Iată o întrebare asupra căreia tu trebuie să te opreşti o clipă, să te gândeşti cu toată seriozitatea şi să-ţi dai un răspuns hotărât. O, de L-ai cunoaşte cu adevărat… câtă fericire se va revărsa asupra sufletului tău zbuciumat şi frământat! Ştiu şi parcă te aud spunându-mi: „Desigur că-L cunosc, că doar sunt creştin!”. O, de-ar fi aşa! Dar ia gândeşte-te bine, ce fel de cunoaştere ai tu? Nu cumva ea este numai o umbră de noapte întunecoasă?

Deschizând Cartea lui Dumnezeu, vedem că nu toţi oamenii L-au cunoscut cu adevărat. Cei mai mulţi au avut o cunoaştere cu totul greşită despre Domnul. Chiar din primele clipe ale ve­nirii Sale pe pământ, oamenii s-au împărţit. Irod împăratul vedea în Iisus pe Acela care îi va lua împărăţia, din care cauză s-a turburat şi apoi s-a umplut de mânie, dându-se la ucide­rea pruncilor (Mt 2, 16-18).

Nicodim, un fruntaş al iudeilor, vedea în Domnul Iisus un învăţător de la Dumnezeu (In 3, 2; Mt 19, 16).

Femeia samariteancă vedea în Iisus un iudeu oarecare sau cel mult un prooroc (In 4, 8).

Unii dintre oameni vedeau în Domnul Iisus pe unul din prooroci: Ilie sau Ioan Botezătorul (Mt 16, 14), sau chiar pe un altul (In 6, 14). Alţii vedeau pe unul din feciorii lui David (Mt 22, 42), pe fiul tâmplarului Iosif (Mt 14, 15), iar alţii, în frunte cu fariseii, vedeau în Domnul un vrăjmaş al Legii (In 5, 16), un om pă­cătos (In 9, 25) şi chiar un samaritean care are drac (In 8, 48), din care cauză L-au pri­gonit şi asuprit, iar în cele din urmă, suferin­ţele Sale au culminat cu răstignirea de pe cruce. Dar nici înşişi ucenicii Domnului, cei cari prin gra­iul Sfântului Apostol Petru au strigat: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16), nici ei nu L-au cunoscut deplin, până la revăr­sarea Duhului Sfânt. Şi pildă pentru aceasta avem pe cei doi fii ai lui Zevedei, care văd în Domnul Iisus un împărat vremelnic (Mc 10, 37).

Iuda, unul dintre cei doisprezece ucenici, Îl vinde pe Domnul pentru 30 de arginţi (Mt 26, 14). Iar Petru se leapădă de trei ori, cu jurământ (Mt 26, 71, 75). În faţa unei vorbiri mai adânci (In 6, 60; 6, 66), ca şi în faţa suferinţei, înşişi uce­nicii Îl părăsesc… (Mt 26, 31, 56).

În drumul spre Emaus, cei doi ucenici vor­besc cu Domnul Cel înviat şi nu-L cunosc (Lc 24, 13).

Maria Magdalena, stând lângă mormântul gol, plânge, iar când Domnul i Se arată înviat, ea îşi închipuie că-l vede pe grădinar. Nu-L recu­noaşte pe Iisus (In 20, 11-16).

Femeile mironosiţe, acelea care trăiseră mul­tă vreme în jurul Domnului Iisus, nici ele nu L-au cunoscut. Venind la mormânt în zorii zilei, ele nu se aşteptau să-L vadă pe Iisus viu. De aceea, în faţa mormântului gol, s-au înspăimântat. Când îngerul le vesteşte că Hristos a înviat, ele fug îngrozite. Cutremur, frică şi spaimă ma­re a cuprins sufletul lor, încât n-au mai îndrăznit să spună nimănui nimic (Mc 16, 8). Iar când apostolii aud de la femei că Iisus a în­viat, acest lucru li se pare un basm (Lc 24, 11).

De ce toate acestea? Pentru că nu L-au cunoscut cu adevărat. Fiecare îşi închi­puia despre Iisus cu totul altceva decât ceea ce era El în realitate.

Prin urmare, iată, scum­pul meu frate, atâtea dovezi care îţi arată într-un chip luminat că sunt şi oameni – ba încă printre cei socotiţi credincioşi – care au despre Domnul Iisus o cunoaştere insuficientă sau chiar pe de-a-ntre­gul greşită. Şi atunci, cât de mult trebuie să te gândeşti, să vezi, nu cumva eşti şi tu unul dintre aceia care încă nu-L cu­nosc pe Domnul? Căci şi astăzi, ca şi atunci, în faţa lui Iisus oamenii se împart. Câţi nu sunt şi astăzi care, în faţa propovăduirii lui Iisus, nu se umplu de aceeaşi mânie ca şi Irod cel nelegiuit?!… (Mt 2, 3; 2, 16; Lc 3, 19). În loc să se apropie de Iisus cu duhul umilit şi inima zdrobită, spre a-şi mărturisi păcatele cu lacrimile pocăinţei, ei se împotrivesc. În loc să-L primească pe Domnul cu smerenie, ei îşi îm­pietresc inimile, agonisindu-şi osândă pentru ziua mâniei (Rom 2, 6; 2, 8; II Tes 1, 8; Evr 10, 31; Apoc 6, 17). Dar şi câţi nu sunt prin­tre cei ce-şi zic ai Domnului, dar care nu-L cunosc, decât ca pe un mare învăţat, ca pe un adânc cugetător care a dat lumii o învăţătu­ră fru­moasă şi o morală superioară!… O, dar a­ceasta nu-i de-ajuns! A te opri aici înseamnă a nu cunoaşte nimic din tot ce este Iisus Domnul!

Mai presus de toate, Iisus este ceea ce ne spune Scriptura prin graiul Sfântului Ioan Botezătorul: „Mie­lul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1, 30). Iisus este Fiul lui Dumnezeu, în Care Tatăl Şi-a pus toată Dragostea Sa (Mt 17, 5). El este „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16; In 10, 31). El este Acela care S-a ridicat pe cruce, pentru ca să ne dobândea­scă o mântuire veşnică (In 3, 15). El este Ace­la ale Cărui mâini străpunse de cuie sângerează pentru tine. El este Acela Care ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl prin scumpă Jertfa Sa (II Cor 5, 18-20). El este Acela în Care „avem răscum­părarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Ef 1, 7). O, scump şi iubit frate… Cunoşti tu pe Iisus în acest fel?

Ah, dacă L-ai cunoaşte cu adevărat, ce feri­cit vei fi!… În sufletul tău va coborî atunci o lumină care-ţi va lumina întreaga viaţă şi te va îndemna cu stăruinţă să rămâi strâns lipit de sânul dulce al Domnului Iisus. Abia atunci vei înţelege cât de mult te iubeşte Dumnezeu şi ce-a făcut El pentru tine. Atunci vei pricepe de ce Iisus S-a dezbrăcat de Slava Sa dumnezeiască şi a venit în lume îmbrăcat în haina umilită a chipului omenesc. În faţa iubirii atât de mari a Domnului Iisus, lacrimile pocăinţei îţi vor curge fără încetare şi nimeni nu te va mai putea dezlipi de Iisus. Acolo-ţi vei vedea toată mulţumirea şi toată fericirea.

