Arhim. Meletios Webber

Fiecare latură a vieţii din sânul Bisericii Ortodoxe are, pentru credincioşii ei, un caracter tămăduitor. Aceasta este viziunea unor autori ortodocşi moderni, printre care îi amintim pe Mitropolitul Ierotei de Navpaktos şi pe regretatul profesor John Romanides. Sfânta Scriptură, sfintele slujbe (în special Dumnezeiasca Liturghie), învăţătura, structura şi ierarhia Bisericii, ba chiar şi sfintele canoane, toate au ca scop primar vindecarea. Altfel spus, aceste elemente ale vieţii ecleziale sunt direcţionate înspre înlăturarea din vieţile noastre a tot ce este „ne-dumnezeiesc”. Pentru creştinii ortodocşi, această lucrare este una de mare importanţă, pentru că suntem invitaţi să participăm la viaţa lui Dumnezeu, iar nu doar chemaţi să asistăm la ea. Aceasta şi facem în Biserică, în special în timpul Sfintelor Taine care ne permit, fiecare în parte şi în mod deosebit, să ne vindecăm de elementele disfuncţionalităţii fundamentale de care toţi suferim. Citeşte în continuare »

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile saleşi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să se înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu…aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa şi să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuşi numai dacă din experianţă a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima sa  s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînţelege mai desluşit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum şi din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau Apostolii şi Prooroci.

Traducere de Ierom. Rafael Noica

DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN
de: Arhim. Sofronie

“…Cucernice Părinte Trifa,
Cu prilejul adunării de la Maglavit, când s-a vestit minunea de la Golgota, un om s-a apropiat de noi şi ne-a rugat să-l cercetăm în sat la el, abonându-se şi la foaia «Isus Biruitorul». Ajunşi acasă, am primit o scrisoare stropită cu lacrimi, în care ne chema la el.

În ziua Înălţării Sf. Cruci, am plecat spre com. Fărcaş, să-l cercetăm. După o cale de 30 km am ajuns în sat. Cinci fraţi ne-am prezentat părintelui din localitate, să-l rugăm să ne dea voie să facem adunare. Era un părinte bătrân – 78 de ani.

Cum ne-a văzut, s-a repezit la noi:
– Ce e cu voi? Ce vreţi în satul meu?
– Suntem, părinte, din Oastea Domnului şi am venit să vestim pe Iisus…
– Ce Oastea Domnului? Eu n-am nevoie de Oaste în sat la mine. N-am să las nici un om să intre în Oaste…

Am răbdat, tăcuţi, totul. Am rugat însă pe părintele să ne lase să ţinem adunare şi dacă nu-i va plăcea, plecăm din sat. S-a gândit părintele şi ne-a permis.

Biserica era plină. Nu mai încăpea lumea. Părintele ne privea cu mirare că venim la biserică. Credea că suntem sectari. După-masă, la ora 3, curtea bisericii era plină de lume. Se deschide adunarea în frunte cu părintele. Fratele A. S. Vărgului arată ce este Oastea şi ce vrem noi. Vorbesc fr. Florea Pârvan, Gh. Colac, Radu Burda, Dumitru Gălan şi fr. Marin P. Guicin. O fetiţă declamă o zguduitoare poezie.

Toată mulţimea era cutremurată. Cuvântările deschid râuri de lacrimi. Părintele plângea. Lacrimile curgeau şiroaie.

La sfârşit, se ridică părintele şi zice: «Am 78 de ani, dintre care 55 de preoţie şi n-am avut o zi mai fericită. Le mulţumesc celor ce au ostenit în satul meu, ca să ne arate şi nouă o viaţă nouă. Bine ar fi să facem şi noi ca ei». Şi lumea striga: Bine ar fi, taică părinte!

Întrebăm cine vrea să se hotărască să lupte alături de noi; 150 de oameni s au înscris în rândurile noastre şi vă rugăm să-i socotiţi ostaşi luptători. (Numele lor s-au trecut în Cartea Oastei).

Slăvit să fie Iisus Biruitorul!

Alex. P. Vărgului şi Marin P. Guicin,
ostaşi ai Domnului“
«Isus Biruitorul» nr. 41, din 6 oct. 1935

n urmă cu câţiva ani, pe piaţa românească de carte religioasă apărea un volum incitant (la prima vedere): “Călăuză creştină. Sectologie”, semnat de Diac. P. I. David (printre altele, şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti). Cartea, publicată în mai multe ediţii, se voia a fi un catehism “pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar” (Călăuza creştină, ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p. 1), sau, după menţiunea făcută pe pagina de gardă a următoarei ediţii (Ed. Episcopiei Tomisului, Constanţa, la un an pe care nu vi l-aş putea indica, deoarece pe copertă  apare drept an al apariţiei 1999, pagina de gardă ţinând cu tot dinadinsul să ne afişeze un debordant an 1998), “manual experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice şi de artă, Şcolilor pedagogice, Colegiilor şi şcolilor profesionale”.

Nu interesează acum o valorificare ori vreo radiografiere a Sectologiei, în ansamblul ei. Nu intră în atenţia noastră acest aspect. Mai cu seamă, după parcurgerea câtorva pagini care, cu siguranţă, au puterea de a ne convinge dacă se justifică sau nu acest efort.
De aceea, ne vom referi doar la punctul de vedere al d-lui David cu privire la Oastea Domnului exprimat, cu largă dare de mână, în paginile acestor apariţii. După ce vom vorbi câte ceva despre Sectologie, ne vom opri apoi la o altă carte a aceluiaşi autor (Invazia sectelor, Ed. Europolis, Constanţa, 1999), carte în care avem, pe lângă calchierea (în fiecare volum) aceleaşi teme şi aceloraşi date, câteva “elemente noi”.

