi de secunda, ochii ei negri-caprui ce se uitau cu teama la mine. Cu frica de a ma fi dezamagit, cu nelinistea data de indoiala ca ar fi facut un lucru perfect. Iti dai seama ca nu asta am vrut sa-I transmit, sunt doar prizonierul dorintei ca Ruxandra si Serban sa fie mai buni decat mine si Marguta. Sa reuseasca sa faca mai mult decat ce am facut noi.

            Si daca sunt tot la capitolul sfaturi, capitol pe care l-am invatat de la tine, le-as spune, in primul rand, sa nu iroseasca cea mai mare bogatie pe care o avem cu totii, dar pe care o ignoram cu inconstienta. Timpul este comoara cea mai de pret, copii! Folositi-l cu chibzuinta, si mai ales nu risipiti nicio secunda. Nu amanati actiunile pe care le puteti face acum, mai tarziu vor consuma mai mult timp. Nu leneviti, utilizati fiecare minut pentru a invata, a face sport, a citi, a calatori sau pentru o alta pasiune. Nu va lasati atrasi de meschinarii, de intrigi si de conflicte. Fiti deschisi si naturali. Si daca va place puneti mana pe stilou, pix sau pe tastele laptopului si scrieti toate intamplarile prin care treceti. Un jurnal propriu sau o colectie de povestiri va va fi cel mai bun prieten mai tarziu, iar cu el va veti incanta familia si copiii. Mai tii minte Mica scrisul frumos si ordonat pe care tataie il aseza in scrisorile pe care le trimitea fostilor camarazi din armata? Si stii ce mai imi aduc aminte cu placere? Intalnirile voastre, la o cafea si o dulceata, vizite la care si eu, pusti fiind, participam;            cu familia Neaga, cu domnul Marinescu, si cu altii, prietenii vostri ce veneau direct din perioada interbelica si care imi povesteau despre batalii si despre victorii, despre Ploiestiul de altadata, cu case vesele, cu bone si ordonante, cu politisti si petrolisti. Cand ma vedea domnul Marinescu ma alinta cu “Ce mai faci, carlane?”

            Eeh, carlanul de atunci are la randul lui doi carlani. Carora le-a dat drumul in lume si pe care ii asteapta mereu sa se intoarca, mai buni, acasa.

   Iulie 2018                Al tau nepot, Liviu 

PS

            Am uitat sa-ti spun ca mai avem un inginer in familie. Unul mai tare decat noi toti. A terminat doua facultati: foraj, specialitatea gropi si constructii, cu mastrat in demolari. Munceste toata ziua, nu sta o clipa locului: sapa, imprastie pamantul, smulge flori, indoaie copaci si darama garduri. Are o viteza cosmica, o coada ce oscileaza ca o pendula, un bot umed si doi ochi verzi, de copil pierdut pe plaja. Il cheama Argo, e cuminte si mananca tot din farfurie. L-ai fi iubit neconditionat …

@imaginea de aici: https://www.deviantart.com/cindysart/art/Old-time-589886247

            Ce copil nu a fost fascinat de jucăriile pe patru roți!? Mai bine zis, ce băiat nu a fost cucerit de mașinuțele de plastic sau de tablă, cu baterii sau fără, împinse de la spate sau telecomandate. „Vrrrrrrr”, făcea motorul imaginar al mașinii, „ti-tiii”, făcea claxonul, „bum-bum” se loveau și se răsturnau pe covor atunci când erau lansate una spre cealaltă. Dormeam cu mașinuțele sub pernă și visam că, atunci când voi fi mare, pe lângă milițian și pompier, voi ajunge și șofer.