Plecat sub crucea Lui, te vei vedea un om nou, născut din Dumnezeu. Ochii ţi se vor în­drepta în sus şi numai în sus, spre lucrurile veşniciei. Nimic din ale lumii nu te va mai stăpâni. Tu vei afla atunci, în Iisus, pe Răscumpă­rătorul, pe Stăpânul şi Mântuitorul tău. Tu vei afla în El comoara preţioasă. Ai găsi pe Ace­la care-ţi face via­ţa o neîntreruptă sărbătoare. Oricât de mari vor fi valurile vieţii, pe tine nu te vor mai acoperi, căci Iisus este la cârma vieţii tale. Oricât de mult vor bate vânturile ispitelor, tu nu te vei clătina, deoarece Iisus e lângă tine. El te apără, te păzeşte şi te ocro­teşte pas cu pas. Rezemat pe Sânul Lui, tu vei avea pace, linişte, cu deplină seninătate. Ah, cât de fericit este omul care L-a cunoscut pe Iisus Cel viu, pe Iisus care S-a răstignit pentru mine şi pen­tru tine, iubite cititor!… Pe Iisus Mântuitorul!…

Mai ales astăzi, când vântul nedreptăţii suflă peste tot, când la fiecare pas nu auzi de­cât gemete şi suspine grele, când adevărul şi dreptatea sunt călcate în picioare, când tot ce este rău şi putregăios este îmbrăţişat, ocrotit şi chiar trâmbiţat, când păcatul şi fărădelegea stăpâneşte totul şi domneşte peste tot, când egoismul şi gelozia, ura şi invidia, perversita­tea şi laşitatea, fariseismul şi făţărnicia se unesc spre a distruge tot ce este sfânt, curat şi – întocmai unui val năprasnic – vor să înăbuşe tot ce este dumnezeiesc în om, când satana, pe drept cuvânt, a pătruns peste tot şi în toţi, când lumina este socotită întuneric şi întunericul lu­mină, când păcatul este pus în locul sfinţeniei, când lumea zace într-o teribilă orbire duhovni­cească şi înoată din greu prin mocirla gus­turilor păcătoase, nu mai este nici o scăpare şi nici o nădejde, decât în Iisus şi numai în El. Acolo şi numai acolo este alinare şi mângâiere pentru orice suflet, oricât de zdrobit şi oricât de rănit ar fi el…

Dragă cititorule, opreşte-te o clipă din dru­mul vieţii tale şi vezi: cunoşti tu pe Iisus? Coboară-te în tine însuţi şi cercetează-te cu toată seriozitatea. Când toţi te urăsc, când toţi te sapă şi-ţi întind curse felurite, tu vino sub scutul Domnului Iisus. Când toţi te vrăjmăşesc, când toţi te nesocotesc şi te prigonesc, tu vino la Sâ­nul Domnului Iisus. Când toţi te alungă, când toţi nu te pot suferi şi ar vrea să se scape de tine, tu nu uita că atunci Iisus mai mult te vrea, te caută şi te doreşte. Când grele suferinţe te apasă şi nicăieri nu poţi găsi odihnă, tu vino în grabă, căci şi atunci Iisus te cheamă. Când toţi te ocărăsc şi te împroaşcă cu bârfe otrăvi­toare, deschide-ţi inima pentru Iisus şi El te va mângâia şi-ţi va alina orice durere. Iisus e sin­gurul care te înţelege, te vrea şi te iubeşte. El ştie starea ta şi-ţi cunoaşte suspinul inimii tale. Pentru aceea, ridică-te din lume şi vino la Iisus. El singur te iubeşte cu o iubire sfântă, cum ni­meni altul nu te va iubi vreodată. Ridică-te dar şi vino fără întârziere sub steagul Domnu­lui Iisus. Apropie-te de El, şi El Se va apropia de tine. Deschide‑I inima ta şi El te va umple de lumină, de viaţă şi de pace. Rupe chiar acuma lanţul ce te leagă şi vino cu grabă la Iisus. Fără o hotărâre eroică de-a o rupe cu lumea şi toate ale ei, tu nu vei putea nicioda­tă să-L afli pe Iisus cu adevărat. Ridică-te şi Iisus te va lumina. Altfel vei rămâne mereu în întuneric şi Domnul Iisus te va părăsi. Valurile vieţii te vor lovi mereu şi te vor zdrobi pentru veşnicie. Iisus nu poate sta decât în lumină, căci El Însuşi este lumină. Apleacă-te dar chiar acum sub crucea de lumină a Domnului Iisus.

Nu te lăuda cu credinţa ta şi nici cu evla­via ori dărnicia ta, căci fără Iisus toate sunt numai zdrenţe murdare. Dezbracă-te de toate şi, ca şi cum te-ai fi născut din nou, apropie-te chiar acum de Domnul Iisus. Primeşte-L în inima şi-n duhul tău şi vei afla totul. Ascultă blânda Lui chemare şi vino cu inima deschisă la Cel ce astăzi Mâna îţi întinde. Vino, dragă cititor, o clipă nu mai întârzia, căci cine ştie dacă mâine nu e prea târziu. Astăzi este ziua mântuirii şi Iisus astăzi te caută, te vrea şi do­reşte să te predai cu totul în Mâna Lui. Nu privi la lume şi nici la cei ce te înconjoară, căci toţi sunt vrăjmaşii mântuirii tale. Lumea te vrea în ale ei, să pieri cu ea pentru vecie, pe când Iisus te vrea fericit pentru totdeauna. Ce alegi tu, dragă cititorule? Lumea, care te duce la moarte, la chin şi la suferinţă veşnică, ori pe Iisus, Care-ţi dă din plin viaţă fericită? Alege: moarte, ori viaţă; lumea, ori Iisus. Cugetă serios şi te hotărăşte. Totul depinde acum de tine. Ai în faţă paharul morţii şi paharul vieţii. Ce vrei? Să mori pe vecie ori să trăieşti pe vecie? Răspunde-ţi ţie şi lui Dumnezeu!

De acest răspuns atârnă veşnicia ta.

 Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Părintele Vasile Ouatu
din ”Iubeşti tu pe Iisus?”
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015

Prezenţa Ta, Iisus iubit,
m-a luminat şi fericit
prin toate câte le-am trăit.

Prezenţa Ta umplându-mi întreg lăuntrul meu,
n-am mai ştiut de nimeni decât de Dumnezeu.

N-am mai văzut primejdii, n-am mai simţit că-s spini,
străinii mi-erau prieteni şi lacrimile crini.

Când străbăteam pustiuri de chinuri sufleteşti,
mi-ai dat pe drumul crucii trăiri dumnezeieşti.

Azi lunga crucii cale suită ascultând
îmi pare toată numai un dulce cântec blând.

O, Preaiubit Iisuse, când dragostea-Ţi mi-o dai,
aici şi-n cer, oriunde îmi pare-acelaşi rai.

Hristos – Slava noastră / Traian Dorz.

– Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015

În cei douăzeci de ani de slujire la Laban, socrul său, nu uită nici unul din legămintele sale pentru Domnul Dumnezeu şi nu-l ademenesc idolii lui Laban, nici închinăciunile sale. Iacov rămâne credincios Domnului Dumnezeului lui Israel.

Şi iată-l pe Iacov din nou în faţa unui nou legământ, de data asta între el şi socrul său (cf. Fac 31, 44-48). Au luat o piatră, au pus-o ca stâlp de aducere-aminte, au strâns pietre, au făcut o movilă. Iacov a numit-o Galed, adică Movila Mărturiei. Şi Laban a zis lui Iacov: Iată movila aceasta şi iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta ca să ne facem rău (cf. v. 51-52). Şi au întărit toate acestea chemând pe Dumnezeu ca judecător.

La Deuteronom, cap. 4, 25-27, găsim scris un avertisment şi un legământ. De data aceasta nu între popoare, naţiuni, triburi de oameni, ci Dumnezeu avertizează pe oameni prin robul Său Moise, zicând: „Vegheaţi asupra voastră ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul Dumnezeul vostru, şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare, pe care ţi-a oprit Domnul Dumnezeul tău să o faci. Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”. Până aici avertismentul. Iată şi mărturia: „…Dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-L mâniaţi, iau astăzi martor înaintea voastră cerul şi pământul că veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi nimiciţi de tot” (Deut 4, 23, 25-27).