Călăuza creştină. Sectologie. Între multele grupări care fac obiectul aşa-ziselor analize sectologice ale lui P. I. David, la loc de “cinste” se află şi… Oastea Domnului. Ne vom opri asupra unor puncte aleatorii ale analizei teologului bucureştean, făcând trimitere, cu precădere, la ambigua ediţie 1998-1999. Capitolul în discuţie: “Grupări separatiste, (virgula îi aparţine autorului, n. n.) apărute sau reorganizate în cadrul Bisericii Ortodoxe Române” (p. 289-331), subcapitolul “Grupări ale zeloţilor şi melozilor populari” (p. 290-297). Motto al temei în discuţie, cuvântul Scripturii, care zice: “Feriţi-vă de cei ce fac dezbinări şi tulburare (Rom. XVI, 17), de închinare la idoli, vrăjitorie, certuri, mânii, gâlceve, eresuri…. (Galat V, 20-21)”.
În chiar debutul prezentării, autorul precizează că Oastea Domnului nu poate fi considerată sectă, pentru că “nu profesează, cu câteva excepţii, vreo învăţătură deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe”. Ea, ca şi mişcarea stilistă, aflată sub aceeaşi lupă a cercetării, “se manifestă numai ca grupări sau mişcări separate sau pe lângă Biserică, nerespectând disciplina ei, cu unele practici, totuşi, ce le apropie în ultima vreme de cultele neoprotestante şi de secte” (p. 290).
Acestea fiind spuse, să purcedem la lecturarea întâiului subcapitol: “Origine, concepţii şi metode de lucru, răspândire”. Vom cita, mai întâi, un pasaj din ediţia 1994: “Iniţiator şi organizator al acestei mişcări a fost mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe Iosif Trifa (1888 – 1938) din Sibiu cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial” (Călăuză creştină, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p. 166).  Ediţia 1998-1999: “Iniţiator şi organizator al acestei mişcări  a fost mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe Iosif Trifa (1888 – 1938) şi el iniţiator, cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial”. (Cred că nu e lipsit de importanţă, din respect pentru cititorii noştri, să precizăm că citatele sunt redate exact ca în cărţile invocate; precorectura, corectura şi bunul de tipar pentru cărţile în discuţie aparţin lui P. I. David…) Un aspect de o rară fineţe, în această privinţă, îl surprinde P. I. David în Invazia sectelor: «Sunt speculaţii fără rost de a pune pe unul sau pe altul “lider”. Amândoi au acelaşi merit în ceea ce priveşte activitatea O. D.» (p. 67). Salutar, pentru ediţia 1998-1999, e faptul că nu se mai precizează că mitropolitul Nicolae Bălan “a delegat pe Iosif Trifa din Sibiu” cu iniţierea Oastei, cunoscut fiind, până la urmă, că Părintele  Iosif vine la Sibiu de la Vidra de Sus şi nu… de la Sibiu. Avem, apoi, deodată (o altă rectificare suferită de Invazia sectelor), doi iniţiatori (în ediţia 1994, după cum aţi observat, era doar mitropolitul ardelean), însărcinaţi cu “ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial”. Dacă se face bine înţeles, autorul vrea să ne comunice, în subtext, că, de fapt, adevăratul iniţiator al Oastei Domnului nu e nimeni altul decât… Centrul eparhial. Admiţând că nu aceasta a fost intenţia auctorială, rămânem totuşi la cei doi iniţiatori “vizibili” ai mişcării: mitropolitul Nicolae Bălan şi preotul Iosif Trifa.
E destul de greu de crezut că, deşi chemat la Sibiu încă din septembrie 1921, Preotul Iosif Trifa nu a întreprins nimic, cale de peste un an (până la apariţia Oastei Domnului ca vagă idee, o dată cu publicarea Chemării la o viaţă nouă în Hristos, apărută în primul număr al foii Lumina Satelor din 1923), pentru a duce la îndeplinire “sarcinile trasate de Centrul eparhial”. Ba, mai mult, într-unul din numerele pe 1930 ale Luminii Satelor, însuşi mitropolitul Nicolae Bălan se “încăpăţânează” să facă o veritabilă “speculaţie fără rost” (vorba d-lui David), şi anume: “În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţie mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă, sufletească. Acest curent l-a făcut Mişcarea Oastei Domnului, iniţiată şi condusă de preotul Iosif Trifa” (sublinierea ne aparţine).
“Gruparea avea o tipografie proprie la Sibiu. S-a editat revista Iisus Biruitorul, iar Iosif Trifa din Vidra, venind la Sibiu, a preluat conducerea tipografiei şi a publicat predici specifice activităţii frăţeşti a asociaţiei” (p. 290), ne informează, în continuare, Călăuza creştină. După cum reiese din expunere (“Gruparea avea o tipografie proprie la Sibiu…”), efect pervers al analizei sectologice, gruparea, inexistentă înaintea venirii Părintelui Iosif la Sibiu (pentru că de mai sus aflăm că pentru aceasta fusese chemat, de fapt, Părintele Iosif)… avea deja o tipografie proprie! Fapt contrazis, cu toată bunăvoinţa logicii, de însuşi firescul lucrurilor. Tot de aici, din aceeaşi Călăuză, aflăm că, în aceeaşi tipografie, înainte de preluarea ei de către Părintele Iosif Trifa, “s-a editat revista Iisus Biruitorul”. Or, această publicaţie (care nu s-a tipărit nicidecum la tipografia mitropoliei!), potrivit istoriei presei transilvănene, apare abia în 1935, ca urmare a interdicţiei impuse Părintelui Iosif de a mai edita Lumina Satelor. Desigur, inerente erori într-o analiză servită drept călăuză sau manual experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice etc… etc…
Nu intenţionăm aici să semnalăm toate mostrele analitice răspândite cu atâta îmbelşugare pe parcursul întregului capitol. Desigur, spaţiul şi bunul simţ nu ne-ar permite acest lucru. Am redat doar câteva frânturi însumate în cele nici 20 de rânduri de început ale subcapitolului “Origine, concepţii şi metode de lucru, răspândire”.
Dar, pentru a vă convinge că P. I. David nu se dezice nici în celelalte date prezentate cu pretenţia de călăuză, mai semnalăm o remarcă a autorului (care pe mine, personal, dincolo de surprinderea stupefiantă pe care mi-a produs-o, m-a pus serios pe gânduri). Astfel, dacă pentru întreaga frăţietate a Oastei Domnului, anul trecerii la Domnul a “fratelui” Traian Dorz (cuvântul “frate” – se vede, necunoscut ca noţiune autorului – e poziţionat între ghilimele) este 1989, aflăm din Călăuză că, de fapt, potrivit lui P. I. David (care, în Invazia sectelor, ne mărturiseşte că a şi participat la înmormântare!), acest an este 1988. Fidel unor asemenea metode şi fundamente elementare de bun simţ analitic, nu mai miră pe nimeni, cred, că în cârca Oastei Domnului sunt puse, prin urmare, o mulţime de orientări şi direcţii schismatice, care, dintr-o trăsătură de condei, rezolvă incapacitatea de a detecta, prin mijloace adecvat-ştiinţifice, adevăratele paternităţi ale unor variate manifestări eretice. Astfel, aflăm cu stupoare că gruparea Visarioniştilor sau a Fiilor tăicuţului, a Terapeuţilor ori Ucenicii Sfântului Ilie ar descinde, după P. I. David, din nimic altceva decât din… Oastea Domnului.
Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, de grija Oastei (şi nu fac aici nici o aluzie la tradiţionalul proverb românesc!…), autorul Sectologiei nu pregetă să ofere, în ultima parte a capitolului dedicat acestei Mişcări – recunoscută şi preţuită de către Biserica Ortodoxă Română – şi “CÂTEVA METODE ŞI MIJLOACE misionar-pastorale pentru reintegrarea în obşte” a ostaşilor (p. 295-297).
Invazia sectelor. Ce-a de-a doua carte propusă spre recenzare nu face altceva decât, pe lângă vechile aserţiuni, reproduse ediţie de ediţie, să pluseze în suprasolicitarea manierei de cercetare cu care ne-a obişnuit teologul bucureştean. Avem de-a face, în acest caz, chiar cu o actualizare a problematicii. Cel puţin, cred că acesta ar fi trebuit să constituie obiectul unei noi abordări. Găsim şi o bibliografie (!) de care autorul încearcă să ne convingă că s-ar fi folosit în elaborarea materialului. Şi spun “s-ar fi folosit”, pentru că altfel nu ne-am putea explica citarea nu doar inexactă, ci de-a dreptul flagrantă, a unor date, sau reproducerea trunchiată (n-am vrea să credem, tendenţioasă), secţionată, a unor referinţe. Spre exemplificare, pentru a-şi susţine punctul de vedere, dl. David invocă articolul Arhimandritului Iuliu Scriban – Aşa zisul protestantism al Oştii Domnului. Articol în care, după cum bine ştim, arhimandritul se dovedeşte un vajnic apărător al idealurilor şi felului de a lucra ale Oastei Domnului. (Fiindcă veni vorba, îi recomandăm cu căldură autorului Invaziei lectura integrală a acestui material.) Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul citării unor titluri de carte din literatura Oastei Domnului. Notele de la subsolul paginii 87 sunt memorabile în acest sens. Plecând de la premisa că «Ori, (după cum am menţionat, precorectura, corectura şi bunul de tipar aparţin lui P. I. David; asta ca să nu vă întrebaţi de ce apare “ori” în loc de “or” şi care e, în cazul dat, rolul virgulei… n. n.) Editura “Oastea Domnului” este cea care produce rezerve şi izolare, încurajare şi sfidare, asocieri cu grupări străine şi suspecte, susţineri – moral şi material – ale prozelitismului chiar din rândul dascălilor de teologie (trifistă sau bălănistă)…», teologul bucureştean face un inventar al – spune el – “Făcăturilor şi ieşiturilor de sub zaţul computerizat al O. D., după 1990”. Aici aflăm nominalizată cartea Părintelui Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului, pentru care, alături de celelalte cărţi ale Părintelui, “se recomandă prudenţă”. Cităm un pasaj dintr-o notă a paginii 79 (deci cu 8 pagini în urmă): “Deja au ieşit de sub teasc numeroase cărţi, printre care şi una la care a ţinut mult fostul preot Iosif Trifa (se vede că P. I. David nu prea e la curent cu deciziile Sfântului Sinod privind preoţia sau non-preoţia lui Iosif Trifa, date, e drept, cu doar peste 10 ani în urmă, n. n.) şi care s-a bucurat şi se bucură atât de citire, cât şi de cinstire: Pe urmele Mântuitorului. Însemnări din călătoria la Ierusalim, Ediţia a III-a, Sibiu, 1994, 352 pagini. O recomandăm cu plăcere…” Întrebare oarecum firească a experimentalului cititor: plăcere sau prudenţă în lecturarea acestei cărţi? Făcătură sau carte – “care s-a bucurat şi se bucură atât de citire, cât şi de cinstire” – recomandată cu plăcere? Continuând inventarierea, pe autori, a cărţilor apărute în Editura Oastea Domnului, dintre lucrările lui Traian Dorz, P. I. David menţionează: “… Zile şi Adunări istorice, Sibiu, 1993 (corect: Zile şi Adevăruri istorice, n. n.); Căutarea Tinereţii curate, Sibiu, 1993 (corect: Cărarea Tinereţii curate, n. n.); Hristos – mântuirea mea, (nu a tuturor?…) vol. I-II, Sibiu, 1994 (corect: Hristos – mărturia mea, n. n.)…” Fie doar şi din felul în care “are grijă” autorul să redea unele informaţii – aflate, până la urmă, la îndemâna oricui şi care ţin de un minim şi esenţial efort de documentare – sau din responsabilitatea (mai bine zis, din lipsa acesteia) atât faţă de cititor, cât şi faţă de veridicitatea datelor oferite (după cum aţi sesizat, complet eronate), ne putem da seama de realele funcţionalităţi ale unor astfel de adevăruri călăuzitoare, întrupate, din păcate, chiar în manuale sau analize pretins sectologice. Şi aceasta, fără a ne referi şi la hazardarea interpretării unor astfel de date.
“…mulţi fii – se arată în altă parte -, adepţi ai Oastei Domnului au absolvit seminariile ortodoxe şi chiar au urmat cursurile învăţământului superior teologic, au devenit şi au rămas slujitori demni ai Bisericii Ortodoxe, unii au urcat, cu demnitate, chiar în jilţuri arhiereşti” (Invazia sectelor, p. 72-73). Dacă nu o ştiau până acum, unii dintre aceşti “fii” ori “adepţi ai Oastei Domnului” au ocazia să afle acum, datorită notei de subsol a d-lui David, că s-au aflat în Mişcarea Oastei încă din fragedă pruncie. Dintre cei menţionaţi de autor: “P. S. Andrei de Alba Iulia, P. S. Ioan al Oradiei, P. S. Justinian al Maramureşului, Î. P. S. Serafim al Europei Centrale etc.” (Dacă ar fi răsfoit, în ultima perioadă, foaia Iisus Biruitorul, cu siguranţă că altfel ar fi arătat această listă a adepţilor Oastei Domnului. Pentru că, după cum sesizăm, orice poziţie mai mult sau mai puţin oficial favorabilă Oastei, adoptată de către înalţii noştri ierarhi, poate fi suspectibilă de filo-ostăşism.) În aceeaşi ceată a ostăşiţilor deconspiraţi de  Invazie îl găsim şi pe redutabilul teolog (în adevăratul sens al cuvântului) şi vrednicul de pomenire Pr. Prof. Dr. I. Bria. Păcatul capital al teologului de talie universală I. Bria este, după acelaşi P. I. David, că acest « …”mare” cadru didactic fără practică pedagogică şi pastorală, mai mult ironic, decât irenic, economist-afacerist decât ecumenic, apologet al verzilor, după atâta slugărnicie pentru roşu (…) a devenit apologetul trifiştilor!…» Cred că nu îşi mai are locul nici un comentariu. Poate doar în privinţa practicii pedagogice (total diferită, desigur, de pedagogia experimentală davidistă). Sau în cea a nostalgiei autorului Invaziei după o anumită culoare (ca să n-o numim roşie) pomenită în text, mult cunoscută şi foarte “la modă” în timpul studiilor săvârşite (în plin avânt tineresc) de P. I. David la Academiile Teologice din Moscova-Zagorsk şi Leningrad (vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu – Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 143). Şi, fiindcă veni vorba, poate n-ar fi lipsit de interes ca, în numerele următoare, să redăm câteva pasaje din prolificele articole ale d-lui P. I. David apărute, în acea perioadă, în publicaţiile vremii…
Ca ultim citat din Invazie, redăm un pasaj frapant prin doza de iresponsabilitate şi coeficient de science-fiction pe care le conţine: «În alte situaţii, membri (cu doi de “i”, am crede noi, n. n.) OD se căsătoresc în clan. Cununia este săvârşită numai pentru “fraţi” de către un slujitor “cerut” de ei şi în biserici consacrate… Nunta sau fireasca petrecere pentru întărirea familiei şi bucuria celor doi are loc numai cu “fraţii şi surorile neprihănite”, “intruşii” n-au ce căuta în comunitate! La masă, fericiţii miri n-au voie să se mişte… Naşii sunt aleşi numai dintre preoţi “nepătaţi” şi recomandaţi de grup… Mâncarea este fără “idolotite”, fără carne, pregătită de “surori” cu experienţă culinară. Băuturile lipsesc. Se aduce apă sau sucuri. Darurile prisosesc?!!! Dansuri sau jocuri nu au loc, ci numai cântări pentru purificare… Surorile şi fraţii se îmbracă în haine sobre (băieţii în costume închise, surorile în rochii lungi – fustă neagră, bluză albastră, acoperământ capilar alb-basma deschisă, încălţăminte apostolică: sandale de culoare neagră…)» (închiderea parantezei, alt lucru pe care uită să-l facă P. I. David,  ne aparţine, n. n.).
Am reprodus acest citat şi pentru că tema nunţii e o constantă în abordarea Oastei la teologul bucureştean. Vădit deranjat de lipsa băuturilor şi de faptul că “dansuri şi jocuri nu au loc” cu asemenea prilejuri, P. I. David nu e deloc deranjat, în schimb, de poziţia Bisericii cu privire la ce-a de-a doua sau chiar a treia căsătorie (mai cu seamă în cazul clericilor sau al profesorilor de teologie), practicată de unii fii ai Bisericii…
Un alt lucru care ne îngrijorează şi care, de această dată, ne doare cu adevărat, e faptul că asemenea producţii de carte şi de dezinvoltă iresponsabilitate pot să apară cu binecuvântarea unor înalţi ierarhi ai Bisericii noastre. Cu girul unor arhierei care, în urmă cu câţiva ani, binecuvântau Lucrarea Oastei Domnului şi chiar încercau să îi convingă pe ostaşi de bunele lor intenţii şi de părinteasca grijă privind creşterea lor în sânul Bisericii, în care unii “profesori într-ale sectologiei” – beneficiind de aceleaşi arhiereşti binecuvântări – nu le prea văd locul.
Acestea fiind zise, nu ne rămâne decât să cerem scuze cititorilor noştri pentru spaţiul alocat tratării acestui aspect, spaţiu răpit în detrimentul unor merinde mult mai sănătoase şi mult mai hrănitoare pentru lupta ce o avem de dus. Am crezut necesar, însă, să punctăm aceste lucruri şi pentru a-i veni în ajutor d-lui P. I. David, asigurându-l de tot sprijinul nostru în evitarea, cel puţin, a unor jenante erori de documentare (istorice sau de transcriere, după cum am văzut, a unor titluri de carte, corectură etc), în cazul unei noi apariţii editoriale care ar aborda, din nou, această latură sectologică.
Totodată, suntem încredinţaţi de faptul că niciodată, cu sensuri unice, nu se poate reglementa – vorba lui Blaga – circulaţia pe străzi şi, cu atât mai puţin, circulaţia sevelor într-un organism, cum este cel al Bisericii. Aşa după cum suntem încredinţaţi şi de existenţa (deşi situaţia de faţă ţine cu tot dinadinsul să ne contrazică) unui bun simţ ştiinţific, un simţ intern absolut necesar oricărui cercetător, care te fereşte de afirmaţii hazardat-eronate.
Şi, de asemenea – lucru pe care P. I. David ar trebui să îl cunoască -, niciodată un cercetător, doar în virtutea lecturilor referatelor studenţilor sau ale colaboratorilor săi, fără o profundă aderenţă la realitate, nu va reuşi să surprindă esenţialul din lucruri, oricât de docte i-ar fi, în ultimă instanţă, lecturile şi metodele…