            Mergeam spre grădiniță cu câte un mic „vehicul” în mână, iar pe drum privirile mele nu se dezlipeau de mașinile adevărate ce umpleau timid străzile Ploieștiului. Timid, pentru că în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, mașinile erau precum sunt fabricile acum, adică foarte rare. Nu știam încă să citesc, dar tatăl meu îmi spunea numele mașinilor, Dacia, Renault, Peugeot, Volga sau Ford și eu le asociam rapid cu forma, culoarea și toate accesoriile care le individualizau, astfel încât cu proxima ocazie le pronunțam numele spre uimirea celor din jur. Mă descurcam binișor, iar, dacă s-ar fi făcut un campionat de recunoscut mașinile, aș fi ieșit campion național la categoria mea de vârstă. Taică-meu se mândrea cu ceea ce mă învățase și profita de fiecare ocazie să mă pună la încercare în fața prietenilor lui. Aceștia erau încântați la început, dar încercau imediat să mă încurce arătându-mi o mașină pe care credeau că nu o știu. Aiurea: și Fiatul, și Opelul făceau parte din bagajul meu automobilistic. Știam și variantele mărcilor care circulau prin Ploiești: Renault Gordini, Renault 10, Ford Taunus, Opel Rekord etc.

            În primii ani de școală am început să citesc singur numele strălucitoare de pe caroseria autovehiculelor. La Dacia și Volga nu era nicio problemă, dar mă mai încurcam la Renault și Peugeot, pentru că într-un fel scria și-n altul se citea. Ceva vreme am fost derutat, dar orele de franceză de la școală mi-au alungat imediat orice nedumerire.

(Fragment din volumul “AUTOMOBILE, DULCEŢURI şi alte povestiri despre Ploieşti”)

*poza de aici: https://www.deviantart.com/cmdpirxii/art/Opel-Rekord-Sprint-172632848

(Fragment din volumul în curs de apariție „Ploieștiul amintirilor noastre”)

A venit la geamul masinii mele si i-am citit pe masca vorbele duioase: “Actele la control!”. Mi-am scos cu grija adeverinta si CI-ul, fara miscari bruste care sa atraga atentia maiorului rotund, cu haine de camuflaj, ce legana un Kalasnikov fara incarcator in el. Normal, n-aveam nevoie de martori nedoriti. Am lipit adeverinta si actul de identitate pe geam, ca intr-o scena de film cu mafioti, observand cu atentie ce face. Cum cine? Policewoman! A deschis un caiet cu coperti negre si a inceput sa scrie incet in el. M-am uitat cu atentie la caiet si, instantaneu, m-am intors in timp. In timpul liceului, atunci cand foloseam um caiet de 200 de pagini drept maculator pentru toate materiile: romana, matematica, fizica, engleza, geografie, chimie, dirigentie, purtare, etc. Pentru a nu-l incurca cu ale colegilor (pe vremea aceea copertile aveau aceasi culoare) scriam numele cu pixul pe latura alcatuita de toate paginile suprapuse. Astfel incat, ca intr-o lectie de magie, numele se vedea atunci cand obiectul era inchis, dar disparea sau era incomplet atunci cand era deschis. In acelasi fel procedase si eroina mea. Doar ca nu se vedea numele intreg deoarece caietul era pe jumatate deschis. Ghinion! Nu-i nimic trecem la planul A barat. Bag adeverinta si CI-ul inapoi in rucsac si ma uit cu speranta la ea. Geamul era inchis, conform prevederilor Ordonantei de urgenta. Am fost in tot acest timp perfect legal, sper ca v-ati dat seama. Hopa, imi zice ceva de dupa geam si dupa masca. Nu cumva mi-a cerut numarul de telefon? Sa verific totusi, nu cumva sa ajung, din greseala, in tabul ce era pazit de maiorul, rotund, imbracat in haine de camuflaj. Vi-l amintiti, v-am povestit despre el 17 randuri mai sus. Asa, sa revenim. Hai sa verific ce am inteles din filmul mut ce se desfasura intre noi. Imi dau masca jos, repet, eram legal la ultima virgula a regulamentelor in vigoare, si o intreb suav “Doriti cartea mea de vizita?” Replica a venit imediat cu o sclipire de sabie de Toledo aprinsa de ochii ei cenusii ca o poezie de Bacovia : “Nu, …ule, arata-mi talonul masinii!” N-am inteles prea bine al doilea cuvant, putea sa fie “dragule” sau “motanule” sau, nu cred, ar fi fost imposibil, “bizonule” ori “ elefantule”. Oricum, n-am comentat prea mult, am lipit de geam si talonul masinii, ea si-a mai notat ceva in caietul personalizat si mi-a facut semn, cu o neplacuta indiferenta, sa plec. M-am asigurat, strada era oricum pustie, si m-am multumit, in final, cu imaginea ei, profilata, in contrast, pe marmura batranului monument. Credeti ca am renuntat asa usor? Nu ma cunoasteti … In loc s-o iau, firesc, spre Ploiesti, am facut stanga si m-am inscris pe banda dinspre centrul sensului giratoriu. Acolo unde mai intra soferitele si ies dupa o jumatate de ora. Mi-am zis “Fie ce o fi, trebuie sa ma opreasca inca o data”. La prima tura nici nu m-a observat, la a doua rotatie era ocupata cu alta masina, la a zecea a terminat cu acel vehicul, pe la a cinspea am inceput sa ametesc, la cea cu numarul 25 m-a vazut maiorul gras, il stiti, v-am povestit despre el, acum 34 de randuri, si si-a mutat AKM-ul pe umarul celalalt, la rotatia 40 mi-a venit rau si era sa inghit masca, asa ca am renuntat si am pus masina pe directia normala. Atat de normala incat nu mi-am dat seama ca am luat-o in sens invers si ca m-am intors la birou. Acum ma cert cu paznicul care sustine ca e ora 8 seara si ca biroul e inchis, iar eu incerc sa-i demonstrez ca nu e duminica.