Dumnezeu, Tatăl nostru, ia martor nu unul, ci doi împotriva omenirii răzvrătite, şi nu oameni în care, prin neascultare, s-a sălăşluit păcatul, ci cerul şi pământul, care şi ele sunt în suferinţă din pricina neascultării omului şi aşteaptă cu dorinţe înfocate descoperirea fiilor lui Dumnezeu, căci întreaga fire a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii (cf. Rom 8, 19-22).

Acelaşi popor, Israel, abătându-se de la legile Domnului (cf. Iosua 22, 15-17), făgăduieşte Domnului ascultare. Şi Iosua, conducătorul după Moise, a făcut în ziua aceea cu poporul legământ, i-a dat legi şi porunci la Sihem şi a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare, a ridicat-o din locul închinat Domnului şi a zis întregului popor: „Iată, piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul; ea va fi martoră împotriva noastră, ca să nu fiţi necredincioşi Dumnezeului vostru”.

Psalmistul David ne prezintă şi alt neam de martori, străini de aceia care sunt în adevăr, şi anume neamul martorilor mincinoşi. „Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei! Căci împotriva mea se ridică nişte martori mincinoşi şi nişte oameni care nu suflă decât asuprire (Ps 27, 12). Şi iarăşi: Nişte martori mincinoşi se ridică şi mă întreabă de ceea ce nu ştiu (Ps 35, 11). Tot Psalmistul (Ps 89, 35-37) ne asigură credincioşia în care Dumnezeu Îşi ţine legământul Său, curăţia şi jurământul dat pe temelia sfinţeniei şi adevă-rului unic: „…Ca luna va dăinui pe vecie şi ca martorul cre-dincios din cer”.

În Noul Testament, Sfântul Ioan, încercatul şi mult-duhovnicescul Apostol şi Teolog, la urările sale de început al scrierilor Apocalipsei, transmite salutări şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul Credincios, Cel Întâi Născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului (cf. Apoc 1, 5). La cap. 3, vers. 14, citim: „Acestea zice Cel ce este Amin, Martorul Cel Credincios şi Adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte! O, dacă ai fi rece sau fierbinte!”. Iată şi o prorocie: „Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc 11, 3).

Printre multele învăţături ale Sf. Ap. Pavel, care ne privesc şi pe noi în modul cel mai direct, sunt: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori” (I Tim 6, 12). Iar a treia îndrumare din care ne extragem tăria şi fiinţarea sau existenţa cea duhovnicească este următoarea: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (II Tim 3, 17). De atunci, razele luminoase ale Cuvântului sunt purtate pe aripile dragostei, urcând în sus spre Golgota, coborând apoi la sufletele din închisoare (cf. I Pt 3, 19) şi alunecând pe raza ce ne luminează prin Duhul Sfânt.

De atunci, lumea credincioasă este tot mai conştientă de existenţa ducerii la îndeplinire a unui plan măreţ de mântuire, prin Domnul Iisus Hristos Cuvântul, în care a binevoit ca întreaga omenire să se împace cu Creatorul, de existenţa unei hotărâri divine, a unui sfârşit în care Dumnezeu va supune Judecăţii Sale orice faptă bună sau rea, pedepsind cu iadul veşnic pe făptaşul nepocăit şi fericind cu viaţa veşnic fericită pe acela ce bine I-a plăcut Lui.

Golgota este centrul preocupărilor noastre, este locul unde Dumnezeu Şi-a arătat faţă de omenire dragostea la modul desăvârşit.

Crucea Domnului Iisus este drumul spre cunoaştere. Partea verticală ne arată iubirea Tatălui şi a Fiului coborând spre noi şi înfăptuind marea şi minunata lucrare a mântuirii; iar partea orizontală tot iubire mărturiseşte. În ea, Duhul Sfânt, prin Biserică, până la sfârşitul veacurilor face cunos-cută dragostea nemărginită şi mântuitoare a Tatălui Ceresc arătată şi descoperită nouă în Fiul Său Unul Născut şi pregăteşte Biserica întocmai ca pe o mireasă slăvită, fără pată sau orice altă zbârcitură, ci sfântă şi fără de prihană (cf. Ef 5, 27).

Învierea Domnului Iisus este pârga celor adormiţi (cf. I Cor 15). Aceasta ne adevereşte cu certitudine că El este Învierea şi Viaţa şi prin El suntem vii pe vecii vecilor. De aceea nu ne preocupă plimbările prin parcuri înflorite, nu ne căţărăm pe povârnişuri abrupte, spre a ne distra la limanul vremelnic al unor umbre pământeşti, nu mergem alături cu cei necredincioşi la spectacolele păcătoase, ci escaladăm întruna înălţimile duhovniceşti, ştiind că pe culmile înalte ale sfinţeniei se află El, Cel ce ne-a creat şi ne-a dăruit minunata sete ca să pătrundem tot mai adânc tainele cunoaşterii Sale. Ştim că preocuparea aceasta este grea şi plină de primejdii, că adesea trebuie să străbatem poteci nebătătorite, că prăpăstii ameţitoare ne pândesc la fiecare pas, dar nu dăm înapoi. Ştim în cine ne încredem. E Iisus cel Răstignit şi Înviat. Simţim amarul. Ne îndreptăm spre piscuri şi dăm mereu de alte colţuri stâncoase. Unii se întreabă de ce, oare, ne este sortită lupta cu mereu alte stânci pietroase şi nu ne este dat să păşim pe şes odihnitor şi lin. Aşa zice firea; şi toţi cei ce se lasă ademeniţi rămân undeva în urmă, până se pierd în noapte.

Pentru cei ce înaintează, fiecare creastă cucerită sau colţ stâncos depăşit dă nemărginita bucurie a apropierii de Dumnezeu şi razele dragostei Lui îi atrage spre noi şi noi victorii sfinte în marea bătălie contra vieţii degradante, în descompunere; şi numai prin harul Domnului se câştigă nemurirea.

În marea nemărginire scufundaţi, ne credem de pe acum visurile împlinite, dorurile ajunse la liman şi gustând sufleteşte din fericirea promisă. Cu cât ne apropiem de sfintele culmi, sufletele se întăresc, se sfinţesc, se desăvârşesc. Sus, pe munte, omul s-a întâlnit cu Dumnezeu. Sus, pe Golgota, Iubirea se jertfeşte şi omul este chemat pe nume, ca să primească darurile Crucii Sfinte şi să fie mântuit.

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Nu zice Scriptura că Hristos are să vină din sămânţa lui David şi din satul Betleem, unde era David?

Argumentele din Sfânta Scriptură le caută de cele mai multe ori tocmai acei care nu apără Adevărul, ci susţin păreri false contra lui.

Având mândrie sau interes să apere o părere îngâmfată şi rătăcită, o învăţătură străină şi felurită, toţi acei războinici lăudăroşi cărora li se pare că ştiu totul mai bine decât oricine sar imediat cu sabia Scripturii, pe care însă o mânuiesc necinstit – şi astfel se străpung singuri.

Da, Scriptura zice adevărul în tot ce scrie ea.

Atât cuvintele, în litera lor, cât şi înţelesul Duhului Scripturii sunt Adevăr şi ele se descoperă ca Adevăr, dar se descoperă nu numai acelora care au cugetul sincer şi duhul smerit.
Îndată ce o minte care este interesată necinstit şi un duh care este îngâmfat vor lua acest Cuvânt ca pe un argument pentru întărirea planurilor sau părerilor lor interesate, rătăcite, vinovate şi păcătoase, omul vinovat împinge Scriptura şi o forţează să-şi schimbe înţelesul ei cel adevărat. Şi astfel, iată cum poţi lupta cu Scriptura împotriva lui Hristos, răstălmăcind-o şi făcând-o să apere cu litera ei tocmai ceea ce condamnă duhul ei.