Romeo PETRAŞCIUC
“Iisus Biruitorul”, nr. 13-14 / 2004, p. 6)

din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz)
la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.

În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” În nici una din minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus n-a mai făcut gestul acesta, să i-a orbul de mână şi să-l scoată afară din sat… Sat, cetate, simbolizează – în lumina Evangheliei – lumea. Pe orbul acesta, Domnul Iisus l-a scos afară din cetate. Pe toţi acei care au venit la Domnul… pe toţi acei care sunt aduşi la Domnul, Domnul îi scoate afară din sat, afară din lume, afară din cetate, afară din tabără. El, Domnul Iisus, nu a prea făcut minuni, după cum şi Evanghelia ne arată că n-a făcut Domnul minuni în sate, adică în lume, să vadă ochii lumii, să încânte lumea. Domnul nu S-a rugat niciodată pentru lume, ne spune Evanghelia de la Ioan, capitolul 17: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

Îl ia pe orb de mână şi îl scoate afară din sat. Şi acolo, afară din sat, n-au fost nici apostolii, n-a fost nici lumea.

Închipuiţi-vă că ar fi Domnul între noi… Şi cineva L-ar ruga pentru altcineva, şi Domnul îl ia de mână pe acesta din urmă şi-l scoate afară din cetate… N‑ar fi ceva curios pentru noi? De ce, Doamne, nu faci minunea aici? De ce oare? De ce să nu vedem şi noi minunea pe care o faci? De ce eşti aşa de tainic, Doamne? Şi încă afară din sat, ca să nu vadă nimeni, ceea ce simbolizează că Domnul nu face lucrările acestea, nici nu Se roagă pentru lume, căci pe apostoli încerca să-i scoată din lume… De aceea zice: „Ei sunt în lume, dar nu sunt din lume” Şi apoi, afară din cetate, din satul acesta, Domnul pune scuipat pe ochii orbului şi-l întreabă: „Vezi ceva?” Orbul acesta, ţineţi cont, el a mai văzut odată, pentru că el şi-a dat seama cât e omul de mare, nu ca un copac… Dacă n‑ar fi văzut oameni niciodată, el ar fi crezut că oamenii sunt cât copacii de mari… A văzut deci şi copaci, ştia ce sunt copacii. A văzut şi oameni, ştia cum sunt oamenii… Şi când Domnul îl întreabă: „Ce vezi?”, el spune: „Văd nişte oameni, dar mi se par ca nişte copaci”.

Ce credeţi? Nu era o vedere normală! Nu? Oamenii nu sunt copaci, copacii nu sunt oameni. Şi pentru că omul nu avea vederea clară, de aici scoatem următoarele învăţături: mulţi vin la Domnul sau sunt aduşi la Domnul, dar n-au credinţă suficientă… Şi oamenii care n-au credinţă suficientă să asculte de Cuvântul Domnului, spune Scriptura că ei n-au nici o vedere… Au ei o formă de vedere, dar nu vedere clară! Văd lucrurile exagerate! Văd oamenii cât copacii! Asta înseamnă exagerare!