*/ poza de aici https://www.deviantart.com/warbirdphotographer/art/Pinups-Police-Stop-611228049

Cel mai mult oftez dupa vanzatoarea de la magazinul de mancare pentru caini. Era o placere sa o vad cum se intinde sa ia crochetele de miel-orez si cum tricoul verde-praz ii urmarea ascultator toate liniile curbe. Iar eu alegeam intotdeauna mancarea de pe cel mai inalt raft. O data, cu ochii in alta parte, m-am pacalit si in loc de hrana pentru caini am luat mancare pentru pisici, iar catelul propriu a inceput sa toarca dupa cateva zile.
Asta e viata, nu stii din ce parte te loveste, asa ca, blocat in casa, am inceput sa ma gandesc serios la cumparaturile online. Adica sa renunt la 4 simturi: gust, miros, pipait si auz si sa ma bazez numai si numai pe ceea ce vad. Naspa, pentru ca port ochelari de distanta de la 16 ani. N-am avut incotro si am luat-o cu inceputul. Am ales un site, unul de imbracaminte, care avea un magazin elegant in Mall si o vanzatoare bruneta, micuta, cu privire dar..… dar mai bine ma opresc, pentru ca, nu-i asa, acum stau doar acasa, numai cu sotia si n-are rost sa distribui “fake news” si sa-i starnesc mai multa panica.
Sa revenim, am ales un site de imbracaminte si mi-am facut un cont, ca orice utilizator disciplinat. Mi-am pus numele, prenumele, adresa de e-mail, numarul de telefon, tot ce trebuie. Am ajuns la numele de utilizator si parola. Hai sa fiu creativ mi-am zis, sa aleg ceva ce nu se uita usor. La ID “nuiesnicicutanculdincasa” sau “cuiemovid” ori “noideacasanuplecam”. Ti-ai gasit, toate erau luate, semn ca mai gandesc si altii ca mine. Nu-i nimic, m-am straduit putin si am ales unul mai simplu: Popocateptl scris invers. Ura, asta nu era luat! La parola a mers mai usor. Dupa ce am incercat sirul lui Fibonacci, al lui Bernoulli si biletul cu care am castigat 12 lei in 1988 la Pronosport, toate insuficient de complexe pentru a fi acceptate, am apasat la intamplare pe tastele laptopului, am adaugat produsul dintre anul in care suntem, inaltimea unei porti de fotbal si varsta soacra-mii. Cred ca e mai tare decat combinatia de la seiful unde se tine secretul chiftelutelor de la Ikea! Buuuun, am rezolvat repede si asta! Hai sa intram in site. Tastez userul, bag si parola (remarcati ca n-am avut nicio problema sa memorez un sir de 19 caractere) si astept sa-mi delectez privirile cu noile colectii, primavara- vara-pana cand nu stim. As, nu trecusem de toate portile iadului. Mai era una: autentificare cu doi factori! Adica pe langa parola, al doilea factor era un cod pe care trebuia sa-l primesc pe telefon. Am zis “Da” si site-ul mi-a trimis codul pe telefonul propriu. Aveam 30 de secunde sa-l tastez. Corect, dar eu eram in sufragerie, iar telefonul meu in dormitor. Am aruncat laptopul cat colo si am inceput o cursa identica cu evenimentul lansarii navetei spatiale. Alergam spre dormitor si numaram invers in minte 30, 29, 28, 27 …. Am gasit telefonul, l-am trecut cu atentie si cu ingrijorare prin dreptul fetei, mi-am bagat codul in memoria personala si l-am reprodus exact cand mai erau 5 secunde. Mi-am tinut, cu grija, rasuflarea pentu cateva momente si, pe expiratie, am putut sa admir site-ul in toata splendoarea lui: “HTTP Error 500” ! Trebuie sa-i dau si astuia cu dezinfectant…

/*poza de aici https://www.deviantart.com/w-e-z/art/Tomorrow-s-Futuristic-Computer-Desk-676642092

Am luat telefonul in mana si l-am pus in fata meclei proprii. Pai da cum, am aparat d-ala cu recunoastere faciala, ce, ne jucam de-a tehnologia. L-am pus o data, nimic, l-am mai miscat putin, canci, am facut ochii mari, am zambit, doar-doar s-o deschide, nada! Cu viteza cu care se raspandeste virusul asta regal mi-am dat seama ce se intampla. Nu mi-am pocnit fruntea cu palma pentru ca nu am voie si nici nu mi-am dat masca jos pentru a nu a atrage atentia vreunui mormoloc de-asta de virus sa sara la mine. Masca era frate, din cauza ei nu-mi recunostea telefonul moaca. Va trebui sa-mi refac poza, cu masca acum. Nu-i nimic, am trecut la planul B: parola formata din patru caractere. Mi-am zis in sinea mea ca am fost destept ca nu am ales una mai lunga, de vreo 10 cifre, ca ma apuca sfarsitul pandemiei la Cora si radeau astia de mine daca ma vedeau imbracat ca Zorro. Asa, am tastat eu prima cifra, telefonul mort, am mai incercat inca o data, nici un semn de viata. Fir-ar sa fie, manusile nu interactionau deloc cu ecranul capacitiv. Casiera trecuse de la zambetul ironic la incruntatura de functionar de la ANAF, iar mie imi inghetase sira spinarii. Ce sa fac? Nu puteam da jos masca si manusile, telefonul nu raspundea la gesturile mele, cardurile si banii erau acasa, la bere nu puteam renunta. Pfaaf, mi-a venit alta idee: Siri. I-am zis repede, cu o privire de satisfactie adresata casieritei care se pregatea sa cheme paza: “Siri, unlock my phone”. Raspunsul a venit imediat, sec, ingenunchindu-ma: “ I can’t unlock your phone for you!” Am zis ca imi pica tavanul in cap. Ce sa fac, ce sa fac? M-am uitat in sus, apoi in jos si mi-am luminat jumatatea vizibila a fetei. M-am aplecat, mi-am scos pantoful din picior, apoi ciorapul, si cu degetul mare de la piciorul drept am tastat codul salvator. Am trecut telefonul prin fata POS-ului, sub chipul stupefiat al casieritei, si am fugit cu sireturile desfacute fara a mai lua bonul fiscal, ignorand prevederile afisate pe toti peretii magazinelor serioase. Nu de alta, dar se apropiasera destul de periculos agentii de paza de la Cora si nu as fi vrut sa interactionez cu persoane de peste 65 de ani.

Data viitoare vin in slapi.

Orice asemanare cu realitatea este absolut intamplatoare.

*poza de aici: https://www.deviantart.com/tashamille/art/Mobile-Downloader-App-Interface-626852554

Fragment din povestirea “Un trifoi cu patru foi” aparuta in volumul “Cel mai frumos Ploiesti”, volum ce poate fi achizitionat de pe site-ul http://magazin.republicaploiesti.net/produs/cel-mai-frumos-ploiesti/

Ei bine, acum mulţi ani, cuvintele de mai sus nu existau in dicţionarele nici unei limbi terestre. Nu bag mâna în foc pentru limbajele din alte galaxii. Logic, dacă termenii lipseau, obiectele nu aveau cum să existe aşa, anonime. S-ar putea ca armata să aibă altă parere. Dar să nu ne abatem de la subiect.