Tot omul cu spiritul împotrivitor nu face altceva decât să forţeze Scriptura şi litera ei spre a-şi susţine faptele de dezbinare, de tulburare, de mândrie şi de zăpăceală religioasă. Aceasta este trista dovadă despre nebunia şi înşelăciunea în care îi duce duhul neascultării şi mândriei pe oameni.

Neascultarea vine jumătate din interesul mândriei, ju¬mătate din necunoştinţă.

Căci unii dintre neascultători nu fac altceva de dimineaţa până seara decât să caute posibilităţi de a înhăma Scriptura la carul interesului lor şi de a o chinui să tragă acest car împotriva Adevărului.

Cât de necruţătoare va fi împotriva acelora judecata Cuvântului pe care l-au batjocorit ei (II Cor 2, 17; 4, 2; II Petru 2, 3)!

De aceea este atât de liniştitor să mergi şi să propovăduieşti pe urma de atâtea veacuri bătătorită după Hristos a tuturor Sfinţilor Părinţi, martiri şi mucenici, a căror învăţătură ei înşişi au trăit-o, au apărat-o şi au slăvit-o, fiindcă era adevărata învăţătură. Iar la urmă vei fi adăugat cu cins¬te şi cu vrednicie la numărul lor sfânt!

Doamne Iisuse, pe cât ne rugăm să-i binecuvântezi pe adevăraţii Tăi lucrători
şi să le dăruieşti putere şi libertate spre mărturisirea rodnică a credinţei adevărate, pe atât Te rugăm să-i înlături din Biserica Ta pe toţi lucrătorii dezbinării şi ai interesului, să-i împiedici în lucrarea lor, să nu le mai laşi nici un câştig în paguba Lucrării Tale pe care au tulburat-o şi au păgubit-o de-ajuns până astăzi.

Nu-Ţi mai lăsa Cuvântul răstălmăcit şi nici turma sfâşiată de aceşti stricători îngâmfaţi, ci vino şi apără-le degrabă şi izbăveşte-le de ei.
Amin.

Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul, fraţilor!

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care ne-a învrednicit astăzi, în ziua Praznicului Oastei, să fim în jurul acestui mormânt scump, al acestui mormânt care nu va fi uitat în veac de poporul român, popor care, la trâmbiţa care a început de şaizeci şi trei de ani să sune desluşit spre trezirea neamului nostru la o viaţă nouă cu Hristos, a alergat pe toate meleagurile ţării acesteia cu râvna şi dragostea pe care Domnul Iisus le-a semănat în el prin acest om al lui Dumnezeu, prin acest prooroc. Nu se naşte în fiecare zi câte un prooroc, ci la zeci de ani şi la sute de ani chiar.

Glasul acestui trâmbiţaş a sunat atât de puternic, încât s-a auzit în toată ţara şi peste hotarele ţării noastre [îndemnul] să nu ne mulţumim cu viaţa formalistă în care ne-am trezit, cu datinile şi obiceiurile strecurate în mijlocul nostru de la păgânii care s-au amestecat şi au venit în creştinism cu sarsanaua lor de păcate. [Iar creştinii au ajuns] aproape să le sfinţească şi să spună toţi: „Aşa am apucat! Aşa ne-am pomenit! Aşa am văzut la părinţii noştri şi la bunicii noştri! Cum veniţi voi acum să stricaţi obiceiurile şi datinile noastre?”.

O, dragii mei, dacă Părintele Iosif a avut o deviză în viaţa lui, deviza cea mai scumpă a fost să împroprietărească ţara noastră cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Sfânta Scriptură, care a luminat mii, zeci de mii şi sute de mii de suflete şi le-a scăpat de iadul întunecat.

Ce măreaţă lucrare! Dar şi ce vrăşmaş puternic! Însă nu-i mai tare vrăşmaşul (aşa cum s-a cântat în cântare) decât puterea lui Dumnezeu prin care, în Numele Domnului, îl tăiem în bucăţi şi mergem înainte pe calea pe care ne-au trasat-o înaintaşii noştri.

Ce minunat a vorbit şi fratele Arcadie despre pilda acestui om al lui Dumnezeu care străluceşte în inimile noastre ca un luceafăr luminos ce ne duce la Hristos!

Fraţilor dragi, am venit la acest mormânt să reînnoim legământul. Dacă acum zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani am pus un legământ în faţa lui Dumnezeu, în faţa fraţilor, în faţa acelor care ne-au îndemnat să ne predăm şi noi Domnului, astăzi să înnoim acest legământ lângă mormântul Părintelui Iosif şi din nou, cu noi puteri, să pornim la luptă, ca să putem birui păcatul. Cei care aţi citit cartea Ce este Oastea Domnului aţi văzut acolo harta României mari, iar în mijlocul ei, un bolovan mare numit „păcatul”. Şi câţiva fraţi ostaşi, din răsputerile lor, pun umărul şi braţele lor şi caută să-mpingă, să-l scoată afară din hotarele ţării. Aceasta-i deviza Oastei Domnului: să scoatem păcatul din viaţa noastră proprie, din familia noastră, apoi din cei din jurul nostru, cu care suntem în contact zilnic la serviciu, la munca noastră, şi apoi din toată ţara, cu toţi fraţii.

Ce frumos [era] carul acesta al Oastei Domnului când a pornit! (…) Să meargă carul acesta înainte, înainte, până ce vom ajunge la mântuirea pe care o aşteptăm cu toţii.

Dar mai sunt, dragii mei, şi unii care împiedică Lucrarea. Să nu ţinem socoteală, ci să mergem înainte, căci toată Lucrarea aceasta nu este condusă de noi, de oameni, ci este condusă de Duhul lui Dumnezeu; şi Duhul lui Dumnezeu va da şi biruinţa. De aceea, să sprijinim acest car care a pornit la drum. Să ne înhămăm la el, să tragem cu putere şi să împingem să meargă înainte. Că unii s-au suit în car şi merg poate chiar somnoroşi şi nu prea îşi dau seama, Dumnezeu să‑i ajute şi pe ei să sprijine Lucrarea, nu să doarmă în Lucrare.

citește în continuare:

SĂ SCOATEM PĂCATUL AFARĂ DIN ŢARĂ! (II)

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

Acestea sunt trei stări – fapte ale creştinului din care ne împărtăşim fiecare într-o anumită măsură. Provocarea pe care vrem să o facem este aceea de a le avea în viaţa noastră într-un mod echilibrat şi care să ne dea izbândă atât în viaţa personală, cât şi în Lucrarea Oastei.

Practica rugăciunii – atât personală, cât şi împreună cu comunitatea de credinţă – este lucrarea prin care inima noastră se încălzeşte cu căldura iubirii de Dumnezeu, sufletul se spală în lacrimile căinţei, greutăţile şi încercările determină cereri stăruitoare şi înlăcrimate pentru a primi ajutorul Domnului. Atunci când rugăciunea este curată, când izvorăşte dintr-o inimă sinceră şi iertătoare, lacrimile de căinţă şi de stăruinţă se vor transforma în lacrimi de bucurie, de liniştire, iar marii rugători ajung la bucuria negrăită a contemplării lui Dumnezeu. Pentru cineva care a gustat din binecuvântările rugăciunii, chiar ale lacrimilor pocăinţei, există tendinţa de a crede că se poate opri aici. Dar atât Sfânta Scriptură, cât şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ne arată că rugăciunea trebuie continuată cu o muncă a minţii şi a mâinilor. Atât Mântuitorul, cât şi Sfinţii Apostoli, petrec mult timp în rugăciune: „El […] a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Lc 6, 12). Patericul începe cu un cuvânt în care Sf. Antonie cel Mare este învăţat să practice rugăciunea şi munca fizică. Şi acelaşi Părinte Antonie a statornicit că cea mai importantă realizare a unui creştin este discernământul sau dreapta socoteală (o lucrare în mare măsură a minţii). În rugăciunea de încheiere a Paraclisului Maicii Domnului cerem „…trezire şi socoteală desluşitoare [ … ] spre îndreptarea greşelilor şi a căderilor”.