Câţi au venit la Domnul şi astăzi şi văd lucrurile exagerate! Unii exagerează botezul. Alţii exagerează vorbirea în limbi. Alţii exagerează crucea. Alţii exagerează diferite lucruri… Nu trebuie exagerat nimic, fraţilor! Noi trebuie pe toate să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cât sunt. Când Domnul aude că omul n-are vedere clară, ce face El? Iisus i-a pus din nou mâinile peste ochi… Niciodată n-a pus Domnul mâna de două ori pe cineva. Dar să ştiţi că în Biblie toate sunt bine arătate. Domnul a făcut multe minuni. Din toate felurile de minuni făcute, avem câte o întâmplare, un model în Biblie. A mai făcut multe minuni… Dar în toate minunile arătate în Biblie, Domnul n-a pus mâna de două ori pe cineva…

Pe orbul pe care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, o dată l-a trimis – şi s-a făcut bine. Când a mustrat duhurile necurate, o dată le-a mustrat – şi au ieşit imediat din cei demonizaţi. De data aceasta însă, un om care nu se întoarce cu inima şi care nu se păstrează curat în faţa Domnului, el totdeauna vede lucrurile exagerate… Câţi nu s-au perindat prin Lucrarea Domnului şi câţi nu se vor mai perinda pe Ogorul Evangheliei, care văd lucrurile exagerate… Văd lucrurile sub alte forme şi nu înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu… Cu ei, toată munca şi jertfa au fost în zadar, deşi Domnul i-a luat şi pe ei de mână… Deşi Domnul îi scoate şi pe ei din lume, dar ei tot ca „lumea” şi „din lume” rămân…

Şi atunci din nou i-a pus mâinile pe ochi şi i-a spus: „Uită-te ţintă!” De ce nu i-a spus şi la început să se uite ţintă? De ce i-a spus numai a doua oară: „Ui­tă‑te ţintă”? Şi ce ţintă avea? Ce ţintă avem noi, de care ţinem cont? Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Dacă noi nu ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, noi nu putem avea o vedere clară! Deci să învăţăm şi lecţia aceasta, fraţilor şi surorilor! Să ne uităm totdeauna, oriunde vom fi, la ţintă şi să alergăm spre ţintă, chiar dacă vom mai şi cădea… Dar ochii trebuie să fie la ţintă, inima la ţintă. Chiar dacă vom sângera, să nu pierdem ţinta din ochi!

Ştim că sunt mulţi care au căutat să ia ţinta din faţa noastră… Sunt atâţia care ne-au întunecat ţinta, ca să nu-L putem vedea pe Domnul Iisus. Despre aceasta se plânge şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Biserica din Galatia: „Sunt unii care au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu, sunt unii oameni care vă vestesc o altă Evanghelie; nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură şi vor să răstoarne Evanghelia”. Câţi nu s-au perindat din aceştia care, în scurgerea vremii, au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu! Evanghelia lui Dumnezeu este asemănată cu o luntre care pluteşte pe apă, o barcă bună, o barcă sănătoasă, în care se urcă toţi cei care sunt în primejdia înecului, a morţii… Cu o barcă răsturnată nu mai poţi înainta, te scufunzi. Nici cu o Evanghelie răsturnată, niciodată nu poţi ajunge la mântuirea lui Dumnezeu. Cu un Iisus în felul lumii, niciodată nu poţi să ajungi la iertarea păcatelor, ci numai la înecul morţii. Şi Apostolul Pavel le spune fraţilor: „Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, acum nu-L mai cunoaştem aşa”. Ni se pune şi nouă întrebarea: Cum Îl cunoşti tu pe Domnul Iisus? Cum? Gândeşte-te bine şi răspunde! Îl cunoşti şi tu în felul lumii? Sau Îl cunoşti adevărat, aşa cum este El?

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1

(…) Ne bucurăm că s-au ridicat fraţi noi, pe care i-am văzut prima dată şi care ne-au zdrobit inimile cu cuvântul lor. Înseamnă că Duhul lui Dumnezeu e într-o permanentă lucrare în această adunare.

Uitaţi-vă, minune mare! Am amintit şi aseară: fraţi de la coarnele plugului, din fabrică, au pus mâna pe Biblie şi vorbesc aşa de minunat, şi lucrează din toate puterile, pentru a forma omul nou, dospit în aluatul Evangheliei. Se împlineşte cuvântul pe care îl spune Domnul: „Îţi mulţumesc, Tată Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”.

Eu v-aş întreba: care aveţi vreo diplomă în buzunarul frăţiilor voastre, fraţilor? Nimeni! Care este cu vreo şcoală superioară? Aproape nimeni! Şi uitaţi‑vă, minune! S-a făcut aşa o cucerire în ţara aceasta prin vasele acestea slabe! Nu este minune a lui Dumnezeu? Cine a putut face această lucrare lăuntrică, pornită spre inima oamenilor, ca să-i poată întoarce la Dumnezeu? S-au vărsat lacrimi [aici], s-au încheiat legăminte; e puterea lui Dumnezeu despre care spune Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa: „Dacă-i trebuie cuiva înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, Care dă cu mână largă”. Nu înţelepciunea care-i acumulată din cărţi, ci o înţelepciune care se întâlneşte la picioarele Crucii Domnului Hristos.

S-au perindat mulţi intelectuali prin Lucrare, dar erau departe de ea. Şi unul dintre cei de rangul întâi, spuse [odată]:

– Ce pregătire are omul ăsta?

– Omul ăsta-i plugar.

– Nu se poate…

– Nu se poate? Se poate! Ei au intrat şcoala Duhului.

Altul spune:

– Păi noi ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor.

– Fraţii şi-au tocit genunchii la rugăciune în faţa Domnului, ca să primească această înţelepciune, [să poată purta] răspunderea pentru fraţii pe care-i au în adunările lor, pentru care vor da seamă în faţa lui Dumnezeu. Sfântul Iacov spune: „Dumnezeu dă cu mână largă”. Fraţilor care sunteţi cu mai puţină pregătire, nu vă întristaţi pentru aceasta. Noi am avut [în Lucrarea Oastei] oameni neştiutori de carte, dar au mărturisit cu atâta putere Cuvântul lui Dumnezeu – vă aduceţi aminte unii – la primele congrese, încât mitropolitul Nicolae spunea odată:

– Ce pregătire are omul ăsta?

– Înalt Preasfinţite, e neştiutor de carte.

– Nu se poate!

Se poate! Pentru că atunci când Dumnezeu îţi toarnă în inimă înţelepciune, eşti plin de înţelepciunea care vine de Sus. De aceea spun, cum zice Sfântul Pavel: „Uitaţi-vă, între voi nu-s mulţi bogaţi, nici de neam ales, nici puternici, nici învăţaţi”. Dumnezeu a făcut alegerea acesta. Şi dacă şi noi am intrat în alegerea aceasta a lui Dumnezeu şi în planul lui Dumnezeu, vedem o adevărată minune. S-au stins atâtea patimi prin mărturisirile fraţilor noştri, ale [acestor] oameni care au avut o dragoste neprefăcută. Căci, să ştiţi, în Biserica Domnului s-au strecurat şi oameni prefăcuţi, oameni cu credinţă bolnavă, oameni cu credinţă prefăcută sau cu dragoste prefăcută. Acolo se vor naşte suflete, aşa cum aminteam odată undeva că se întâmplă în viaţa albinelor (poate sunteţi unii stupari). Ştiţi că populaţia [stupului] o înmulţeşte matca, cea care depune ouăle în celule. Dar dacă se întâmplă să moară matca, familia e în primejdie. Poate se ridică atunci o albină isteaţă şi depune ouă în locul mătcii, dar din ouăle de albină ies trântori. Numai din ouăle de matcă ies albine.

Aşa este în Lucrarea lui Dumnezeu. Aici, zice Domnul, „nu voi veţi vorbi. Duhul va vorbi prin voi”. Noi suntem vasele sau conducta prin care Dumnezeu trimite învăţătură fraţilor noştri. Nu este înţelepciunea noastră. E primul dar al Duhului Sfânt, cum spune Apostolul Pavel la I Corinteni capitolul 12. Deci e darul Duhului Sfânt. Ni l-a dat El (…) [şi e vai de mine] dacă nu-l primesc cu smerenie şi nu-l folosesc în slujba Domnului.

Deci ţineţi minte: când noi vom vorbi, [să nu gândim]: „Vreau să vorbesc şi eu, ca să arăt că sunt cineva”. Fraţilor, nu cu gânduri de acestea să venim la adunare! Nimeni să nu se ridice cu gândul acesta, cum zice Sfântul Pavel: „Nimic să nu faceţi din duh de ceartă sau din slavă deşartă”. Căci unii Îl predică pe Hristos aşa. Dar [din] cei care lucrează din dragoste, din oamenii aceştia, din lucrătorii aceştia ies suflete mari ale lui Dumnezeu şi se nasc suflete care pot aduce alte suflete la Hristos, Mântuitorul nostru.

S-a făcut un apel la conştiinţa celor de aici din adunare. Dacă vedem o recoltă aşa de binecuvântată, dacă aici vedem cât nu putem cuprinde cu ochii câtă mulţime este, cât de mare este poporul lui Dumnezeu! (…) Acum sunteţi poporul lui Dumnezeu. Noi, care n-am avut dreptul la înfiere, prin Mântuitorul nostru am căpătat dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu. Rostul adunărilor noastre este să ne facem. Suntem şcolarii Duhului Sfânt, elevii Lui. Duhul Sfânt este învăţătorul nostru. Ne vorbeşte în adunări, ne vorbeşte prin boli, ne vorbeşte prin necazuri, dar mai ales în adunări, prin vasele prin care Duhul Sfânt Îşi poate face lucrarea pentru creşterea noastră.