În secolul trecut, tineri fiind, dar si trăind într-un mediu izolat, în care tehnologia pătrundea doar prin pachetele trimise de rudele din RFG sau prin cumpărăturile facute la Consignaţii sau la SHOP-uri, ne cam curgeau ochii spre lucruri cu care ne puteam da mari.

Calculatoarele de buzunar, cele cu care puteam face rapid calcule cu cel puţin patru operaţii matematice erau cele mai răspândite. Ne scăpau de corvoada înmulţirilor şi împărţirilor de la fizică şi chimie acolo unde se aplica regula, atunci cănd faceam socoteli manuale, “Omul şi rezultatul”. Profesorii nu ne dădeau voie cu ele la şcoală, cică ne stricau “mâna”, dar acasâ le foloseam cu succes la teme. Să nu vă gândiţi ca fiecare avea calculatorul lui. Pe vremea aceea erau rarităţi în România, nu costau 70-80 de lei ca acum, şi se gaseau doar în locurile de care vă povesteam la început. De-a lungul timpului au evoluat şi s-au transformat in laptop-urile şi tabletele de azi.

Strămoşul telefoanelor mobile de azi era, pe atunci, ceasul electronic cu 7 melodii. Nu vă gandiţi că puteam să ne sunăm parinţii acasă, în timpul orei. Nu, nu era vorba de aşa ceva. Nu e decât o comparaţie forţată, facută pentru a colora puţin zilele in care tanjeam şi noi după minunile tehnicii contemporane. Ceasul era frumos, cromat, cu ecranul colorat şi cu taste mici, mici, pe care le puteai apăsa doar cu vărful de ac. Unele aveau şi calculator pe care îl puteai folosi cu succes şi su discreţie şi în timpul extemporalelor la fizică. Cele 7 melodii, pasaje din colona sonoara a unor filme celebre, ne trezeau dimineaţa şi ne dădeau acea mândrie copilărească cu care încercam să ne depăşim colegii.

Existau şi capodopere in materie: ceasuri ce aveau şi jocuri. Un gadget de tipul acesta era atracţia clasei şi se trecea din mână in mână pe la toţi baieţii, iar clasamentul cu performaţele fiecăruia era ţinut şi urmarit cu sfinţenie. Ţin minte ca Adi S. A venit într-o zi cu un asmenea exemplar superb. Avea un joc simplu, dar captivant pentru noi: trebuia sa trecem o rachetă printr-un traseu format din obstacole ce veneau cu viteză din ce în ce mai mare pe măsură ce avansam la nivelele superioare. Câteva zile nimeni nu a mai fost atent la nici o ora, nici măcar la cele de istorie (!).

iPod-urile şi MP3 playerele nu erau născute. Parinţii lor se numeau pe atunci casetofoanele mono sau stereo, magnetofoanele si walkman-urile (varianta portabila şi cu căşti a primelor). Era epoca de aur a tranzistorului, aparatele japoneze invadasera Consignaţiile romaneşti, iar cele ruseşti se inghesuiau pe rafturile magazinelor normale, de stat. Părinţii le alegeau dupa preferinţele copiilor şi după bugetul lor.

Ne mai pierdeam vremea in pauze, atunci cănd ne plictiseam de bridge, cu tot felul de jucarioare primite de unii dintre noi la abonamentele revistelor Pif. Organizam adevarate campionate de minibaschet cu bile de plastic ce la plasam in mini cosuri doar prin apasarea degetelor pe mici parghii galbene. Sper ca aţi inţeles: dădeam în mintea copiilor şi bucuram de orice fel de competiţie.

Facebook-ul nu, nu exista. Nici măcar inventatorul lui. Dar noi aveam caiete colorate, ingrijit liniate şi frumos colorate, în care scriam, pe rănd, răspunsuri la întrebări de tipul “Ce cărţi îţi plac?”, “Cu cine te-ai plimba prin parc?” sau “Cine e actorul tău preferat?”. Astfel s-a pus prima căramidă a “wall-ului” de astazi.

Toate lucrurile de mai sus sunt acum piese de muzeu, un templu al copilăriei si tinereţii noastre. Într-un fel, la o altă scară, şi noi am avut adicţiile noastre. Dar odată cu ele au crescut pasiunea şi dragostea pentru cărţi, filme, concerte, piese de teatru şi tot ce a contribuit la transformarea noastra ireversibilă in adulţi adevăraţi, cu suflet de copii.

*poza de aici

La primele ore, pe pervazul tablei, nu se gaseau decat cioturi de cretă pe care le puteai folosi doar dacă aveai o pensetă. Colegele noastre începuseră timid să folosească rimelul, rujul şi penseta. Pun pariu că le puteam gasi ascunse în cele mai secrete buzunare ale ghiozdanelor, dar niciodata nu ne-am fi gândit să le folosim bunurile personale, procurate cu atâtă trudă din Shop-urile de la mare sau din caminele de la IPG, la manipularea cretei. Aşa că, dacă erai elev de serviciu, o luai frumuşel pe scara profesorilor, ajungeai la parter, intrai in prima cameră pe stânga, acolo unde lucrau secretarele liceului, plasai diplomatic un “Saru’ mâna” lung şi dulce şi cereai voie politicos să iei câteva bucăţi de cretă din cutia mare in care se lăfăiau vreo două duzini. Plecai simetric, tot cu un “Saru’ măna” şi te întorceai victorios cu trofeele albe in mână. Dacă se scria cu creta întreagă pe tablă, primul rezultat era un sunet ascuţit ce transforma urechile audienţei în milioane de celule ce începeau să vibreze năucitor in domeniul apropiat de cel al ultrasunetelor. Aşa că soluţia era, foarte simplă, să rupi creta şi să continui să scrii cu ea aşa pe jumătate. Era mult mai bine, până cand rămâneau doar jumătăţi învelite în hârtie roşie. Acestea erau cojite încet, spre bucuria colegilor care îşi aşteptau rândul la “ascultat” şi care mai câştigau puţin timp. Viaţa unei crete era scurtă. Începea în primele ore ale dimineţii şi se sfârşea seara, când femeia de servicu lua ultimele rămăşiţe şi le arunca la gunoi. Câteodată creta ieşea din clasă şi se transforma in liniile şotronului pe care îl jucam pe asfaltul din curtea şcolii sau în tuşele şi linia fileului unui teren de tenis cu piciorul. Ori cum ne mai ziceau unii profesori: “Iar jucaţi fotbalul cu piciorul peste banci!” Azi creta a fost scoasă la pensie. A fost înlocuită de mijloacele moderne de comunicaţie: tabla electronica, calculatorul, videoproiectorul, etc. Dar mie tot mi-e dor de sunetul acut, inconfundabil al sărutului cretei pe tablă.

*poza de aici

Anul I a fost un an boem, cu multe “Baluri ale bobocilor”, cu iubiri neimpartasite, cu renuntari si disperari, cu nostalgii dupa anii de liceu . Alergam ametiti pe holurile faculatatii, cu teancul de cartele sub brat, grabiti sa ajungem la mastodontul numit Felix, cel care inghitea sute de instructiuni Fortran si scuipa minusculi fluturasi de hartie pe care mai intotdeauna scria “Abandon du travaill !” .

Anul II a adus un echilibru necesar, rupt oarecum de examenul de “DCE”, dar restabilit imediat de coeziunea care se crease deja intre noi, cei care imparteam acum si aceeasi condica, si aceeasi camera de camin, si aceeasi cantina .

Anul III a fost anul deciziilor . A sau C ? Automatizari sau calculatoare ? VI, GI si TI sau MP si AP ? A fost anul in care am aflat cum se foloseste un floppy de 8 inchi, in cate minute porneste un M 118 si cum se crie un text cu doua degete folosind “Wordstar” .

Cel de-al patrulea an ne-a adus o frumoasa “excursie de studii” in care am putut admira realizari ale epocii trecute : Uzina Oltcit din Craiova sau fabrica ce producea celebrul TIM-S din Timisoara . La orizont, undeva inca departe, aparuse spectrul “repartitiei” . Si toata lumea cauta solutii : unii (mai sarguinciosi) alergau dupa note cat mai bune, altii sperau ca intrand in partid vor avea mai multe sanse, multi au profitat si si-au convins prietenii sau prietenele sa mearga la Ofiterul starii civile pentru a evita situatii de genul : el, proaspat inginer la Statia de pompare din comuna Frumusica, judetul Botosani, ea, stagiara la Avicola Dumbrava, din judetul Mehedinti .

Ultimul an a fost fara istoric … Ravaseala din decembrie a transformat brusc cele doua tabere . Profesorii s-au imblanzit – cred ca peste 90% din notele de la examane au fost de 10 – studentii s-au radicalizat . S-au organizat in Sindicate, au inceput sa aiba opinii politice ferme . Ce mai, facultatea se terminase, intrasem in randul lumii, beneficiind si de ultima, dar si de cea mai lejera repartitie din istorie .

Si uite asa, cei 5 ani au trecut pe nesimtite, si noi ne-am imprastiat in toate zarile, foarte multi undeva in emisfera vestica , in jurul Marilor Lacuri ; cativa inca in tara, construind din fire de speranta viitorul copiilor lor, gandindu-se ca intr-o zi, ei, copii lor, vor intra cu o mapa sub brat in amfiteatrul EC 105 si profesorul, atunci cand va face prezenta (daca se mai face), va tresari in momentul in care va striga un nume, va ridica privirea spre el, cel strigat, ii va cerceta chipul senin si curat, incercand sa vada dincolo de el, undeva cu 20 de ani in urma, un tanar, aprins de pasiunea cunosterii, ce promitea sa devina un stralucit inginer .

*poza de aici

Tin minte si acum o poza facuta la sfarsitul clasei a XII-a in care noi, Bogdan, Sorin, Laurentiu si Liviu, am scris cu degetele noastre VIIID, intr-o imagine ce a sugerat cei 8 ani petrecuti in liceu, impreuna. Eram un trifoi cu patru foi, reprezentand sansa de a fi fost impreuna in cei mai frumosi ani ai nostri si de a cladi o prietenie ce a dainuit pana azi.
A intrat la Constructii, o facultate grea, la care noi, politehnistii, nici nu ne gandeam. In timpul formidabilelor excursii facute prin tara cu bicicletele timp de 5 ani a fost sufletul si mecanicul nostru. Ne facea rost de mancare cand ne era foame, de bere cand ne era sete si de energie cand nu mai aveam. Seara, in fata corturior, priveam stelele si ne inchipuiam ce o sa facem cand vom fi mari si vom avea familiile noastre : Bogdan va construi un bloc pentru toti, Dan va fora dupa apa, Laurentiu va monta instalatiile pentru utilitati, iar Liviu va automatiza lifturile.
Anii au trecut, Bogdan ajungand ceea ce visa din liceu, un om independent, liber, stapan pe viata lui, deschis la toate provocarile timpului. Una a fost mai mare decat toate poverile ce le dusese pana atunci si a ramas dintr-o data singur, izolat si uitat de toti. Doar curajul i-a fost mereu alaturi,  curajul de a visa la lucruri care noua ne pareau nebunesti, indrazneala de a merge pana in panzele albe acolo unde noi ne opream de mult, forta de a crede in planuri de care noi radeam. De multe ori am incercat sa-l domolim, sa-l convingem ca exagereaza, sa-i demonstram ca noi stim ce-i normalitatea. Dar oare stiam? Acum ma indoiesc. Pentru ca am omis un lucru. Faptul ca a fost un spirit ce nu tinea cont de tipare, unul care gasea un strop de fericire in orice incercare de a schimba ceva. Iar noi, cei invatati cu banalitatea zilei de langa noi nu am inteles acest lucru. Si a fost prea tarziu. Si s-a dus… S-a incordat intr-o zi prea tare, ca o albina ce isi ia avant spre cer… Inima lui n-a rezistat, pulverizandu-se in mii de dorinte neimplinite.
Adio Bogdan, adio Albinuta !

*poza de aici