Spre a înţelege mai uşor, ca ostaşi, să luăm pildă de la bravii soldaţi patrioţi care au luptat pentru libertatea noastră. Atunci când regele îi cerceta în tranşee sau când cântau cântece patriotice se entuziasmau până la lacrimi. Dar aceste momente de încurajare erau urmate de gândirea unei strategii de luptă şi de operaţiuni efective prin care câştigau biruinţa. Un soldat fără motivaţie, fără entuziasm, fără curaj, nu va birui niciodată. Dar niciun soldat care nu ştie să îşi şteargă lacrimile şi să gândească strategic, nu va vedea clar ţinta şi nu va ajunge prea departe. Aşa este şi în războiul cel sufletesc. Lacrimile rugăciunii ne aduc bucurie, nădejde, curaj, însă şi limpezirea minţii şi a sufletului, socoteala desluşitoare şi puterea pentru munca sau lupta cu fapta. În înţelegerea ortodoxă, chiar şi practica rugăciunii neîncetate se face împreună cu munca minţii şi a mâinilor.

Îndrăznim să lansăm câteva provocări în ce priveşte căutarea acestui echilibru: rugăciune – înţelepciune – acţiune. Noi susţinem că suntem urmaşi ai Părintelui Iosif, dar adeseori s-ar putea sa-l urmăm doar de formă şi superficial. Marele teolog N. Nisiotis a arătat că urmăm cu adevărat un Părinte sau un Sfânt atunci când urmăm şi modul lui de acţiune, strategia lui de luptă. A reedita lucrările Părintelui Iosif este extrem de important, dar nu suficient pentru noi, care ne pretindem urmaşii lui. Suntem uimiţi de relevanţa şi actualitatea multora din cuvintele Părintelui Iosif. Provocarea pe care o avem este de a ne lupta întâi prin rugăciune şi apoi prin efortul minţii şi al acţiunilor noastre pentru a fi şi noi relevanţi, actuali pentru semenii noştri. Şi această provocare ar trebui să ne-o însuşim şi personal, dar şi pentru misiunea adunărilor noastre. Dacă Părintele Iosif a biruit în misiunea lui este şi datorită efortului şi jertfei uimitoare pe care le-a împlinit în viaţa sa. Succesul lui nu a fost întâmplător. Dacă în aproximativ 5 ani, tirajul foii «Lumina Satelor» a crescut de la 500 la 10.000 de numere, este pentru că Părintele Iosif a fost unul dintre cei mai buni teologi şi jurnalişti ai vremii lui. Chiar faptul că Mişcarea Oastei Domnului a ajuns în timpul vieţii Părintelui la dimensiuni şi realizări unice în Ortodoxia românească dovedeşte valoarea jertfei şi operei acestuia.

Gândind în termeni practici, modelul Părintelui ne face să ne întrebăm: Mai este rugăciunea o necesitate a sufletului nostru precum apa, aerul şi hrana pentru trup? Am depus noi eforul necesar pentru a dobândi o înţelegere profundă, relevantă a învăţăturii noastre de credinţă? Sunt faptele noastre mărturisitoare, dovedind în smerenie că ne străduim să urmăm Domnului Iisus? Este îngăduinţa, blândeţea, iertarea noastră cunoscută tuturor oamenilor (Flp 4, 5)? Cât timp petrecem pentru a pregăti poezia pe care vrem să o recităm ori cântarea ce o cântăm sau cuvântul de învăţătură pe care vrem să îl rostim? Părintele Iosif pentru a se face atrăgător şi uşor de înţeles folosea câteva mii de ilustraţii şi pilde – noi câte folosim? Cât de serios ne preocupă aceste lucruri? La muncă, tineri credincioşi, la muncă!…

Pr. Claudiu Melean
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXIV, nr. 25 (897) 17-23 IUNIE 2013

Din multitudinea de informaţii, acumulăm în mare parte ideile şi concluziile care se suprapun perfect cu opinia noastră personală, adică cu părerile pe care le aveam deja. Într-un interviu acordat jurnalistului francez de origine macedoneană, Jivko Panev (preot şi profesor teologie ortodoxă), Jean Claude Larchet, unul dintre cei mai de seama patrologi ortodocşi, afirmă faptul că nimic nu este nou sub soare, nefiind mirat de actuala situaţie. El aminteşte că bolile sunt omniprezente în istoria umanităţii şi că nu e om care să nu se confrunte cu ele în cursul vieţii sale. Pe de altă parte, epidemiile, simplu vorbind, sunt boli deosebit de contagioase care se răspândesc rapid la o parte importantă de populaţie. De aici, întrebările care apar adesea aduc îndoiala printre credincioşi: de ce Dumnezeu lasă boală şi suferinţă în lume şi de ce dăinuie ele acum, când Hristos le-a biruit pentru întreaga omenire pe care a asumat-o în Persoana Sa? Răspunsul Sfinţilor Părinţi este că Dumnezeu l-a creat pe om liber şi respectă liberul arbitru al omului până în toate urmările sale. Deoarece păcatul perpetuează în lume, urmările sale continuă să afecteze natura umană şi cosmosul întreg. Hristos a suprimat păcatul ca necesitate, a pus capăt tiraniei diavolului, a făcut inofensivă moartea, dar El nu a suprimat nici păcatul, nici acţiunea demonilor, nici moartea fizică şi nici urmările păcatului ca să forţeze voinţele libere care sunt în cauză. În plan fizic, lumea căzută rămâne supusă propriei sale logici. De aceea, boala afectează diferit pe unii sau pe alţii şi acesta este un fapt în mod deosebit frapant când este o epidemie: ea atinge pe unii sau pe alţii, îi afectează mai uşor pe unii şi mai grav pe alţii, omoară pe unii, şi pe alţii îi lasă să trăiască.

Omul care trăieşte în Hristos, şi inima lui e Biserică a lui Hristos în care se află plinătatea Harului, primeşte, prin Duhul Sfânt, cunoaşterea duhovnicească a bunurilor viitoare. În acest plan spiritual, păcatul, diavolul şi moartea nu mai au asupra lui nici o putere, deci nu îl pot afecta.

Omul înduhovnicit este liber faţă de ele, iar dacă acestea îi sunt dăruite, nu vor deveni reale pentru trupul său decât după Înviere şi Judecată, atunci când întreaga fiinţă se îndumnezeieşte pe deplin (I Cor 15, 28). În această aşteptare, creştinismul este preocupat să uşureze suferinţa oamenilor şi să vindece bolnavii, încurajând tot timpul mijloacele care lucrează pentru acestea. Aşadar, boala prin originea ei primară rămâne un rău, dar abordată şi trăită duhovniceşte poate deveni un lucru bun. Confruntat cu boala şi suferinţa, o dată cu apropierea morţii, omul se poate întoarce la Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, prin boală, mulţi oameni au devenit sfinţi. Privind din nou situaţia actuală a lumii, putem înţelege că ni se oferă prilejul, duhovniceşte vorbind, ca boala să ne poată aduce „profit”. În timp ce sănătatea, păstrată sau redobândită, este inutilă dacă nu ne folosim de ea în mod duhovnicesc. Întrebarea care ar trebui să ne macine sau să ne cerceteze acum ar putea fi aceasta: ce am făcut noi până acum cu sănătatea noastră şi ce vom face cu ea dacă vom supravieţui?

Minunile şi vindecările făcute de Domnul nostru Iisus Hristos au fost la cererea persoanelor pe care El le-a vindecat sau, alteori, la cererea celor apropiaţi lor. Aceasta ne aminteşte că este important şi trebuie să ne rugăm neîncetat pentru noi înşine, pentru cei apropiaţi şi, mai mult, pentru toţi oamenii, asemenea Sfinţilor care se roagă pentru lumea întreagă. Amin!