Mulţumim lui Dumnezeu că Lucrarea, deşi a fost jefuită mereu, e totuşi aşa de bogată, după cuvântul Sfântului Pavel: „Suntem săraci, dar i-am îmbogăţi pe mulţi”. Lucrarea aceasta a îmbogăţit toate cultele din ţară şi cu cântare, şi cu poezie, şi cu meditaţii. Şi totuşi vor să ne fure şi pe noi! Dar, fraţilor, noi am înţeles să ne păstrăm statornicia în Lucrarea Domnului.

Fratele Munteanu a stăruit: „Dacă, după atâta propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, sunteţi unele suflete care n-aţi făcut legământ cu Dumnezeu, [faceţi-l acum!]. Ştiţi ce înseamnă legământul? Tinerii noştri au făcut un legământ în faţa altarului, că vor fi credincioşi unul altuia. Au făcut un rău că au făcut legământ? Era necesar, fraţilor! Pentru că, până n-ai legământul, zici: „Mai pot călca pe alături, că doar nu-s legat de ea”.

Vedeţi? Când am făcut un legământ cu Dumnezeu, atunci spun: „M-am legat de Dumnezeu”. Aşa-i legământul nostru. Noi facem un legământ cu Dumnezeu, îi predăm inima Domnului aşa rea, cum e ea, stricată, pentru ca Dumnezeu s‑o cureţe, după Cuvântul Lui: „Dumnezeu e Acela care lucrează în voi”.

Ce [înţelegem] noi prin legământul cu Dumnezeu? Să spuneţi: „Doamne, inima mea, care e deznădăjduit de rea, eu nu mi-am putut-o stăpâni. N-am putut s-o stăpânesc. Acum Te rog, intră şi pune Tu stăpânire pe ea”. Şi apoi lasă‑L pe Dumnezeu să lucreze. Pentru că sfântul Cuvânt spune: „Dumnezeu vă dă şi voinţa, şi înfăptuirea”. Deci lucrul principal este să fac un legământ cu Dumnezeu, să-L primesc pe Hristos în inima mea şi să mă hotărăsc pentru o via­ţă de rugăciune, cerând mereu Domnului să lucreze în inima mea şi în toate mădularele mele.

Şi eu stărui alături de fratele: dacă cineva a fost mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu şi-i pare rău de viaţa pe care a trăit-o până acuma, [să facă acest legământ!]. Când te uiţi [în jur…], ce buchet minunat de tineri! Cine v-a îndemnat pe voi, tinerilor, să vă desprindeţi din hora lumii? Cine? Şi cum vă simţiţi voi de când aţi venit la Dumnezeu? Nu vă simţit mai bine? Nu v-aţi simţit mai bine? Şi viitorul vostru l-aţi pus în mâna lui Dumnezeu, să vă hotărască El un viitor fericit şi aici pe pământ, dar, mai mult, să vă pregătească dincolo ceea ce a spus Domnul: „Sunt multe locaşuri în casa Tatălui Meu. Mă duc să vă pregătesc un loc, ca unde sunt Eu să fiţi şi voi cu Mine!”. (…)

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5

Citind Sf. Scriptură, mulţi nu vad în ea decât lucruri închipuite, pentru că îşi zic ei: „Cum putem noi crede în atâtea minuni ce sunt istorisite acolo?”. Mintea omului nu le pricepe şi nu le înţelege, mai ales că astăzi nu se mai văd ase­menea lucrări minunate. Vai, câtă greşeală!… Dumnezeu este acelaşi atunci ca şi acuma. El nu Se schimbă. Puterea şi iubirea Sa este aceeaşi pentru totdeau­na. De aceea, dacă astăzi nu se mai văd minuni, apoi vina nu este a lui Dum­nezeu. Cerul este încă deschis, dar vina suntem noi şi păcatul, care ne-a slăbănogit, să nu mai putem vedea. Am pierdut legătura cu Cel ce are toată pute­rea în cer şi pe pământ. Dar oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui aceleaşi minuni pe care le găsim istorisitei în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fra­ţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 august a. c., când am mers să-l împăr­tăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera Sf. Sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie.

Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce du­rere!… Părintele Iosif va trece acasă la Dom­nul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râv­na şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.

Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său cu epitrahilul de gât şi o ispită mi-a şoptit: „Pentru ce te mai rogi, nu vezi că e aproape mort?”. Şi atunci mi-am zis: „În ordinea firească şi omenească, nimic nu se mai poate în­drepta. Dar Cel ce l-a ridicat pe Lazăr din mormânt îl poate ridica şi pe Părintele Iosif; şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi îm­părtăşit.

Părintele IOSIF TRIFA

Chiar în aceeaşi clipă am văzut, sub ochii mei, începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c., ne-am văzut iarăşi. Ah, câtă schim­bare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de-o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am găsit şezând pe un scaun şi lucrează de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru mul­tă vreme, aşa suferind cum este. De aceia l-am şi numit, cu drept cuvânt, „Omul minune”. La prima vedere, m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necon­tenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.

De cum ne-am văzut faţă către fată, Părintele Iosif m-a întrebat cu ochii înlă­crimaţi:

– Părinte Vasile, spune drept, credeai să mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi şi să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim?

Şi i-am răspuns:

– Numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu.

– Pă­rinte Vasile, a adăugat Părintele Iosif, de patru ori am fost înviat ca din morţi. De patru ori am trecut prin moarte şi Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte şi nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Dumnezeu mă are în grija Sa neconte­nit. Şi atunci ce grijă mai pot eu avea? De acum fie voia Domnului. Eu nici nu mă mai gândesc la moar­te.

Iată, prin urmare, o minune a vre­murilor noastre. Şi astăzi se fac minuni, dar ele nu se văd decât de cei ce au ochii sufletului deschişi.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al minunilor, dar ele nu se arată decât între cei credincioşi. Părintele Iosif stă în faţa tuturor ca o vie şi puternică minune de ce este şi ce poate face ru­găciunea şi viaţa predată în mâinile Domnului. De aceea Oastea Domnului cheamă cu stăruinţă sufletele mai lângă Domnul, mai lângă El.

Pr. V. I. O.

«Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, p. 7-8

Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine
culegere şi prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017

Toata fapta, iubitule, şi tot cuvîntul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos este îndreptar al bunei credinţe şi al faptei bune. Că pentru aceasta S-a şi întrupat, zugrăvindu-ne nouă buna credinţă şi fapta bună ca într-o icoană, ca privind după putinţă fiecarele şi fiecarea, să rîvnim Chipului celui dintîi. Că pentru aceasta poartă trupul nostru, ca şi noi să urmăm petrecerea Lui, pe cît este cu putinţă. Tu, dar, cînd vei auzi vreun cuvînt sau o faptă a Lui, să auzi nu simplu, fieştecum şi cum s-ar fi întîmplat, ci intră în lăuntru întru adîncul privirilor; fă-te părtaş celor ce s-au dat prin învăţătură cu taină. Căci Martha primeşte pe Domnul, şi Maria şade lîngă picioarele Lui (Luca 10:38-42). Şi întru amîndouă surorile este buna osîrdie; fă însă deosebire între lucruri. Căci Martha slujea, gătind cele spre primirea trebuinţei Lui celei trupeşti; iar Maria, şezînd lîngă picioarele Lui, asculta cuvintele Lui. Una, aşadar, odihnea pe Cel ce se vedea, iar cealaltă slujea Celui nevăzut. Căci cu adevărat Cel de faţă era şi Om şi Dumnezeu; acelaşi Stăpîn a primit-o osîrdia amîndorura femeilor; dar Marta, strîmtorîndu-se de osteneală, se ruga Domnului să Se facă mijlocitor, ca să ia lîngă sine şi pe sora ajutătoare slujbei: «Zi-i ei – zice -, ca sculîndu-se, să slujească împreună cu mine». Iar Domnul [zice] către dînsa: (3) „«Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuieşte. Căci Maria partea şi-a ales cea bună, care nu se va lua de la ea». Căci nici pentru aceasta n-am venit, ca pe aşternuturi moi să şedem şi pîntecele să-l hrănim, ci am venit ca pe voi să vă hrănim cu cuvîntul adevărului şi cu vederea tainelor”. Pe una, dar, n-a oprit-o de la cele ce făcea; iar pe cealaltă a lăudat-o pentru acelea la care lua aminte. Deci vezi-mi pe cele două părţi aducîndu-se în lăuntru prin cele două femei. Pe una mai mică, fiindcă a ales slujba cea mai trupească – totuşi şi aceasta prea de trebuinţă -, iar pe cealaltă mai mare şi mai duhovnicească, fiindcă s-a suit la privirea tainelor.

Acestea, tu, ascultătorule, ia-le duhovniceşte şi alege ceea ce voieşti. De vrei să slujeşti, slujeşte în numele lui Hristos. Că El zicea: «Întrucît aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Mat. 25:40). Căci, ori de primeşti străini, ori de odihneşti săraci, ori de te pleci cu milostivire către cei ce se află în dureri, ori de dai mînă de ajutor celor ce sunt în nevoi şi în primejdie, ori de slujeşti la bolnavi, Hristos le primeşte pe toate asupra Sa. Iar de vrei să rîvneşti Mariei, care a lăsat slujba trupului şi s-a suit la privirea vederilor duhovniceşti, să săvîrşeşti curat lucrul. Părăseşte trupul, lasă lucrarea de pămînt şi facerea de bucate şi gătirea, şi şezi lîngă picioarele Domnului şi ascultă cuvintele Lui, ca să te faci părtaş tainelor Dumnezeirii. Că privirea învăţăturilor lui Iisus a întrecut slujba trupului.

