Pe temeiul acesta al mărturisirii lui Hristos de către orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi, vom arăta aici că, în Biserica noastră Ortodoxă, până la anul 1450, înainte de căderea Constantinopolului, a existat «Misiunea Ortodoxă», formată din preoţi şi mireni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi împlinitori cu fapta, voluntariat duhovnicesc. La 1 ianuarie 1923, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi oblăduirea Mitropo-litului Nicolae Bălan al Ardealului, a luat fiinţă Oastea Domnului, Asociaţie Misionară Ortodoxă, formată din preoţi şi mireni, voluntariat duhovnicesc. Prin acest voluntariat se leagă trecutul de prezent şi viitor. Nu vom vorbi aici despre felul şi împrejurările şi cum a luat fiinţă, ci ne vom mărgini să spunem despre calităţile duhovniceşti ce trebuie să-l însoţească pe mărturisitorul lui Hristos în această lucrare, pentru a fi în adevăr şi destoinic în lucrul său.

În Sfântul Cuvânt, la Faptele Apostolilor, cap. 18, înce-pând cu versetul 23, întâlnim pe Apolo din Alexandria venit la Efes, în sinagogă, spre a învăţa pe oameni calea Domnului. Ce calităţi avea Apolo? Avea darul vorbirii. Era tare în Scripturi. Era învăţat în ce priveşte calea Domnului. Avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Iisus, vorbea cu îndrăzneală în Sinagogă. Aquila şi Priscila, familie de credincioşi devotaţi Domnului Iisus, auzindu-l,    n-au rămas impresionaţi de focul dragostei lui, ci l-au luat la ei, i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu şi au scris scrisori către fraţi pentru a fi primit. Sf. Ap. Pavel, în Epistolele sale, scria fraţilor din diferite localităţi pe cine să primească şi pe cine să nu primească. Se vede clar că şi atunci, în vremea creştinismului primar, şi mai apoi, de-a lungul istoriei, existau pântece leneşe, împotrivitori, dez-binători şi profitori de trai nemuncit, hoţi… Zice Sf. Pavel cu amărăciune: „Dima din dragostea pentru lumea de acum m-a părăsit…” (II Tim 4, 10). Alexandru Căldărarul mi-a făcut mult rău (cf. v. 14); „sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” (II Tim 2, 17) şi multe altele.

Sf. Pavel scria şi despre lucrătorii harnici şi cinstiţi, cerând fraţilor să-i primească bine. Iar despre acei ce fac rău îi îndeamnă să se ferească de ei. Cine primeşte pe lucrătorul rău face răul cel mai mare adunării, apoi individului. Adunării, pentru că, alipindu-se de el şi descoperindu-i-se faptele sau ereziile, rămân îndureraţi şi dezamăgiţi; iar individul, deschi-zându-i-se o uşă, se va lăuda pe sine şi nu se va pocăi, şi va îndrepta privirile multora spre alt Isus, rătăcindu-i.

Înainte ca să actualizăm acestea, ne vom folosi şi de următoarea învăţătură a Domnului Iisus: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi  du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino de-ţi adu darul” (Mt 5, 23-24). Pentru ca jertfa mărturisirii tale să fie primită înaintea lui Dumnezeu, se cere să ai pace cu Dumnezeu, încuviinţarea Bisericii Lui, binecuvântare de la El, pace cu fraţii şi cu toţi oamenii.

Mărturisitorii Adevărului sunt călăuze spre Hristos-Domnul. Există şi călăuze oarbe, de aceea adevărul trebuie să strălucească, iar orbii să fie îndepărtaţi dacă nu vor să fie vindecaţi. Pentru înduhovnicirea adunării se cere ca îndru-mătorii să fie sfinţi, curaţi, plini de Duhul Sfânt, smeriţi, blânzi şi nefăţarnici. În caz contrar, adunarea va fi păgubită, fiind formală, fără duh şi fără viaţă duhovnicească, evan-ghelizarea lipsită de putere şi de har.