Iulian TOADER

Adunarea este un dar de mare preţ de la Dumnezeu, dat credincioşilor din Oastea Domnului. Dar, pentru a-şi împlini menirea, „…adunarea Oastei trebuie să fie o vatră de cărbuni aprinşi, o vatră de foc ce arde şi aprinde. Focul nu trebuie să se stingă niciodată din adunările noastre. Dar, ca să nu se stingă, noi trebuie să-l îngrijim mereu. Când pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge. Suflaţi mereu în focul adunărilor noastre cu rugăciuni, cu predici, cu cântări etc.” (Pr. Iosif Trifa – Focul cel ceresc şi adunările Oastei). Aşadar, adunarea va fi puternică şi va da roadă numai dacă rugăciunea, predica şi cântarea vor izvorî dintr-o adevărată viaţă duhovnicească, dobândită prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.

Din scrierile Oastei, ştim cât de înflăcărate erau adunările de pe vremea înaintaşilor noştri şi câtă jertfă aduceau ei pentru a putea lua parte la astfel de întruniri duhovniceşti. Întotdeauna, cu libertatea îngrădită, străbătând drumuri lungi şi grele, ziua sau noaptea, bătrâni sau tineri, mai mult sau mai puţin sănătoşi sau în putere, dar plini de dragoste de Dumnezeu şi de iubire frăţească, aduceau pe vatra marilor adunări ostăşeşti focul inimii lor, prin vorbire, rugăciune şi cântare, pline de putere. Aşa era atunci, dar vremurile se tot schimbă şi ne schimbăm şi noi, încât abia reuşim să mai ducem pe vatra adunărilor de azi focul inimilor noastre. Chiar dacă distanţele se parcurg mai repede, chiar dacă libertatea ne este garantată, ajungem mai greu la întâlnirile frăţeşti, iar dacă ajungem, suflul nostru duhovnicesc nu mai este atât de puternic încât să aprindă şi să întărească flacăra adunării. Oare de ce? În parte, răspunsul la această întrebare îl aflăm de la mulţi dintre fraţii noştri care constată şi afirmă că puterea vorbirilor a scăzut şi nu mai zguduie inimile, că rugăciunea nu mai este pătrunzătoare şi nici rostită cu lacrimi, iar cântările sunt cântate mai mult cu gura decât cu inima.

În primul rând, cel care vorbeşte trebuie să împlinească în toată viaţa lui Legea lui Dumnezeu, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel: „Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie” (I Cor 9, 14).

În al doilea rând, „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu…” (I Pt 4, 11). Fratele Traian Dorz întăreşte, fără reţinere, această condiţie, spunând: „Nu predicaţi poveşti, voi cei trimişi să luminaţi, / ci Adevărul şi Iubirea de care spuneţi c-ascultaţi (Nu predicaţi poveşti).

În al treilea rând, cel care vorbeşte din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să o facă spre mântuirea aproapelui. Părintele Iosif Trifa ne arată deosebirea dintre predica fără rod şi predica cu rod: „De când eram preot tânăr la sate, mi-aduc aminte că, în toată duminica, predicam oamenilor zicându-le: Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea… Însă, în scurtă vreme, am băgat de seamă că o astfel de predică era fără putere. Era o predică fără Hristos… (…). Atunci am început să cercetez Scripturile şi, adâncindu-mă în Noul Testament, am aflat că, pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul, trebuie săpat mai adânc. (…). Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu putere şi cu dar de sus… După această adâncire în mine însumi şi în Evanghelie, am stat în faţa poporului cu o predică nouă”.

Fratele Traian Dorz ne arată că adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu, care aduce în faţa poporului această predică nouă, mântuitoare, trebuie să se asemene sfinţilor mărturisitori: „Mărturisitorul lui Hristos nu trebuie să aibă pe faţă urme de îmbuibare, ci urme de lacrimi, de post, de osteneli şi de pătimiri pentru Domnul său. Urme de veghere, de înfrânare, de extaz sfânt petrecut cu Domnul sau în împărtăşirile tainice şi strălucite ale rugăciunii. Numai atunci acesta va fi un propovăduitor sfânt, de-al cărui cuvânt mulţimile vor rămâne străpunse la inimă şi fiecare va striga: Fraţilor, ce să facem ca să fim mântuiţi?…” (Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1 pg. 58).

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne facă izvor de predică nouă, care să reaprindă focul adunărilor noastre, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea celor care ascultă. Amin!

Gh. PINTILIE

„Iată, Eu stau la uşă şi bat”, spune Domnul Iisus. Dacă ascultă cineva şi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Mai este vreun păcătos sau vreo păcătoasă? Numai pentru cei păcătoşi a venit Domnul Iisus. Este cineva care vrea să facă pasul acesta? Îndrăzniţi, fraţilor, nu vă ruşinaţi. Poate, cum a spus fratele Stănilă, vă pune vrăjmaşul ruşinea în faţă. În capitolul 55 de la Isaia, spune: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape”. Cine însetează după El, cine vrea, să vină şi să bea din Apa Vieţii, fără bani şi fără plată. „Şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Ne aducem aminte de atâta dragoste din partea lui Dumnezeu… de atâta dragoste s-a vorbit şi aici, iubiţii mei; Însuşi El este dragostea.

Cine s-a gândit că o să putem să fim în aşa mare număr aici şi totuşi să fie suflete cărora să le fie frică să-şi încredinţeze soarta în Mâna lui Dumnezeu? Când Domnul Iisus a vorbit cu samariteaca, ea n-a mai stat pe gânduri. Chiar şi găleata şi-a lăsat-o acolo. Atât de fericită a fost că a primit Apa cea Vie, că a mers în cetate să-i anunţe şi pe alţii. Să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, cum spunea fratele Stănilă odată: „Ţi-e frică să trăieşti cu Dumnezeu? Dar cu cel rău nu ţi-e frică?”. Nu ne este frică să trăim mai departe în păcat, fraţilor şi surorilor? Aceasta este o clipă care poate să vă fie unică în viaţă. Ia gândiţi-vă puţin la tânărul bogat. A mai avut el ocazia ca să-L întâlnească pe Domnul Iisus şi El să-i mai vorbească, pentru a se putea întoarce? Niciodată! Zaheu a avut o singură ocazie în viaţă? A avut! A prins-o? A prins-o! Ierusalimul a avut ocazii de atâtea ori, căci i s-a spus: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De multe ori am vrut să strâng în jurul Meu pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut. Iată, acum vi se lasă casa pustie”. Dar a mai avut el prilejul acesta vreodată? N-a mai avut niciodată. Deci iată, aveţi un prilej pe care poate nu-l veţi mai apuca niciodată. Nu ne gândim în ce stare se află omenirea astăzi? Că Domnul e aproape la uşi; e gata să vină. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape. Chiar şi cei ce nu au bani, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte fără bani şi fără plată.” „Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape.” Nu se poate oricând găsi! Nu oricând Domnul este aproape. Iubiţii mei, acum e mai aproape ca oricând, de fiecare dintre noi, de fiecare dintre frăţiile voastre.

Dragii mei, gândiţi-vă că starea din seara aceasta e filmată în faţa lui Dumnezeu şi ne vom vedea odată filmaţi în faţa lui Dumnezeu am auzit Cuvântul lui Dumnezeu, am fost aici şi – cum spune Domnul: „Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea, dar cuvintele pe care vi le-am spus, acestea vă vor judeca în ziua de apoi”. Să nu cumva să ne judece aceste cuvinte pe care le-am auzit, iubiţii mei.