Deci ai luat, iubitule, pildele şi dovada. Rîvneşte cele ce vrei: sau să fii slujitor săracilor, sau îndrăgitor dogmelor lui Hristos. Iar de poţi să le rîvneşti pe amîndouă, dinspre amîndouă vei lua roada mîntuirii. Întîi însă este cuvîntul cel duhovnicesc, iar celelalte toate a doua sînt. Căci «Maria – zice – partea cea bună şi-a ales». De vrei, dar, şi tu să fii tăinuitor al lui Hristos, şi de şezi lîngă picioarele Lui şi de primeşti Evanghelia Lui, vei părăsi toată viaţa şi fără de grijă vei petrece şi îţi vei  uita şi însuşi trupul tău, şi aşa vei putea să vorbeşti cu privirile Lui, ca să rîvneşti Mariei şi să cîştigi slava cea prea-înaltă.

Iar rugînd-te, vezi să nu ceri unele în loc de altele şi să mînii pe Domnul – nu bani, nu slavă omenească, nu stăpînire, nu altceva din cele ce trec – ci cere Împărăţia lui Dumnezeu şi toate cele spre trebuinţa trupului El ţi le va da ţie, precum zice Însuşi Domnul «Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă» (Mat 6:33). Iar chipurile rugăciunii, iubitule, două sunt: unul al slavosloviei cu smerenia minţii; iar al doilea al cererii – mai jos decît celălalt. Rugîndu-te, dar, nu veni îndată spre cerere. Iar de nu, îţi pîrăşti voirea ta, că de trebuinţă fiind silit, te rogi lui Dumnezeu. Începînd, dar, rugăciunea, părăseşte-te pe sine-ţi, femeia, copiii; lasă pămîntul, treci peste cer, părăseşte toată zidirea, şi văzută, şi nevăzută, şi începe de la slavoslovia Celui ce a făcut toate; şi cînd Îl vei slavoslovi pe El, nu te rătăci cu mintea încoace şi încolo, nici nu grăi născociri elineşti, ci din Sfintele Scripturi alege, zicînd:

„Bine Te cuvintez pe Tine, Doamne, Cel îndelung răbdător şi suferitor de răutăţi, Cel ce în fiecare zi îndelung mă rabzi pe mine, cel ce greşesc, şi ne-ai dat nouă tuturor stăpînire de pocăinţă. Că pentru aceasta taci şi ne suferi pe noi, Doamne, ca să Te slavoslovim pe Tine, Cel ce iconomiseşti mîntuirea neamului nostru, uneori prin frici, alteori prin sfătuiri, alteori prin prooroci, iar mai pe urmă prin venirea Hristosului Tău ne-ai cercetat pe noi. Că Tu ne-ai zidit pe noi şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru”.

Iar cînd vei slavoslovi din Scripturi, precum poţi, şi vei trimite laudă către Dumnezeu, atunci începe cu smerenia minţii, şi zi:

„Eu, Doamne, nu sînt vrednic să grăiesc înaintea Ta, căci sînt foarte păcătos”.

Şi chiar dacă nu ştii ceva rău întru sine-ţi, aşa ţi se cade să zici, căci nimeni nu este fără de păcat, fără numai singur Dumnezeu. Că multe păcătuind, cele mai multe nici nu le pricepem. Pentru aceasta zice Apostolul: «Nimic nu ştiu întru sinemi, dar nu întru aceasta m-am îndreptat» (1Cor 4:4), adică: Multe păcătuiesc şi nu pricep. Drept aceea şi Prorocul zice: «Greşelile cine le va pricepe?» (Psalmi 18:13) Deci, dar, tu nu minţi de te vei numi pe sineţi păcătos. Că de vei pricepe, şi cu însăşi aceasta păcătuieşti, cu a zice că „nu sunt păcătos”. Ci mai vîrtos zi că „mai mult decît toţi păcătoşii sînt eu, care calc dumnezeiasca poruncă ce zice «Cînd toate le veţi îndrepta, ziceţi că netrebnici robi suntem, căci cele ce am fost datori să facem, am făcut» (Luca 17:10)”. Aşa ţi se cade a socoti de-a pururea, că adică „sînt netrebnic”, şi iarăşi, «cu smerenie unul pe altul socotind a fi mai de cinste decît pe sine» (Flp 2:3).

Roagă-te, dar, lui Dumnezeu cu frică şi cu minte smerită. Şi cînd întinzi cuvînt de smerită cugetare, să zici:

„Mulţumescu-ţi Doamne, că îndelung ai răbdat pentru păcatele mele, şi pînă acum m-ai lăsat nepedepsit, căci eu cu adevărat vrednic fusesem demult să pătimesc nenumărate rele şi să fiu lepădat de la faţa Ta, dar iubirea Ta de oameni cea suferitoare de rele a răbdat îndelung asupră-mi. Mulţumescu-Ţi, deşi nu sunt îndestulat spre mulţumirea suferirii Tale de rele”.

Şi cînd cele două părţi ale slavosloviei şi ale smereniei minţii le vei împlini, atunci de aici cere ceea ce ţi se cuvine să ceri: nu bogăţie, precum am zis mai sus, nici slavă pămîntească, nici sănătate a trupului. Căci El te-a zidit pe tine şi se îngrijeşte de mîntuirea ta, şi ştie cum îi este de folos fiecăruia: ori să fie sănătos, ori să fie bolnav; ci cere precum ţi s-a poruncit – Împărăţia lui Dumnezeu. Că pentru trebuinţa trupului tău, precum mai sus am zis, El se îngrijeşte. Căci de prea mare cuviinţă este Împăratul nostru şi Se mînie dacă cineva îi va cere un lucru mic, dacă cineva din noi cere de la El pentru cele ce nimic nu i se potrivesc. Să nu aduci, dar, asupră-ţi mînie în vremea rugăciunii tale, ci cere-ţi lucruri vrednice Împăratului Dumnezeu. Cerînd însă cele vrednice lui Dumnezeu, să nu te depărtezi pînă ce (nu) vei lua. Că aceasta însemnînd zice Domnul în Evanghelie «Cine din voi are prieten şi va merge către dînsul la miezul nopţii şi-i va zice lui: Prietene, dă-mi împrumut trei pîini că mi-a venit un prieten din cale şi nu am ce să-i pun lui înainte, şi acela din lăuntru va răspunde: Nu-mi face mie osteneală, căci, iată, uşa s-a încuiat şi copiii mei sînt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau ţie? Zic vouă: Deşi nu-i va da lui sculîndu-se pentru că îi este lui prieten, dar pentru obrăznicia lui, sculîndu-se, îi va da lui cîte îi trebuie» (Luca 11:5-8).

Pildă ne dă nouă Domnul ca să ne înveţe pe noi să fim în credinţă tari şi obraznici. Că pildă ia de la om către om, ca să te înveţi să nu slăbeşti vreodată, ca dacă vei cere şi nu vei lua, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua. Însă, precum am zis mai sus, de ceri cele ce Dumnezeu voieşte, şi să nu zici că „păcătos sînt şi nu sînt auzit”. Căci ca să nu te deznădăjduieşti, pentru aceasta zice: «Deşi pentru că îi este lui prieten, nu-i va da lui, totuşi pentru obrăznicia lui îi va da lui cîte îi trebuie». Deci măcar o lună de va trece, măcar un an, măcar vreme de trei sau de patru ani, măcar mai mulţi ani, pînă ce nu vei lua, să nu te depărtezi; ci cere cu credinţă, lucrînd totdeauna binele.

Căci de multe ori vreunul din noi la tinereţe s-a ţinut de curăţie, apoi a intrat în lăuntru dulceaţa, s-au mişcat poftele cele după fire, a slăbit rugăciunea, s-a pus vin peste tinereţe, s-a prăpădit curăţenia şi s-a făcut omul unul în loc de altul. Aşa se fac prefacerile, fiindcă nu stăm împotriva patimilor cu socoteală vitează. Trebuie, dar, cineva să aducă toate datoriile cele dinspre partea sa, dar să stăruie către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Căci dacă cineva pentru moliciune se va da poftelor şi se va vinde pe sine vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-i ajută, nici nu îl ascultă. Căci mai înainte apucînd, s-a înstrăinat pe sineşi prin păcat de la Dumnezeu. Căci cel ce voieşte să fie ajutat de Dumnezeu, nu lasă să nu-şi facă datoria; iar cel ce nu-şi lasă a-şi face datoria nu este lăsat niciodată de dumnezeiescul ajutor.

Trebuie, dar, să nu fie osîndit de a sa conştiinţă în nimic, şi aşa să cheme dumneziescul ajutor. Să cheme însă nu cu lenevire, nu cu mintea răspîndită încoace şi încolo, căci unul ca acesta nu numai că nu va lua cererea, ci şi mai mult va întărîta pe Stăpînul. Căci dacă cineva, stînd şi vorbind înaintea unui boier, stă cu multă frică nerăspîndit avînd şi ochiul cel din afară şi cel din lăuntru al sufletului, ca nu cumva să se primejduiască, cu cît mai mult trebuie a sta înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, toată mintea avîndu-o întinsă către El singur, şi altundeva nicăieri? Căci El îl vede nu numai pe omul cel din afară, ca oamenii, ci îl priveşte şi pe cel din lăuntru. Deci dacă aşa vei sta, precum se cade, înaintea lui Dumnezeu, şi toate cele de la sineţi le vei împlini, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua cererea ta.