Potrivit cu Sfânta Scriptură şi învăţătura de la Oastea Domnului, îndrumătorul sau mărturisitorul adunărilor frăţeşti să îndeplinească următoarele:

– să fie plin de Duhul Domnului şi de viaţă duhov-nicească;

– să fie cunoscător al Sfintelor Scripturi, să nu aducă învăţături străine de Evanghelia Domnului Iisus, învăţate sau auzite de la diferiţi terţi;

– să nu se laude;

– să nu umble după câştig;

– să cunoască învăţătura Bisericii Ortodoxe şi să nu se abată de la ea. Să nu aducă învăţături sau explicaţii în afara dogmelor ei. Dacă nu le cunoaşte în aprofunzime, să nu deschidă subiecte pe care nu le-ar putea dezvolta în felul acesta bisericesc. Nimeni nu greşeşte vorbind oricât de aspru împotriva păcatului, a consecinţelor lui, sau oricât ar vorbi de frumos despre Domnul Iisus, despre Jertfa, Moartea şi Învierea Lui, despre darurile Crucii şi harul Mântuirii ce le primim în dar. Vorbind despre har şi mântuire, despre darurile Crucii la care se adaugă experienţa personală cu Hristos, nu se poate greşi. Că, de fapt, ce este Oastea Domnului? Aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit şi Înviat din morţi ca să dea lumii viaţă veşnică;

– să cunoască învăţătura de la Oastea Domnului.

În partea a doua, îndrumătorul şi mărturisitorul adunărilor mai trebuie:

– să aibă consimţământul fraţilor din adunarea sau loca-litatea sa. Dacă nu sunt fraţi ostaşi în localitatea sa, consimţământul şi-l vor da fraţii din localitatea cea mai apropiată, unde acesta frecventează ca mădular viu al adunării. Faptul că în localitatea sa nu sunt fraţi ostaşi poate fi dovada grăitoare a slăbiciunilor sale . El va fi un slăbănog dacă adunarea din localitatea sa nu dă mărturii bune. Inac-tivitatea în localitatea sa va dovedi falsitatea lucrării sale.

Adunarea de fraţi care primeşte un lucrător venit din altă parte, fără să aibă consimţământul fraţilor din adunarea aceluia se face părtaşă păcatelor lui în cazul când acesta este certat cu adunarea sa care l-a mustrat pentru păcatele săvârşite şi nu se pocăieşte. Primindu-l, i se deschide o uşă de găzduire care-l va determina, prin lucrarea diavolului, să continue în păcatul personal, comun, în dezbinarea cu adunarea din localitatea sa.

Fiecare frate, fie chiar şi misionar, trebuie să aparţină ca mădular viu adunării din localitatea sa şi să lucreze potrivit cu talantul încredinţat lui, cu chemarea sa, căci omul este schimbător şi nu cunoşti scopul venirii sale, după cum citim: Nu zice «Bun venit!» oricărui duh, ca să nu plângi cu amar, dezamăgit, când culegi roada lui.

În partea a treia, îndrumătorul sau mărturisitorul trebuie să aibă şi să poarte cu el pe oriunde merge o viaţă ireproşabilă. „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea (cu atât mai mult bătrâneţea), ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (I Tim 4, 12).

Normele de viaţă creştină scrise pe paginile Sfintelor Scripturi sunt de aceeaşi covârşitoare însemnătate pentru toate veacurile, deci şi pentru noi, cei de astăzi, şi pentru viitor.

Am scris acestea fiind consemnate la Sfaturile Frăţeşti pe Ţară în anii trecuţi, iar astăzi puţini din cei ce-au hotărât acestea mai sunt în viaţă. Fiind unul dintre cei rămaşi, am scris aceasta ca o îndrumare şi luare-aminte la cele spuse de Mântuitorul că în vremile din urmă mulţi prooroci mincinoşi se vor ivi, ca venind în Numele Lui, dar să nu-i credem (cf. Mt 24, 4).

Cine vrea să facă slujba împăcării sufletelor cu Dumnezeu prin Evanghelia păcii şi dragostei Lui s-o facă mai întâi cu sine.  Să se împace el cu Dumnezeu şi cu semenii lui, apoi să-şi aducă darul, căci nici un har nu se primeşte înaintea iertării păcatelor.

Doamne Iisuse, ajută-ne să păstrăm unirea credinţei, cugetul curat, ca să nu ne cuprindă întunericul şi să fim lepădaţi!

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Căci Tu ai vrut să fiu, Părinte, așa,
Nu pentru că sunt eu, nespusa piatră rară,
Ci pentru că-n ființa mea precară
Ai pus un strop din maiestatea Ta.

Eu m-am născut să fiu o mărturie,
Căci litera nu are-n ea putere,
Ci Duhul Tău, nepotolit se cere
Să locuiască-ntr-o-ntrupare vie.

Dar ca s-ajung doritul tău exemplu
Îți dăruiesc întreaga mea făptură,
S-o curățești de tot ce este zgură
Și s-o preschimbi în strălucitu-Ți Templu.

Eu m-am născut să plâng cu cel ce plânge
Și să-mi iubesc și frații și dușmanii,
Dar teamă-mi e că zilele și anii
Să îi ajung pe toți, nu mi-ar ajunge.

Căci scurtă e umblarea pământească
Și-n trupul meu e mare neputința
Dar știu că ai să-Ți Ții făgăduința
Și-o să-mplinești tot ce o să-mi lipsească.

Eu m-am născut să știu ce-i rău și bine,
Și mii de ani am căutat răspunsul
Dar tot atât m-am întâlnit cu plânsul…
Până-ntr-o zi, când am sosit la Tine.

Și când mi-ai spus cuvintele nespuse
Ce-au împletit durerea cu dojana,
Tămăduind în mine toata rana
Tu m-ai atras de partea Ta, Isuse.

Eu m-am născut să aflu-n mine prețul
Ce s-a plătit în locul meu pe cruce
Și-oriunde-n lume pașii mă vor duce
Să-Ți fiu pe totdeauna cântărețul.

Prin orice biruințe și înfrângeri
Strunește-mi harfa cum îți place ție,
Când voi ajunge-n sfânta-Mpărăție
Să pot cânta în corul Tău de îngeri…

de Traian Dorz

Din Tărâmul Veşniciei, cere-i Domnului să deie
Oastei Sale biruinţă, când n-o fi alt glas să-I ceie.
Râul Oastei udă ţara, azi, trecând peste hotare,
Zările în patru laturi înfloresc de-a ta cântare…

Mircea Lupu – Valea Seacă, Paşcani

După un text de fr. Petru Giurgi, publicat în Iisus Biruitorul nr. 13 /24 – 30 Martie 2014.

‘Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.'(Matei 6, 22-33)

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieții spirituale și libertății noastre sufletești pentru a nu fi înrobiți de grijile pentru bunurile materiale.

Cum înțelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos și cum o putem dobândi?

Trebuie să o înțelegem, ca și Sfinții Apostoli, în lumina tainei lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraților, ați fost chemați la libertate’ (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: ‘Adevărul vă va face liberi; … dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi’ (Ioan 8, 32, 36). Experiența libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă

Libertatea pe care o aduce prezența Duhului Sfânt în om se arată și prin familiaritatea care se stabilește între om și Dumnezeu, păstrându-se, în același timp, distincția între creatură și Creatorul său. Creșterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experiența libertății fiilor lui Dumnezeu sau a filiației adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de ființă creată după chipul lui Dumnezeu și de purtător al Duhului Lui dat prin însăși alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) și prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înțelegem de ce ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu și chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (â€662) în aceste cuvinte: ‘La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și a primit, între altele, nașterea din Duhul, pentru a obține, după voința sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui și dumnezeu după har prin Duhul’.1

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voința liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca ființă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la neființă, omul trece la ființă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de ‘mâinile’ lui Dumnezeu și este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu și nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.

Totuși, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom și ispitirea șarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în fața situației de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, și anume aceea de a alege între Creator și creatură, între Dăruitor și darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului față de lumea materială, în uitare de Dumnezeu și în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relație. Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării și al lăcomiei; omului îi este rușine și îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită și pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe șarpe…

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relațiile umane interpersonale și relația omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtășește de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoștință față de Dumnezeu, ci el le posedă și se lipește de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipește mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbește mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependența sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri. Relația omului pătimaș cu semenii săi și cu natura nu mai este relație de comuniune spirituală, ci una posesivă și conflictuală. Centrarea omului în sine însuși și în lumea materială produce o închidere a sa în fața lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează. ‘Supus legilor biologice și cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferințe fizice, patimile se trezesc și-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariția iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut’.2

Așadar, libertatea omului de-a alege între dar și Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi ‘ca Dumnezeu’ fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină și firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare și eliberatoare, în sensul vindecării și eliberării naturii umane din robia păcatului și a morții.

Iisus Hristos – împlinirea libertății în iubirea divino-umană

Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu și libertatea omului se regăsește în întreaga istorie a mântuirii, care este și istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.

Libertatea drepților și profeților Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică și constantă cu voința lui Dumnezeu. Libertatea drepților își găsește izvorul și puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului și în săvârșirea binelui. Libertatea lor se întărește și se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine și rău, între adevăr și minciună, între dreptate și nedreptate.

Totuși, expresia cea mai desăvârșită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu și libertate se descoperă în Persoana și lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârșit. Felul în care Iisus Hristos folosește libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului și a morții, arată adevărata natură și finalitate a libertății omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii și cu bunurile materiale create, este în mod esențial și unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele și de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferință și moarte.

Libertatea desăvârșită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică și totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar și pe cei care L-au răstignit: ‘Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!’. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: ‘Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18).

Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce dorește, de a fi înțelegător și iertător cu cei păcătoși, umiliți și marginalizați, dar și de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia și nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înșiși și stăpânesc peste alții.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărțire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate față de orice avere sau putere lumească.

Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea și modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertății sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu. Crucea suferinței lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinței și a morții. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanități a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este și afirmarea cea mai puternică a libertății omului în raport cu istoria care ucide și în raport cu legile biologice și cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber care trăiește plenar (suflet și trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieții Sale pământești, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este lumina care întărește libertatea creștinului

Întreaga viață creștină, ca viață în Hristos și în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi și păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele, în pofida ispitelor și necazurilor din lume. Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experiența creștină cea mai profundă a libertății. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: ‘Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 8, 35, 38-39).

Pentru creștinul duhovnicesc, problema libertății privește totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamărește Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?

Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamărește Dumnezeu în noi este asumarea crucii și urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită și milostivă, temelie a libertății adevărate.

După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruiește în mod liber pentru viața lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creștinului cu păcatul și patimile egoiste trebuie dusă cu speranță și bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu și de semeni.

În general, asceza creștină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea și postul implică voință tare, smerenie sau lepădare de sine și ‘răstignirea’ patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieții, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greșită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realități efemere.

Rugăciunea – putere eliberatoare de grijile vieții devenite robie a sufletului

Cunoaștem faptul că nu există progres duhovnicesc creștin fără rugăciune intensă și constantă. Însă ce legătură există între libertate și rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertății prin rugăciune: ‘Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuși. Doar înălțându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreționară, omul se sustrage determinismului naturii și morții. Doar eliberându-se de el însuși, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (…). Adevărata libertate se manifestă și se menține într-o relație de iubire curată cu altă persoană și, în ultimă instanță, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forță anume și nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relație cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-și apere libertatea stăpânind (…). Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim și rămânem în izolare din pricina imposibilității de-a ne elibera de noi înșine (…). Doar relația cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie amenințată, îmi asigură deplin libertatea (…). Adevărata libertate dă naștere și actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relație. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea și pentru persoana mea (…)’.

În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieșim cu totul din noi înșine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră și lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu și El ni Se dăruiește deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, noi nu ne simțim dominați de El ca niște robi, ci suntem liberi și moștenitori ai libertății Sale, născuți din libertatea Sa și trăind în libertate.3

În concluzie, vedem că adevărata libertate a creștinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber și eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi și îi pregătește să caute prin rugăciune și faptă Împărăția lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinților. Grija pentru dobândirea acestei libertăți sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieții. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufletești de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.

2 Th. Åpidlík, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.

3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69.

(Informații preluate din săptămânalul Lumina de Duminică din data de 24 iunie 2012)

Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vin la acest mormânt minunat care m-a fascinat de când l-am văzut, nu numai prin albul imaculat al zăpezii, care vorbeşte despre curăţia vieţii păstrate de către fratele Traian, de atunci, de tânăr, de copil, de când a făcut legământul acela cu Domnul şi pe care şi l-a ţinut până la sfârşitul vieţii sale.

Se cade să se vorbească mereu de rugăciune, întrucât ea este hrana sufletului şi pentru că noi stăm în această seară la căpătâiul unui om al rugăciunii; la căpătâiul aceluia care s-a rugat aşa cum noi trebuie să ne rugăm oricând şi în tot locul, aşa cum el s-a rugat. Şi dacă ne aducem aminte în ce loc a făcut el legământul cu Dumnezeu, ne impresionează adânc, pentru că, iată, nu trebuie să fii teolog mare ca să ştii să te rogi, ci, cum vorbeşte un copil cu tatăl său, aşa trebuie să fie rugăciunea noastră cu Dumnezeu: cu încredere şi cu credinţa că ceea ce cerem vom şi primi. (…)

Ne aflăm deci la căpătâiul unui frate întru Hristos, care a pătimit mult pentru lucrarea Oastei, pentru credinţa noastră bună şi străbună, aşa cum o numea el, acest frate al nostru mai mare, sau să-l numim prieten, să-l numim părinte… Oricum l-am numi, cred că facem un lucru bun şi duhul său se bucură astăzi.

Dacă citim istoria vieţii sale, vedem că el uneori era singur. Iată că acum nu mai este singur. Sunt sute şi mii, uneori. Şi chiar dacă cu trupul nu sunt azi aici fraţii şi surorile din întreaga ţară şi din întreaga lume, ei sunt uniţi cu duhul fratelui Traian.

Unii sunteţi fericiţi că l-aţi cunoscut. Ce bine ar fi fost dacă şi noi preoţii, care ştim să apreciem lucrarea Oastei Domnului, l-am fi cunoscut, pentru că am fi păstorit cu mai mult zel, cu mai multă râvnă turma încredinţată. Dar mulţumim lui Dumnezeu că măcar acum cunoaştem această Lucrare. Şi să ştiţi că Lucrarea aceasta nu poate avea decât o influenţă benefică asupra pastoraţiei noastre, a preoţilor. Pentru că în biserică vedem uneori că cei mai mulţi sunt oameni fireşti, oameni în care nu vezi o transformare a vieţii lor, chiar dacă pui tot elanul, toată râvna, ca păstor de suflete. Noi vedem la frăţiile voastre, şi ne place să credem că aşa este, o transformare totală a vieţii. Şi vă mulţumim, fraţi şi surori, că întăriţi credinţa noastră ortodoxă. Să nu vă daţi la o parte niciodată din drumul pe care l-aţi început, pentru că totdeauna în Lucrarea sfântă şi frumoasă sunt greutăţi, aşa cum au fost şi pentru toţi cei pe care i-am cunoscut ca lucrători activi în Oastea Domnului.

Să nu ne dăm la o parte! Să nu ne abatem nici la stânga, nici la dreapta, ci să ţinem drumul pe care ei ni l-au arătat!

Ce frumos se spune şi în poezia aceasta care este şi cântare: Oastea Ta, Iisuse, va urma plăcut calea rânduită ei de la-nceput…

Vă mulţumim, fraţi şi surori, celor care aţi venit azi aici ca să ne rugăm împreună. Nu ştiu ce reprezentaţi pentru alţii, prin părtăşia aceasta frăţească, dar eu cred că şi pentru prea cucernicii preoţi prezenţi şi pentru noi toţi, reprezentaţi un tonic; ne faceţi să ne întoarcem la casele noastre mai cu elan, cu un elan tineresc şi am căpătat încrederea că nu suntem singuri, aşa cum ne ispiteşte diavolul să credem, atunci când nu vedem minuni după atâta râvnă pe care o arătăm noi, ca păstori de suflete.

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea Oastei Domnului şi mie să-mi ajute ca să fac legământ în acest moment aci, lângă crucea părintelui nostru, mai mare frate întru Hristos, care s-a luptat şi ne-a iubit pe toţi ca un părinte bun. Cred că este cea mai mare bucurie pe care i-o aducem noi, nu numai pentru cântările, poeziile, dar mai ales pentru sinceritatea cu care s-a luptat întreaga viaţă. Lupta sa, credinţa sa puternică, jertfa vieţii sale şi, mai ales, ceea ce a luat şi a păstrat de la Părintele Iosif, torţa aprinsă, noi să n-o stingem până la sfârşitul veacului. Să n-o stingem deci, niciodată, niciodată, niciodată! Amin.“

Pr. Teodor Iga, din Tulca – Bihor

spiuiri din cuvântul rostit la adunarea de comemorare de la mormântul fratelui Traian Dorz / iunie 1998

„Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului”

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult va fi? Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Pentru aceasta grăiesc vouă: nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. Au, nu sufletul mai mare este decât hrana şi trupul decât haina? Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia. Deci nu vă grijiţi, zicând: Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă”.(Matei 6, 22-33)

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este aceasta. Vom tâlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.

Luminătorul trupului este ochiul.

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22).

Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o via­ţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!

Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n‑au această lumină „ochi au, dar nu văd” (Ps. 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric” (Isaia 5, 20).

Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un „ochi” al ei: credinţa – inima cea predată Domnului. Dacă „o­chiul” acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.

Sunt apoi „ochi” şi „luminători” care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de luminător. Şi învăţătorul este un astfel de luminător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar de înţelepciune şi lumină este un fel de „ochi”, un fel de „luminător”.

Ce binecuvântare este când aveţi „luminători” şi luminează! Dar, o, cât de rău este când lumina aceasta este stricată!

Nimeni nu poate sluji la doi domni.

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va iubi, sau pe altul va urî (…) nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24).

Am tâlcuit aceste cuvinte de atâtea ori şi în atâtea feluri, prin toate cărţile de la Oastea Domnului. Şi le vom repeta mereu. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale Domnului, să le audă toţi oamenii! Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la răspântia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Diavolul pescuieşte cele mai multe suflete tocmai la răspântia aceasta. Îi înşală satan pe bieţii oameni, şoptindu‑le cuvinte ca acestea: „Da’, ce, doar n-o să te faci călugăr!? Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Via­ţa îşi are şi ea plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi înjuri” etc.

Cu astfel de şoapte înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Din înşelăciunea aceasta ies creştinii cei care sunt nici „fierbinţi, nici reci” (Apoc. 3, 15). Din înşelăciunea aceasta ies cei care merg şi la biserică şi la cârciumă… ies cei care şi se roagă şi suduie… ies cei care cred în Dumnezeu, dar şi pe diavolul îl ascultă.

A trăi o viaţă adevărat creştinească înseamnă a avea numai un Domn şi Stăpân, înseamnă a-L avea pe Domnul Iisus de Stăpân, Cârmuitor şi Poruncitor peste inima ta şi viaţa ta.

Uitaţi-vă la stupul de albine! Veţi afla acolo o admirabilă pildă sufletească. Albinele nu suferă decât o singură matcă. Pe celelalte le alungă sau le omoară.

Ce pildă minunată pentru noi! Aşa trebuie să facă şi stupul cel sufletesc al vieţii noastre: să nu sufere două „mătci”, să nu sufere doi stăpâni, să nu sufere doi cârmuitori. Să sufere numai o singură „matcă”, numai un singur Cârmuitor, numai un singur Conducător: pe Iisus, Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre.

Albinele ştiu ele bine de ce nu suferă două mătci. Pentru că atunci, în stupul lor, n-ar mai fi pace şi linişte, ci tulburare, vrajbă şi împerechere.

Dar ceea ce nu fac albinele fac oamenii. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pot porunci două „mătci” în „stupul” lor cel sufletesc. Îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.

De când eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de o întâmplare în care azi văd un adânc înţeles sufletesc.

Avea tata un servitor. Într-o bună dimineaţă îl văd numai că spune foarte îndârjit şi hotărât: „În casa asta porunceşte toată lumea! Eu nu pot sluji la zece stăpâni! Eu m-am băgat slugă numai la un stăpân! Unde porunceşte toată lumea eu nu mai pot sluji!”

Sluga era indignată… Şi, poate, avea dreptate. Eu însă mă gândesc azi: oare în cele sufleteşti ascultă sluga noastră numai de un Stăpân?

Aşa-i omul. Se indignează când e vorba să-i poruncească mai mulţi stăpâni, dar în cele sufleteşti nu se indignează.

Ce lucru dureros!

A fi un creştin adevărat înseamnă a o rupe cu lumea, înseamnă a trăi şi a sluji numai Domnului. A trăi o viaţă cu adevărat creştinească înseamnă a te preda cu totul Domnului şi a-I sluji numai Lui.

Istoria spune că vechii romani, la ocuparea cetăţilor inamice, trimiteau vorbă celor asediaţi:

– Cetăţeni ai cetăţii asediate, predaţi-vă! Predaţi‑vă pe voi înşivă, predaţi oraşul vostru, pământurile voastre, grădinile voastre, banii voştri, armele voastre!… Pe scurt, predaţi împăratului roman tot ce aveţi!

Cetăţile răspundeau:

– Predăm totul!

Şi erau îndată încorporate la Imperiul Roman.

Ce icoană minunată! O aşa predare cere şi Regele nostru cel Ceresc. Suflete dragă, predă-te Domnului cu tot ce ai! Mântuirea sufletului vine numai după ce te-ai predat cu totul Domnului şi ai intrat în stăpânirea şi cârmuirea Lui.

Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului.

Deci nu vă grijiţi zicând „ce vom mânca sau ce vom bea”, că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că trebuinţă aveţi de toate acestea. „Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele” (Matei 6, 26). „Socotiţi crinii câmpului că nu se ostenesc şi nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul dintr‑aceştia” (Matei 6, 28). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Iată o Evanghelie care, celor necredincioşi, li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Dar ce dulce este această Evanghelie pentru cei care trăiesc o viaţă de copii ai lui Dumnezeu! Când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, atunci vezi Evanghelia de mai sus cum se împlineşte în viaţa ta. Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl Ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii! N-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu; deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl Ceresc le ia asupra-Şi. Tatăl Ceresc Se îngrijeşte şi de toate lipsurile vieţii noastre trecătoare. Minunea cu urciorul văduvei din Sarepta Sidonului şi cu corbul lui Ilie din valea Horeb se întâmplă şi azi în viaţa celor care trăiesc după cuvântul Evangheliei. Tatăl Ceresc umple „urciorul” la vreme şi „corbul” Lui soseşte la timp (cf. III Regi 17, 6).

Când trăim o viaţă de copii ascultători ai lui Dumnezeu, ajutorul Lui ne vine când nici nu ne gândim şi de unde nici nu ne aşteptăm. Evanghelia cu crinii câmpului şi păsările cerului se împlineşte şi azi. O spune aşa de frumos şi Psalmul 22: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic”… „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”.

O, ce Păstor bun este Domnul şi ce păşuni minunate are El! Dar dacă vrei să fii îngrijit de El, trebuie să fii oaia Lui, trebuie să fii în turma Lui şi să asculţi de El. Aici e taina acestei evangheliei: dacă vrei să scapi de greutăţile şi necazurile vieţii, intră cu adevărat în turma lui Iisus şi te fă cu adevărat o oaie ascultătoare de El. O, ce viaţă uşoară şi dulce trăieşte cel care este cu adevărat un copil al Domnului şi o oaie din turma Lui!

Dar celor care nu trăiesc această viaţă, evanghelia cu păsările cerului şi crinii câmpului li se pare o glumă, o minciună. Tot ceea ce spune Evanghelia este adevărat şi se împlineşte. Însă celor care trăiesc o viaţă mincinoasă de creştin li se pare cu neputinţă de împlinit ceea ce spune Evanghelia.

Aici trebuie căutată şi cauza adevărată a greutăţilor, a lipsurilor şi necazurilor de azi. Au pierdut oamenii legătura cea adevărată de fii ai Tatălui Ceresc, de aceea înoată în greutăţi, în lipsuri şi necazuri ce nu se mai termină.

De s-ar ruga oamenii, lui Dumnezeu, şi ar trăi o viaţă de adevăraţi copii iubiţi şi ascultători ai Lui, atunci Tatăl Ceresc îndată i-ar scăpa din toate necazurile şi greutăţile.

Păsările cerului…

Ce predică minunată sunt şi păsările cerului. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de păsări nu strâng mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atât vara cât şi iarna.

Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât păsările?” Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă.

„Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi” (I Petru 5, 7).

Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.

„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps. 54, 25). „Domnul are grijă de mine” (Ps. 39, 23).

Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?

Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc Se îngrijeşte de ele; dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.

Păsările îşi fac regulat cântările şi rugăciunile lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac „Utrenia” lor de dimineaţă. Răsună pădurea de „slujba” lor de dimineaţă. Şi seara tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac „Vecernia” lor. Răsună pădurea de „slujba” lor de seară. Şi, de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic. Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa până seara şi totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.

Creştinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46); de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare dar era peste toţi” (Fapte 4, 33-34).

Însă creştinii de azi nu mai „caută la păsările cerului”. În câte locuri se strâng creştinii de azi, în fiecare dimineaţă, la biserică, să se roage? Câte biserici şi câte case răsună zilnic de rugăciunile şi cântările noastre de slavă lui Dumnezeu?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”

Cu aceste cuvinte se încheie evanghelia din această duminică. Nu cumva să creadă cineva că evanghelia aceasta ne-ar îndemna la lene şi nepăsare de lucru. Munca şi osteneala ni s-au lăsat ca un testament pe care îl predică toate Evangheliile. Ne spune însă evanghelia „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” – grija de cele sufleteşti – şi atunci sporul şi binecuvântarea Domnului se vor pogorî peste lucrul mâinilor noastre. Este acesta un adevăr pe care copiii lui Dumnezeu îl cunosc din experienţa vieţii. Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că, de când poartă în buzunarul său Noul Testament în loc de pipă şi alcool, are spor îndoit în lucrul său.

Sporul şi binecuvântarea Domnului se pogoară cu prisosinţă peste lucrul mâinilor noastre când trăim o via­­ţă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.

O, ce dulce şi uşoară-i o astfel de viaţă! Tu, cititorule drag, o cunoşti?

Inima omului şi libertatea voinţei lui sunt ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori“: Domnul Iisus şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu forţa. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu forţa, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi „asediatori“ umblă să câştige de partea sa voinţa omului.

Pentru acest lucru fiecare îşi are mijloacele şi armele lui de luptă. Domnul Iisus le are pe cele bune, diavolul pe cele rele, aşa cum se vede în cele două imagini din paginile următoare.

Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte şi Domnul şi se opreşte şi diavolul.

Iată cu ce vrea Domnul să cucerească inima omului…

Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru Domnul Iisus sau pentru diavolul. Domnul Iisus ne cere „alianţa“ noastră, diavolul ne-o cere şi el. Fără ,,alianţa“ noastră Domnul Iisus nu vrea să cucerească cetatea inimii, iar diavolul nu poate. Omul câştigă sau pierde această luptă aşa cum se aliază, cu unul sau cu altul dintre cei doi asediatori, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul.

Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti decât în alianţă cu Domnul Iisus şi cu darurile Lui.

şi cu ce vrea diavolul să o cucerească

Când omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o „alianţă“ de daruri, cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi îl alungă pe diavolul.

În cartea aceasta vom arăta, mai departe, inima omului cucerită de Domnul Iisus sau de diavolul, aşa după cum omul a primit în casa inimii sale pe unul sau pe altul.

Vom arăta, ca într-o oglindă, starea binecuvântată a omului care L-a primit pe Domnul Iisus şi vom arăta starea grozavă şi fioroasă a omului care L-a primit pe satan. Vom arăta  că diavolul este un duh puternic (cf. Efes. 6, 12), dar puterea şi domnia lui au fost înfrânte.

Iisus Mântuitorul a venit în lume anume ca să nimicească lucrurile lui (I Ioan 3, 8). Omul îl biruie pe diavolul aşa după cum primeşte alianţa Domnului sau amăgirea diavolului.

Citiţi cu luare-aminte aceste învăţături, gândin­du‑vă neîncetat la mântuirea scump-sufletului vostru!

Pr. Iosif  Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu.

• Dacă sunteţi interesat de alte articole din “Oglinda inimii omului” apăsaţi aici.

Iubirea,-n loc să scadă, o simt crescând mereu,
cel fir crescut subţire e-un lanţ nespus de greu,
– grăbesc însoţitorii, li-e ceasu-ntârziat,
eu nu mă pot desprinde şi nu m-aş vrea plecat.

Plecaţi voi către ţara frumosului destin,
lăsaţi-mă pe mine acestui Ţărm Divin…
– vă duceţi fără-a-ntoarce privirile-napoi,
să nu se rupă-n două şi-o inimă din voi…

…Rămas ascuns în ceaţă, mă uit în jos şi-n sus,
nu-i nimeni, nimeni, nimeni, – s-au dus, s-au dus,
s-au dus…
– Ah, în sfârşit, ajuns-am la vreme şi la loc,
sunt singur, singur, singur,
– coboară-mi, car de foc!…

TRAIAN DORZ din ”Cântări Noi”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014