„Nu-L lăsa să plece trist, / poate niciodată, / Mâna Lui la uşa ta / n-are să mai bată”, spune cântarea. Care poate să spună, dintre cei de faţă, că pentru el Domnul Iisus nu Şi-a vărsat sângele pe calvar? Cine ar putea să spună lucrul acesta? Mântuirea s-a făcut de atunci pentru toată suflarea. Deci trebuie numai să o recunoaştem. Cine e acela care nu vrea să recunoască că Domnul Iisus Şi-a vărsat sângele pentru el? Este cineva care poate să spună lucrul acesta? Nu Şi‑a vărsat sângele pentru fiecare dintre noi? În capitolul 10 din Faptele Apostolilor, la versetele 42 şi 43, spune: „Iisus ne-a poruncit să propovăduim norodului că El este rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine se încrede în El capătă, în Numele Lui, iertarea păcatelor”. Oricine se încrede în El! Nu vrei să ţi se ierte păcatele, fratele şi sora mea? „Oricine se încrede în El capătă, în Numele Lui, iertarea păcatelor.”

În capitolul 3 de la Ioan, versetul 16 spune: „Atât  de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Viaţă veşnică! Fratele meu, vrei să te lipseşti de viaţa veşnică? Fă o comparaţie între viaţa veşnică şi viaţa asta amărâtă de pe pământ. Merită să pierzi viaţa veşnică pentru viaţa asta atât de scurtă şi atât de nenorocită? Cum spune la Iov în capitolul 14 că: „Viaţa omului pe pământ este foarte scurtă şi-i plină de necazuri”. Iată, să facem comparaţie, [între aceasta] şi viaţa veşnică. Ştiţi dumneavoastră ce înseamnă viaţă veşnică, fără de sfârşit, fără de dureri, plină de mângâieri şi de fericiri veşnice? Cine vrea să primească viaţa veşnică?

Voi mai citi un verset din Faptele Apostolilor 13, 48: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut”. Cine vrea să fie rânduit să capete viaţa veşnică în seara aceasta? „Toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Cine vrea să creadă în Numele Domnului Iisus, ca să fie mântuit şi să capete viaţa veşnică? Cine vrea să fie un copil a lui Dumnezeu, cum spune în Ioan 1, 11-12: „El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Copii ai lui Dumnezeu! Cine vrea să fie un copil al lui Dumnezeu? Cum a venit fiul risipitor şi a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta, nu sunt vrednic să mă numesc copilul Tău. Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi”. Doar lucrul acesta trebuie să-l faci. Ţi-e frică să trăieşti cu Dumnezeu?

Ne bucurăm din toată inima pentru ceea ce Dumnezeu a rânduit. Dar aici suntem atâţia şi cred că sunt şi suflete care încă nu L-au primit pe Domnul Iisus; şi sunt [stări ale unor] suflete – cum a spus fratele Stănilă – despre care este mult de vorbit… Sunt unii dintre fraţi şi dintre surori care într-adevăr nu sunt născuţi din nou, cum spune apostolul într-un loc: „Spre ruşinea voastră vă spun că sunt unii între voi care nu-L cunosc pe Dumnezeu”, pentru că le place să păcătuiască mai departe, le place să trăiască mai departe în fărădelegi şi păcate. Noi nu vrem să ne atingem atâta de [anumite] păcate; că trebuie să faci cutare sau să nu faci cutare sau cutare. Noi să ne gândim că trebuie să fim născuţi din nou! Pentru că cel care este născut din nou are roadele Duhului. El primeşte Duhul lui Dumnezeu şi are roadele Duhului. Iar cel care încă se ocupă cu roadele firii pământeşti sigur că nu este născut din nou, nu-i născut din Dumnezeu. Degeaba îi spui tu aceluia să nu facă cutare sau cutare, dacă el nu-i născut din Dumnezeu. Pentru că noi ştim că despărţiţi de El nu putem face nimic, cum spune la Ioan capitolul 15: „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu va aduce multă roadă”. Deci numai cel care rămâne în El şi El în el va putea să aducă roadă, cum zice Domnul: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele… Şi orice mlădiţa care rămâne în Mine şi aduce roadă va fi curăţită, ca să aducă şi mai multă roadă. Şi orice mlădiţă care nu aduce roadă va fi tăiată şi aruncată în foc… Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Noi nu putem face nimic fără El.

Deci, iubiţii mei, să nu ne înşelăm. Sunt atâţia dintre fraţi care nu sunt născuţi din nou. Deşi a făcut legământ cu Dumnezeu, totuşi nu-i născut din nou. Pentru că l-a făcut aşa, numai de la gură, deşi Cuvântul ne spune în Romani 9, 10: „Prin credinţa din inimă se ajunge la neprihănire, iar prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Poate că unii au făcut acest lucru numai de la gură sau numai de ochii lumii. Noi n-am vrea să trecem aşa de uşor peste lucrurile acestea, pentru că vremea este foarte scurtă, iubiţii mei. Nu mai putem să ne ocupăm cu lucrurile începătoare, ci trebuie să mergem spre cele desăvârşite. Fratele de la Ighiel ni L-a arătat pe Hristos; cu privirile ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre. Căci în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Trebuie să-L avem pe El; şi când Îl avem pe El, avem roada Duhului, aşa cum ne spune un verset din Romani capitolul 8: „Cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui”. Nu este al Lui, dragii mei. Iar cine are Duhul lui Hristos are roadele Duhului, de la Galateni, nu faptele firii pământeşti.

Domnul să ne ajute să nu fi fost strângerea noastră laolaltă zadarnică. [Să facem] aşa cum ne spune Apostolul: „Cercetaţi-vă pe voi, fraţilor, dacă sunteţi în credinţă”. Sau: „Spre ruşinea voastră vă spun că sunt unii dintre voi care nu‑L cunosc pe Dumnezeu”. Iubiţii mei, să nu ne înşelăm şi să ne trezim ca cele cinci fecioare nebune în faţa unei uşi închise. Acesta este adevărul. Judecaţi-vă, cercetaţi-vă, să ne cercetăm fiecare în parte, să ne dăm seama care este purtarea noastră. Cum ne purtăm noi acasă? Că aici este uşor să fii credincios! Şi la biserică e uşor să fii credincios, dacă nu ai nici o ispită. Dar ia să te duci acasă!…

Am putea să spunem în fiecare adunare: „Fraţilor, să nu mai faceţi cutare… să nu mai faceţi curate…”.

Fraţilor, să va naşteţi din nou! Să ne naştem din nou! „Că nimic întinat şi spurcat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.” Fratele meu, pentru frăţia ta nu s-a putut naşte nimeni pe pământ. Tu a trebuit să te naşti. Pentru tine nu poate muri nimeni; tu trebuie să mori. Pentru cer nu se poate naşte nimeni în locul tău; tu trebuie să te naşti pentru cer. La judecată nimeni nu va merge în locul tău; tu trebuie să te prezinţi la judecată, în faţa lui Dumnezeu, pentru ceea ce ai făcut. Deci tu însuţi trebuie să faci lucrul acesta pentru tine personal. Nu te uita în stânga şi în dreapta. Cuvântul lui Dumnezeu se îndreaptă către tine, către fiecare în parte care nu eşti născut din nou; sau care ai făcut legământ, dar nu te‑ai şi născut din nou. Cel care se naşte din nou este un om nou. El duce o via­ţă nouă, cum zice Apostolul: „Iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Cele vechi s-au dus”. Iubiţii mei, dacă cele vechi nu s-au dus, atunci gândeşte-te că nu eşti născut din nou, nu eşti născut din Dumnezeu.