Iar de eşti osîndit de conştiinţa ta ca un nebăgător de seamă, şi dacă stai la rugăciune cu răspîndire, putînd să stai fără răspîndire, să nu îndrăzneşti a sta înaintea lui Dumnezeu, ca să nu se facă rugăciunea ta spre păcat. Iar dacă, slăbindu-te de păcat, nu poţi să te rogi fără de răspîndire, sileşte-te pe sineţi pe cît poţi şi îngăduieşte stînd înaintea lui Dumnezeu, către Dînsul avînd mintea şi adunînd-o la sine-ţi, şi Dumnezeu face iertare, fiindcă nu din nebăgare de seamă, ci din slăbiciune nu poţi sta precum se cade înaintea lui Dumnezeu. Dacă aşa te sileşti pe sineţi la tot lucrul bun, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua cererea ta, ci cu îndelungă răbdare bate în uşa Lui, cerînd cererea ta. «Căci tot cel ce cere, ia – zice – şi cel ce caută află, şi celui ce bate i se va deschide» (Mat 7:8). Căci ce altceva vrei să dobîndeşti, decît numai mîntuirea cea după Dumnezeu?

Vrei să te înveţi iubitule, cum au răbdat îndelung sfinţii şi nu se deznădăjduiau? Pe Avraam, cînd era mai tînăr l-a chemat Dumnezeu, şi l-a mutat din pămîntul asirienilor în Palestina, zicîndu-i lui: «Ţie îţi voi da pămîntul acesta şi seminţiei tale după tine şi ca stelele cerului aşa va fi sămînţa ta care nu se va număra», şi a trecut mult număr de ani şi s-a omorît firea lui, şi sfîrşitul era înaintea uşilor şi nu a zis că „Doamne, de-a pururea îmi făgăduieşti mie copii şi mai înainte îmi spui că voi fi tată al tuturor neamurilor; moarte îmi sunt mişcările firii mele, pentru bătrîneţe, şi Sara, femeia mea, nu mai suferă ceva femeiesc pentru bătrîneţe; apoi mincinoasă este făgăduinţa. Că doi bătrîni, ce fel de nădejde să mai avem?”. Nu a zis acestea, nu a gîndit, ci rămînea neclătit cu credinţa; şi cu vîrsta îmbătrînea, iar [cu] nădejdea întinerea; şi trupul spre slăbiciune venea, şi deznădăjduire [îi] pricinuia, iar credinţa [îi] întărea şi sufletul şi trupul. Dumnezeu, zice, este Cel ce S-a făgăduit, Stăpînul firii, şi în alt chip să se facă nu se poate. El este [Cel] care şi cele cu neputinţă putincioase le face. „Căci toate le face şi le preface precum voieşte.” (Amos 5:8)

Urmează credinţei lui Avraam! Cînd a slăbit, dar, firea şi moarte s-au făcut mişcările, atunci a înviat făgăduinţa lui Dumnezeu. Primeşte pildele. Dar noi un an ne rugăm şi ne depărtăm; doi ani postim şi încetăm. Deci să nu slăbim dinspre făgăduinţa lui Dumnezeu. Căci Cel ce S-a făgăduit acelui să înmulţească sămînţa lui, şi nouă ni S-a făgăduit cînd vom cere să ne [împlinească] dea cererea noastră. Că zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Mat 11:28) Că fiind tu departe de Dînsul, cînd te şi osteneai şi erai însărcinat cu sarcina cea prea grea a păcatului, făcîndu-I-se milă de tine, te-a chemat ca să te uşureze de sarcină, şi să-ţi dăruiască odihnă de aici înainte; şi tu nu-L crezi. Totuşi măcar deşi vom voi să tăcem, sîntem mustraţi de ştiinţa noastră. Căci nu că nu-L credem (ca şi cum n-ar putea să ne odihnească), ci ne sfiim să ridicăm peste noi jugul Lui cel bun şi uşor, şi [astfel] prin uşa cea strîmtă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Că alegem mai mult să purtăm sarcina păcatelor şi să călătorim prin patimile cele dezmierdătoare pe calea cea largă şi să intrăm prin uşa cea lată întru pierzare.

„Dar de multe ori, zice, am cerut şi nu am luat.” Negreşit că ai cerut rău sau fără credinţă, sau cu răspîndirea minţii, sau ai cerut cele ce nu-ţi erau de folos de multe ori, dar nu ai stăruit. Căci scris este: „Că întru răbdarea voastră agonisiţi sufletele voastre.” (Luca 21:19) „Cel ce va răbda pînă în sfîrşit acesta se va mîntui.” (Mat 10:22)

Ştie Dumnezeu inima celor ce se roagă. „Dar [de] ce, zice, are Dumnezeu trebuinţă de cererea noastră? [Oare] nu ştie de ce avem trebuinţă? Ce trebuinţă este [oare] dar de cerere?” Ştie cu adevărat Dumnezeu de ce avem trebuinţă şi toate cele trupeşti ni le dă nouă bogat spre desfătare, şi „bun fiind, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi” (Mat 5:45) şi mai înainte de a cere noi. Dar credinţa şi isprăvile faptei celei bune şi Împărăţia Cerurilor de nu le vei cere cu osteneală şi stăruire multă, nu le iei. Că trebuie mai întîi să doreşti. Şi după ce vei dori, să ceri întru adevăr cu credinţă şi cu răbdare, împlinind toate datoriile cele din partea ta, întru nimic fiind judecat de conştiinţa ta. Dacă ceri sau cu lenevire, sau cu nebăgare de seamă, atunci să iei cînd voieşte Domnul. Căci mai bine decît tine ştie cele ce-ţi sunt de folos. Şi poate pentru aceasta întîrzie să-ţi dea, cu înţelepciune iconomisind stăruirea ta lîngă [către] Dînsul; şi ca să cunoşti ce este Darul lui Dumnezeu şi să păzeşti cu frică ceea ce ţi s-a dat. Căci tot lucrul pe care cu multă osteneală îl cîştigă cineva se sileşte să-l păzească, încît nu [cumva] pierzîndu-l pe dînsul să piardă şi multa sa osteneală, şi lepădînd Darul lui Dumnezeu, să se facă nevrednic de viaţa cea veşnică. Căci ce [l-]a folosit pe Solomon de a luat degrabă darul înţelepciunii şi [mai apoi] l-a pierdut?

Deci nu te împuţina cu sufletul de nu vei lua degrabă cererea. Căci de ar fi ştiut Bunul Stăpîn că degrabă luînd darul nu-l vei pierde, gata ar fi fost şi mai înainte de a-l cere tu să ţi-l dea. Iar acum face aceasta purtînd grijă de tine. Căci dacă cel ce a luat talantul şi l-a păzit întreg, s-a osîndit numai pentru că nu l-a neguţătorit, cu cît mai vîrtos se va osîndi cel ce l-a pierdut? Acestea, dar, ştiind, ori mai degrabă, ori mai cu zăbavă de vom lua să rămînem mulţumind Domnului. Căci toate cîte le face Stăpînul le iconomiseşte pentru a noastră mîntuire. Numai noi să nu ne împuţinăm sufletul şi să nu încetăm din cerere. Căci pentru acesta a spus Domnul pilda pentru văduva care prin stăruirea ei a plecat pe judecătorul cel fără de lege: ca şi noi să luăm cererile noastre prin stăruire. Că de aici se arată şi credinţa noastră şi dragostea cea către Dumnezeu: cînd şi neluînd degrabă, rămînem mulţumindu-I. Deci să-I mulţumim Lui de-a pururea, ca să ne învrednicim să dobîndim veşnicele Lui bunătăţi. Căci Lui I se cade slava în vecii vecilor. Amin.

(Capitolul 1 din Aşezămintele ascetice ale Sfîntului Vasilie cel Mare, tipărite în Cuvinte puţine oarecare… [CRV 1293], Bucureşti, 1826)

sursa: https://manastirea.petru-voda.ro

 

1. Cât de dăunătoare este moda “căsătoriilor de probă” pentru sufletul omului?

R: Există un aspect fundamental pe care nu vor să-l recunoască susținătorii „probelor” înainte de căsătorie. Care este explicația faptului că în trecut, relațiile trupeşti înainte de căsătorie erau considerate extrem de rușinoase, nefireşti, iar acum ele sunt promovate insistent în spațiul public? Constatăm astăzi, că  odată  cu revolta sexuală apare concomitent și  revolta împotriva lui Dumnezeu și chiar nu putem să nu facem nicio analogie?

Căsătoria, este un dar al lui Dumnezeu către om. Nu omul a inventat căsătoria, ci Dumnezeu, încă de la început, a făcut pe om „bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Creând primul om, pe Adam, Dumnezeu l-a creat spre a iubi, spre a fi în comuniune cu El şi cu alţi oameni. I-a dăruit apoi o soţie, creându-o pe Eva, întrucât „nu este bine să fie omul singur” (Facere 1, 18). De atunci începe aceasta minune a existenţei omului în fața căreia se  află  acum tinerii noștri și anume dăruirea reciprocă a soților în căsătorie. 

2. Nu este totuşi de preferat o despărţire amiabilă după o vreme, decât un divorţ cu toate implicaţiile lui ?

R: Divorţul este definit drept cădere din har. După cum se ştie, singura excepţie admisă în Sfânta  Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este “păcatul adulterului”. Biserica nu “dezleagă” căsătoria.  Biserica constată căderea din har a unor soți ce s-au căsătorit. Ca urmare, variantele divorțului rapid  la Judecătorie, Primărie, Notariat sunt imixtiuni ale vremurilor desacralizante și dăunătoare familiei de Dumnezeu binecuvântate.

3. Adulterul este un păcat mare, “de moarte”? Duhovniceşte, ce pericol îl pândeşte pe cel care îşi înşeală soţia/soţul ?

R:  Sfânta Scriptură este clară în privința problemei adulterului plecând  de la porunca a 7 a din  Decalog  până la învățăturile  Mântuitorului Iisus Hristos. Una din marile “antiteze” ale Predicii de pe Munte arată că păcatul trupesc implică în aceeaşi măsură mintea şi inima (Mt. 5, 27 28). Aceasta este în esență chemarea de a ne feri, de a fugi de adulter. Prin însăși natura sa, pofta este obsesivă. Ea se concentrează într-un mod nesănătos (disfuncțional, am spune azi) asupra unei persoane reduse în acest fel la un simplu obiect, și care devine astfel un “idol”. Dar, ca și orice idol și acesta este ireal; el este produsul imaginar al fanteziei. Pofta care aduce cu sine adulterul, rupe legătura creată între soți prin Taina Căsătoriei. Prin porunca a şaptea, Dumnezeu ne poruncește: Să nu fii desfrânat! (leş. 20:14; Deut. 5:18).

A vorbi despre desfrânare este destul de neplăcut sau poate chiar jenant. Totuşi starea decadentă de astăzi, ne obligă să lăsăm ruşinea şi să vorbim despre această formă a păcatului, care-i cea mai întin­să plagă a societăţii și pe care Sfânta Scriptură, Sfânta Biserică, ştiinţa şi conştiinţa ne amintesc şi ne mustră aspru în poruncile, în rugăciunile şi în învăţăturile lor despre acest păcat, cu urmări atât de multe şi grele în viaţa familială şi socială.

Răutăţile şi urmările păcatului desfrânării sunt dintre celei mai grele şi numeroase, întâi de toate, desfrânarea rupe echilibrul, răstoarnă cumpăna dreaptă a sufletului şi a trupului: slăbeşte voinţa, coboară mintea în simţuri, îmbolnăveşte nervii, istoveşte corpul. Câţi oameni frumoşi la suflet şi la trup nu sunt desfiguraţi şi pierduţi, ca şi fiul rătăcit din Evanghelie (Lc. 15:11-16), după câţiva ani petrecuţi în patima desfrâului? Canoanele Bisericii prescriu adesea excomunicari pentru cazuri de adulter, atât ca pedeapsă, cât și ca mijloc de conştientizare a penitentului asupra gravitații faptei sale. Sinodul de la Ancira, de pildă, prescrie o pedeapsă de 7 ani (de penitenţă) pentru soţul sau soţia care au comis adulterul.

4. Cum se poate scăpa de o ispită de acest fel?

R: Întrucât există o curvie lucrată în suflet sau cu gândul și o curvie trupească, lupta împotriva uneia dintre aceste forme presupune, de fapt, lupta împotriva ambelor și mai ales lupta împotriva cauzelor ultime a lor, care este curvia cu gândul. Toti Părinții asceţi răsăriteni, cunoscând foarte bine ravagiile pe care le produce această patimă asupra trupului și a sufletului celui bolnav de ea, stăruie îndeosebi asupra tratamentului ei sufletesc. Iar acest tratament presupune, pe lângă alungarea imaginilor şi amintirilor care pot deveni o tentație pentru un suflet nedeplin exersat în cele duhovniceşti, pe lângă evitarea convorbirilor prea familiare şi îndelungate cu persoanele de celălalt sex care ar putea să ne producă ispite, pe lângă respingerea vorbelor sau a glumelor indecente, a luxului de îmbrăcăminte, și alături de o pază a simțurilor și o înfrânare a trupului și preocuparea  înfrânare duhovnicească. Iar aceasta se realizează prin rugăciune smerită și stăruitoare, prin priveghere, prin citirea deasă a Sfintelor Scripturi și meditarea deasă asupra lor, într-un cuvânt nu numai prin paza trupului si a simţurilor, cât mai ales prin trezvie sau atenţie şi pază duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: “Cel ce încearcă să oprească acest război numai cu înfranarea este asemenea celui ce înoată cu o singură mână și se străduiește să se izbăvească din  ocean. Unește smerenia cu înfrânarea. Căci fără cea dintâi, cea de a doua este nefolositoare. 

5. Ce canon daţi celui care mărturiseşte la spovedanie astfel de fapte, căindu-se ?

R: Primul sfat duhovnicesc este acela de a numai săvârși niciodată și sub nicio formă acest grav păcat arătând prin aceasta valoarea spuselor Mântuitorului: “Eu însă vă spun vouă, că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Canoanele nu se dau ci se aplică. Ce au hotărât Sfinții Părinții privitor la acest păcat, acela este canonul.

6. Un bărbat şi-o femeie fideli unul altuia dar care au credinţă mare, postesc şi se roagă, dar nu sunt adepţii “actelor” şi nu sunt cununaţi, au şansa mântuirii?  Sunt unii credincioşi care solicită să se cunune numai religios, iar la Primărie nu, invocând diferite motive. Este bine să se facă acest lucru?

R: Nu este bine. Aparent, s-ar motiva că nu contează cununia civilă atât de mult înaintea lui Dumnezeu, ci cununia religioasă. Am spus aparent, pentru că, Dumnezeu leagă legile sale Dumnezeieşti de cele pământeşti. Lui Moise îi porunceşte Dumnezeu orice lege şi orice manifestare cultică, pe care trebuie să o îndeplinească poporul evreu. Observăm că multe din legile civile şi omeneşti din viața socială a acestui popor, sunt poruncite de către Dumnezeu cum şi în ce chip să se împlinească. De multe ori legile pământeşti sunt întruchiparea celor cereşti şi legile cereşti sunt model legilor date de Dumnezeu pe pământ. Legile pământeşti trebuie să fie în deplină armonie cu cele cereşti. Atunci când sunt în contradicţie, se petrece pe pământ dezordinea, haosul şi neorânduiala, aducând foarte multă suferinţă între oameni şi în acelaşi timp şi mânia lui Dumnezeu.

Căsătoria civilă este o garanţie pentru cununia religioasă. Mai greu se pot despărţi tinerii care sunt cununaţi şi civil decât dacă ar fi fost cununaţi numai religios. Pentru desfacerea cununiei civile trebuie multe demersuri, foarte anevoioase, cu multe justificări în faţa judecătorului, suportând tot felul de umilinţe şi de înfăţişări, aşteptând termene, căutarea de martori şi plătind avocaţi. Toate acestea, fac ca despărţirea celor doi să fie anevoioasă şi de multe ori tinerii renunţă la pornirea lor de a se despărţi mai dându-şi o şansă de împăcare. De multe ori, vor să se despartă pentru câteva vorbe aruncate la întâmplare, unii din vanitate, din mândrie sau dintr-o banală ceartă pe motive neîntemeiate şi copilăreşti. Dar fiind legaţi şi civil, legătură care implică atâtea piedici şi timp de judecată pentru a o desface, dă timp tinerilor de a se mai gândi, de a-şi revizui comportamentul, de a vedea unde au greşit şi de a îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun. Dacă s-ar fi cununat numai religios, despărţirea lor era mai uşoară, şi dintr-un capriciu, fără să dea socoteală nimănui se despărţeau. În vechime, când era mai multă credinţă, mai multă conştiinţă şi mai multă frică de Dumnezeu, atunci când cununiile atât cea civilă cât şi religioasă se săvârşeau la Biserică, şi Biserica era aceea care elibera Certificatul de Căsătorie, şi fără acordul ei nu se desfăcea nicio căsătorie, era o garanţie.

7. Este primită pomana pe care o dau pentru sufletul morţilor cei care nu sunt cununaţi?

R:  Există o înțelepciune populară care îngrădeşte, prin tradiție, pe cea/ cel necununat să facă, să împartă pomană. Totusi, actul milosteniei, actul de binefacere, adică pomana o poate da oricine. Fie ea văduvă, femeie gravidă, cu copil sau fără, bogată sau săracă, orb, cu handicap sau fără, etc.

8. Câte divorţuri sunt acceptate de către Biserica Ortodoxă pentru mireni? Dar pentru preoţi ?

R: Trei cununii religioase sunt acceptate pentru mireni, după rânduiala cu pogorământ, conform legislației canonice a Bisericii Ortodoxe. 

Recăsătoria preoților a fost strict interzisă chiar de la început urmare a prevederilor Sfintei Scripturi: 1 Timotei 2-12 și Tit 1,6.

Părintele Onu Constantin

Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.

Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

Îndrăznește să înțelegi că te iubesc!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 219)