Domnul să ne ajute să nu fie alergările noastre degeaba, cum zice Apostolul Petru în a Doua sa Epistolă, în capitolul 3: „Aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu; şi în amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă”. S-ar putea să mai rămânem la lucrurile începătoare şi să nu ajungem spre cele desăvârşite? Să nu ajungem la El? Ca să-L avem pe El? Fratele meu şi sora mea, judecă-te dacă într-adevăr eşti în credinţă. Am găsit în unele locuri că adunarea întreagă a trebuit să facă legământ din nou şi să se hotărască cu trup şi suflet, să se nască din nou. Şi-au dat seama că nu sunt într-o stare după voia şi slava lui Dumnezeu. Ce mai vrei să mai spui, când găseşti în adunare… când găseşti surori ale noastre care fac avorturi şi trăiesc departe de Dumnezeu? Sunt cu mâinile pline de sânge până la coate, că şi-au omorât copiii! Putem noi să stăm nepăsători faţă de un păcat care este strigător la cer şi să nu le întoarcem pe sufletele acestea – dacă se mai pot întoarce – la Dumnezeu? Dacă se mai pot întoarce… cum spune în Evrei 6: „Cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterile veacului viitor şi totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie readuşi… căci ei Îl răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îl dau să fie batjocorit”. Putem noi să stăm nepăsători faţă de atâtea suflete care trăiesc în starea aceasta? Oare n-ar trebui să-i smulgem din foc, cum spune Iuda: „…căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc (…) urând până şi cămaşa mânjită de carne”?

Deci iată starea în care se află adunarea. Împărţită în două. După cum ne spunea un frate despre sămânţa semănătorului: sămânţa este una, dar stările sunt patru. Şi abia un sfert din sămânţă a făcut rod. Dar nu-i un sfert… e mai puţin cu mult de un sfert… Domnul spune despre Biserica din Sardes: „Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în alb, pentru că sunt vrednici”. Erau numai câteva nume, dar gândiţi-vă că toată Biserica a primit haine. Au crezut, au primit haine, dar şi-au mânjit hainele. Fiecare a făcut legământ, dar l-au călcat, şi-au mânjit haina. Atunci când ai crezut, fratele meu şi sora mea, ai primit haină albă de la Domnul, dar poate ai mânjit-o. „Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele.” Înseamnă că toţi au avut haine curate, dar unii şi le-au mânjit. Erau numai câteva nume care nu şi le-au mânjit.

Fratele meu şi sora mea, cercetează-te. Nu vrem absolut [deloc] să trecem aşa uşor peste aceste lucruri, pentru că nu mai este vreme… De-acum vremea s‑a scurtat. Nu mai putem sta nepăsători faţă de mântuirea fraţilor noştri cu care trăim laolaltă. Judecaţi-vă. Cercetaţi-vă. Sunt atâtea cazuri peste care am dat eu, de am rămas uimit… am rămas uimit, iubiţii mei! Şi totuşi crezi că tu, dacă mergi la adunare, în felul acesta vei intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu! Cele zece fecioarele au fost toate credincioase şi toate au avut candele, dar numai cinci au fost înţelepte; cinci au fost nebune! Până când stăm noi nepăsători faţă de o mântuire atât de curată şi de minunată, iubiţii mei? Şi faţă de o iertare totală de orice păcat şi de orice fărădelege? Ce ziceţi frăţia voastră? Judecaţi-vă, că Domnul vă cunoaşte! Pe Iuda nu l-au cunoscut apostolii, că dacă l-ar fi cunoscut n-ar fi zis [fiecare]: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”, când Domnul le-a zis: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Ar fi zis: „Ştim noi care e, că este Iuda”. Tot aşa nici noi nu ne ştim. Dar Domnul Îl cunoştea pe Iuda? Îl cunoştea! Şi pe frăţiile voastre vă cunoaşte, pe fiecare în parte ne cunoaşte. După 10, 20 sau 30 de ani de credinţă şi de auzit atâtea lucruri minunate ale lui Dumnezeu, se poate ca nici acum să nu putem deosebi binele de rău sau lumina de întuneric, iubiţii mei?… S-ar putea? Sau calea vieţii de calea morţii? N-ar fi ruşine? N-ar fi păcat, că ai bătut căile Lucrării lui Dumnezeu de zeci de ani de zile şi nici acum să nu ajungi la maturitate? Să judeci nu pentru altcineva; pentru frăţia ta, fiecare în parte să judece pentru el: „Sunt eu mântuit sau nu sunt mânuit? Este bună starea în care mă aflu? N-am citit niciodată care sunt faptele firii pământeşti?…

Ne plecăm pe genunchi şi-I mulţumim Domnului.

Slăvit să fie Domnul!

cap. 255. NAŞTEREA DIN NOU – LEPĂDAREA DE PĂCAT
din vorbirea fratelui Ioan Voina, de la o adunare – 1976 (?)
Strângeţi fărâmiturile, vol. 6 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit.

Aţi auzit că s-a spus: Fiecare lucru are un duh şi fie-care trimis are un duh.
Dincolo de scris sau de cuvânt,
dincolo de lucrare sau de om,
există un duh.
Duhul care îl trimite pe om, duhul care lucrează prin el, care scrie şi vorbeşte prin el, duhul care-l însufleţeşte.
Tot ce se vede şi se aude trupeşte este numai vasul văzut de care se foloseşte duhul nevăzut. Este numai litera, numai forma din afară, numai paravanul şi masca duhului ascuns, bun sau rău, care lucrează prin acestea şi care este totul.

Există oştiri de duhuri rele. Şi oştiri de duhuri bune.
Duhuri în slujba lui Dumnezeu şi duhuri în slujba diavolului.
Lucrând pentru mântuirea oamenilor sau pentru pierzarea lor.
Pentru adevăr sau pentru minciună.
Pentru bine sau pentru rău.
Fiecare dintre noi ajunge un rob al unui duh, în slujba căruia se lasă. Şi în măsura în care se lasă prin voinţa sa proprie stăpânit de el.

Nimeni nu poate spune: Hristos este Domnul, decât dacă este stăpânit de Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3).
Şi, cu cât se predă mai deplin în stăpânirea Sfântului Duh, cu atât spune mai mult şi mai frumos, mai convins şi mai puternic că Iisus Hristos este Domnul.
Tot aşa nimeni nu poate să spună: Iisus este anate-ma,
sau: nu este rai şi nu este iad,
sau: nu este Dumnezeu ori nu a fost Hristos,
decât prin duhul rău.
Şi, cu cât cineva va fi robit mai mult de duhul rău, cu atât mai mult, sărmanul, va zice şi va face aşa.
Căci nu el vorbeşte, ci duhul rău pe care l-a primit în inima lui.

Duhul acela pe care omul l-a primit în el, de care este călăuzit şi care îl stăpâneşte se revarsă prin fiinţa lui spre toate celelalte fiinţe.
Şi nu numai peste fiinţele cu care ajunge în atingere, ci chiar şi peste lucruri.
Roadele care îl însoţesc şi care îl urmează sunt dovada netăgăduită pentru toţi cei care doresc să-l cunoască nu numai pe omul, ci mai ales pe duhul care se foloseşte de acel om.

Voi, toţi care vreţi să aflaţi adevărul despre un duh, priviţi roadele care rămân unde lucrează el.
De sub frunzele vorbelor frumoase spuse de om,
de sub poleiala înfăţişării din afară a omului,
voi priviţi mereu roadele duhului său (Gal. 5, 22).
De sub masca văzută, priviţi faţa adevărată.
Şi veţi cunoaşte desluşit dacă trebuie să primiţi sau să respingeţi duhul care vine prin orice om.

O, Dumnezeul duhurilor,
Te rugăm să ne dăruieşti şi nouă lumina pătrunzătoare cu care putem vedea şi desluşi semnele duhului care îl stăpâneşte pe fiecare om,
ca să nu fim înşelaţi nici de vorbele, nici de înfăţişarea din afară a nimănui,
ci, pătrunzând în miezul şi în inima fiecăruia, să nu ne înşelăm nici preţuind, nici dispreţuind,
nici primind, nici respingând pe nimeni,
căci numai atunci nu vom fi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură şi de orice învăţător de vânturi,
prin viclenia oamenilor şi a duhurilor atât de şirete în mijloacele de amăgire
şi, credincioşi Adevărului în dragoste, să creştem desăvârşiţi.
Amin.

Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru