PRO KINETO

LEGEA „CAUZĂ – EFECT”

2012-04-02T09:41:00.000+03:00

Dacă doar ar fi să ne gândim la principalele CAUZE FAVORIZANTE (dar nu neapărat determinante) pe scurt acestea ar fi:

După ce am scris articolele „Atitudinea de zi cu zi” si „…Ghinionul” o pacientă m-a întrebat cum aș putea defini ghinionul…aceasta m-a dus cu gândul la ideea cauzalității. Eu, personal, cred că nu există coincidențe, totul se întâmplă pentru un motiv, numai că nu îl identificăm de fiecare dată…

Putem spune că am ridicat de nenumărate ori obiecte grele dar doar o dată am rămas înțepeniți, am pus perdele dar nu am dezvoltat de fiecare dată dureri de umeri, am stat în curent și nu ne-a durut mai apoi capul sau spatele, am tăiat lemne dar nu am rămas cu dureri la cot s.a.m.d… De ce?! Întotdeauna când s-a produs un eveniment, el s-a creat într-o anumită conjunctură. Conjunctura a făcut diferența!

Gândirea orientală ar zice – Karma = Legea acțiunii și reacțiunii Universului. Ar putea fi descrise cel puțin trei scenarii posibile pentru un eveniment catalogat inițial ca fiind nefericit:

fie este o reacție la o „acțiune” a ta, fizică sau mentală, realizată acum, în această viață, sau într-o existență anterioară (și asta o face imposibil de relaționat cu ceva anume din ceea ce faci zi de zi, sau cu ceva ce ai făcut până acum să o meriți = ghinion ar zice unii, dar mai degrabă s-ar traduce prin plați ale acțiunilor din trecutul îndepărtat)
fie a fost o lecție pe care nu ai învățat-o la timpul potrivit, care s-a repetat de vre-o câteva ori sub diverse forme până când singura variantă a rămas boala – în cazul tău – durerea de spate;
fie este necesară crearea unei conjuncturi în care să cunoști noi oameni față de care ai legături karmice, care au legături karmice față de tine, sau care trebuie să intre în destinul tău într-un fel sau altul.

De aceea asiaticii ne sfătuiesc să acceptăm boala ca pe ceva ce trebuia să se întâmple pentru ca viața noastră să poată merge mai departe. Acceptarea este primul pas spre vindecare. Următorul ar fi să căutam în noi sursa îmbolnăvirii, cauza subtilă – care poate ține de ce gândim sau am gândit, de atașamentele pe care le avem sau de acțiunile pe care le-am dezvoltat sau le-am fi putut face dacă nu am fi fost bolnavi.

Diversele forme de terapie definesc boala în mod diferit.

Ayurveda vedea boala ca pe o disonanță în „simfonia vibrațională” a ființei și folosește plăntuțele medicinale ca „diapazoane” pentru rearmonizare.

Asemănător cu medicii ayurvedici, medicii homeopați sunt de părere că nu substanța în sine contează ci vibrația ei și folosesc remedii cu diluții extrem de mari care să poarte doar amprenta vibrațională a substanței … vibrație care trebuie să reechilibreze armonia corpului.

Acupuncturiștii simt o curgere nefirească a energiei prin meridianele corpului și încearcă cu ace și înțelepciune să refacă curgerea fluidă și continuă.

Reiki și cristalo-terapia sunt terapii în care terapeutul încearcă să racordeze pacientul la energia primară ca punct de regenerare și reîncărcare, în care NU omul, ci divinul (prin „interfața” umană) trebuie să decidă, să stabilească ce și unde trebuie să fie reechilibrat sau refăcut și dacă acum este sau nu momentul pentru această intervenție.

……………

Medicina alopată crede în ce poate măsura, fotografia sau pune clar în evidență și anume constante biochimice și elemente structurale, pe care încearcă să le restabilească fie chirurgical (structural) fie medicamentos (bio-chimic), fie funcțional – (printre altele și prin kinetoterapie).

Fizica cuantică a ajuns la concluzia că particulele subatomice nu au masă și nici formă și le-a definit ca fiind „puncte de vibrație”. Ele dau iluzia de masa iar forțele de coeziune puternice dau impresia de formă. Deci noi și tot ce este în jurul nostru nu suntem altceva decât vibrație puternică cu iluzie de formă, structură și masă, pe care le percepem ca atare doar din cauză că nu avem senzori destul de rafinați / sensibili. Astfel niciuna din teoriile de mai sus nu poate fi negată fundamental, misiunea lor de tratare, vindecare și rearmonizare împletindu-se și intricându-se atât între ele, cât și cu auto-vindecarea fiecăruia prin raportarea la esența sa, acceptarea „lecției”, încercarea de a o înțelege și integra în propria ființă.

Nimic nu este întâmplător! Totul se întâmplă pentru un motiv, chiar dacă el nu este evident de la început! Situația trebuie acceptată ca atare și găsită cea mai bună cale personală spre armonie!

SOMATIZAREA

2012-03-26T09:38:00.000+03:00

CAUZE FAVORIZANTE pt apariția durerii de spate (dar nu neapărat determinante) ar fi:

Există mai multe perspective din care ea poate fi definită, tratată sau explicată.

Cele mai vechi relatări despre somatizare aparțin psihologiei. Ulterior aceste fenomene au fost cercetate si tratate și de alte meserii conexe dar care au venit cu explicații puțin diferite de cele oferite de psihologi pentru a-si justifica intervenția. Interesant este că aceste metode, în unele situații chiar au efect ceea ce te duce cu gândul la ideea că poate chiar au dreptate.

Dar pentru a putea vedea diferența trebuie evaluate definițiile somatizării. Din punct de vedere psihologic am găsit pe net următoarea explicație:

„Manualul DSM-IV (Diagnostic And Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth Edition )(1994) subliniază că trăsătura comuna a tulburărilor somatoforme este prezența simptomelor fizice, care sugerează o afecțiune aparținând medicinii interne, dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situație aparținând medicinii generale […]Tulburările somatoforme diferă și de simptomele psihice consecutive unei afecțiuni medicale prin aceea că nu există nici o situație medicală care să poată fi considerată pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. […] În mod cu totul paradoxal, somatizarea este o problemă majoră de sănătate publică, simptomele funcționale fiind printre primele cauze de incapacitate de muncă și de incapacitate socială. Tot în sfera sănătății publice intră și faptul că pacienții cu simptome neexplicate, recurente, sunt adesea investigați în extenso, spitalizați, supuși unor proceduri de diagnostic invazive, unor tratamente medicale în care polipragmazia se împletește și cu metode recuperatorii costisitoare și care creează boli iatrogene mai grave decât presupusele boli somatoforme.

DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii:

• tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani, evoluează mai mulți ani şi se caracterizează printr-o combinație de durere şi simptome gastro-intestinale, sexuale şi pseudo-neurologice;

• tulburarea somatoformă nediferențiată se caracterizează printr-o suferință fizică inexplicabilă, care durează cel puțin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare;

• tulburări de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcția senzorială sau sugerează o situație neurologică sau alte situații de medicină generală. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociați cu simptomele sau deficitele;

• tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenția clinică. În plus, factorii psihologici sunt apreciați ca având un rol important în instalarea tulburării, severității, agravării sau menținerii ei;

• hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă ,bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcțiilor corporale;

• tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal-imaginar sau exagerarea unuia existent.”

Pentru cei interesați puteți găsi mai multe informații la link-ul de mai jos (de unde am citat pasajul de sus)

http://www.scribd.com/doc/16732671/Psihologie-Medicala-Manual#page=163

http://allpsych.com/disorders/somatoform/paindisorder.html

Din punct de vedere osteopatic, somatizarea ar fi: înregistrarea, memorarea la nivelul fasciilor și aponevrozelor – adică la nivelul țesutului conjunctiv,- a emoțiilor, trăirilor, stresului fizic și psihic, etc. Foarte pe scurt, se pare că emoțiile negative (stresul mental, frica, ura, invidia, etc.) mai ales, de foarte mare intensitate dar pentru puțin timp sau de mică/medie intensitate dar repetate sistematic, o perioadă lungă, pot determina tensiuni la nivelul țesutului conjunctiv și se pot transforma în afecțiuni somatice – scăderea imunității, ulcer gastro-duodenal, contracturi musculare la nivel cervico-dorsal care pot determina în timp hernii de disc; erori de funcționalitate ale organelor interne până la infarct sau AVC, ori dezvoltarea unor „programe de autodistrugere” cum ar fi psoriazis , tiroidită Hashimoto, sau alte boli autoimune etc.

În ultima vreme se dezvoltă din ce în ce mai mult tehnici de eliberare emoțională – fie ele manuale, fie psiho-somatice.

MICRO/MACRO ACCIDENTELE DIN VIAȚA NOASTRĂ - GHINIONUL

2012-03-23T18:10:00.000+02:00

CAUZELE FAVORIZANTE ale durerilor de spate (dar nu neapărat determinante) pe scurt ar fi:

Unii au noroc de un corp, de o structură foarte bine echilibrată însă un accident nefericit face ca în această „arhitectură” să apară breșe.

Zi de zi am putea avea tot felul de mici accidente care ne pot schimba viața :

un pas greșit,
călcat în gol sau într-o groapă,
alunecat și căzut pe gheață, iarbă sau gresie,
împiedicat de o jucărie , de un covor sau de cineva,
neaprecierea corectă a înălțimii unei trepte urmată de o cădere în față sau a unei distanțe ce trebuie sărită urmată de o cădere pe spate,
ridicarea neadecvată a unui bagaj, copil, geantă sau oricărei greutăți,
mutarea unui obiect greu cu o opintire bruscă,
lovirea cu capul de un prag de sus sau de o ușa de sticlă foarte bine spălată,
o frână bruscă a mașinii în care mergeți sau un impact frontal sau lateral a două mașini(whiplash trauma)
datul cu sania peste dâmburi cu denivelări mari (discopatie cervicală),
o răsucirea necontrolată pe schiuri sau placă (ruptură de ligamente încrucișate – anterior sau posterior, meniscuri sau lig. colaterale) ,
subiectul unei glume proaste – împinsul pe scări sau trasul scaunului de sub fund urmată de o cădere pe „noadă”,
………………….

Iar enumerarea ar putea continua pe 10 pagini…

Ele produc dezechilibre bruște care se pot complica în timp cu modificări structurale, pe care le poți, uneori, cu greu asocia cu microtraumatismul inițial. Astfel o entorsă de gleznă netratată corespunzător poate determina un pacient să vina la medic cu dureri la șoldul de aceeași parte, umărul opus sau chiar de coloană cervicală după cca.2 ani de la accident.Dar dacă acele persoane care au deja probleme de coloană, suferă în plus unele accidente de acest fel pot produce agravarea și scăparea de sub control a unor afecțiuni aparent echilibrate.

Odată cu vârsta scade coordonarea – micșorarea exactității de efectuare a unor mișcări, vederea și implicit aprecierea distanțelor, forța și rezistența musculară la activitate fizică, adaptarea cardio respiratorie la efort, s.a.m.d. … Deci, odată cu înaintarea în vârstă crește posibilitatea apariției micro accidentelor cotidiene.

O altă cauză destul de comună este lipsa de somn, sau mai exact, lipsa de odihnă calitativă. O persoană obosită, extenuată fizic, care doarme mai puțin de 3 ore pe noapte după cca 2-3 zile nu va putea realiza nici activități fizice care erau simple pentru ea cu o săptămână în urmă.

Exemplele pot continua dar ideea este că nici un traumatism, fie el și minor, nu trebuie lăsat neinvestigat. În caz că el se produce trebui văzut în ce măsură a fost doar GHINIONUL sau o lipsă de forță, rezistență musculară, echilibru…, ce dezechilibru a produs și unde, apoi luat măsurile terapeutice și profilactice specifice. Nu trebuie să te gândești „de ce eu?” ci „ce pot face de acum în colo să repar ce s-a stricat?”

Rolul kinetoterapeutului, în echipa de specialiști care vă investighează este de a descoperi ce modificări structurale a produs accidentul, ce s-a destabilizat și unde, ce ar trebui echilibrat și în ce ordine – dacă problema este de oase, mușchi sau articulații. Pentru mai multe detalii puteți posta o întrebare la comentarii sau să îmi scrieți pe e-mail-ul ktpclaudiu@yahoo.com

VREMEA ȘI EXPUNEREA INADECVATĂ A CORPULUI LA FRIG – METEOROSENSIBILITATEA

2012-03-19T09:00:00.000+02:00

CAUZE FAVORIZANTE pt apariția durerii de spate (dar nu neapărat determinante) ar fi:

Presiunea atmosferică și vâscozitatea fluidelor.

Temperatura mediului ambiant, presiunea atmosferică starea de hidratare a organismului pot influența vâscozitatea lichidelor din corpul nostru.

Creșterea presiunii atmosferice poate determina, la nivel articular, creșterea presiunii intraarticulare cu creșterea ariei de contact și scăderea calității lubrifierii = frecare în articulație.

Vâscozitatea lichidelor secretate de mucoase crește odată cu lipsa unei hidratări corespunzătoare a corpului, cu creșterea vâscozității sângelui (situație în care vasul nu își „permite” să mai piardă apă), cu vârsta, după deshidratare de diverse cauze sau cu scăderea temperaturii mediului ambiant – aceasta poate determina, de asemenea, apariția frecării:

a. între suprafețele articulare (inexistente în alte condiții – frecare = (mai devreme sau mai târziu) artroză ce se manifestă inițial cu inflamații articulare recurente);

b. între fasciile fibrelor musculare sau chiar între grupele musculare (care poate duce la „gripare”musculară – crampe, contracturi, fasciculații, diminuarea elasticității și elongabilității musculare. Neîncălzirea corespunzătoare a unei musculaturi ce urmează a fi folosită intens poate duce la diverse accidente culminând cu rupturi sau dezinserții musculare);

c. între tendoane și tecile lor individuale (ce pot determina: tendinite – inflamația tendonului, entezite – inflamația inserției pe os a unui tendon sau ligament, aderențe tendon teacă, etc.).

Creșterea vâscozității lichidelor la nivel osos poate determina reducerea elasticității acestuia cu intensificarea durerilor mai ales la nivelul „cicatricilor” (locurilor unde osul a suferit fie o fractură, fisură fie are implantate șuruburi sau proteze)

Umiditatea din aer crescută asociată cu temperaturi scăzute forțează corpul la termoreglare. Aceasta se face prin

scăderea vascularizației periferice (ceea ce determină o lipsă de sângele cald, cu oxigen și substanțe nutritive la mușchii superficiali, tendoanele puternice – achilian, rotulian, biceps brahial,etc. și articulațiile care vin direct în contact cu pielea – genunchi, cot, zona cervicală)
contracții musculare mai puternice, mai intense decât în mod obișnuit și dacă se produc pe un fond de vâscozitate crescută a lichidelor ( deci cu frecare între structuri) pot declanșa durerile de natură reumatic – degenerative.

Modificările bruște de tipul creșterea presiunii atmosferice, scăderea temperaturii și creșterea umidității din aer precum și trecerile rapide și dese de la cald la rece fără o îmbrăcăminte corespunzător aleasă (toamna/iarna/primăvara) pot duce la o creșterea rapidă a vâscozității lichidelor din țesuturilor, scăderea elasticității și diminuarea circulației periferice cu apariția unei „colecții” de dureri – de regulă articulare dar putând fi și musculare, fasciale, tendilo-ligamentare, mai ales în zonele unde există fenomene degenerative sau inflamatorii preexistente = agravarea problemelor care deja există.

De aceea, bolile reumatice - artrozele, discopatiile, spondilozele, etc. se agravează, chiar dacă nu facem nimic „interzis”, primăvara și toamna, în cazul în care nu avem grijă să ne îmbrăcăm corespunzător vremii de afară, dacă nu bem minim 2 litri de apă pe zi, dacă muncim o perioadă mai lungă în zone cu temperaturi joase sau dacă nu facem o bună încălzire prin mișcare a zonelor care vor fi expuse la frig înainte de a pleca de acasă, sau înainte de efort, antrenament chiar joacă uneori.

Aș vrea să amintesc aici de „moda” care a fost acum ceva timp în urmă „cu buricul gol” inclusiv iarna, care a creat o generație care va avea nevoie de recuperare cu mult mai devreme decât părinții lor doar din cauza expunerii regiunii lombare la frig și umezeală. Nu ar fi de mirare să vedem acei tineri peste 5-10 ani făcând recuperare pentru lombalgii sau dureri de coloană de natură artrozică.

MOȘTENIREA GENETICĂ VS. PREDISPOZIȚIILE GENETICE

2012-03-13T09:01:00.001+02:00

CAUZE FAVORIZANTE pt apariția durerii de spate (dar nu neapărat determinante) ar fi:

Geneticienii au ajuns la concluzia că sunt foate puține bolile efectiv determinate genetic. Defapt, codul genetic predispune dar nu determină. Factorii de mediu și acțiunile individuale sunt cele care …determină manifestarea sau nu a unor secvențe genetice. Nu toate femeile care au gena cancerului de sân fac cancer de sân, iar dintre femeile care chiar fac cancer nu au toate gena respectivă prezentă, la fel, cei care au HLA B27 prezent pot face spondilită anchilozantă dar sunt și persoane care nu au acest antigen prezent si totuși fac boală…și exemplele ar putea continua.

Totuși genetic „determinată” este îmbătrânirea (cât o mai fi?!). O dată cu aceasta apare o degenerare a structurii, diferită de la un individ la altul, care poate atrage după sine o serie de probleme noi sau agravarea celor vechi. A uita care ne este vârsta este calea sigură spre suprasolicitara / forțarea structurii cu posibilitatea apariției și dezvoltării de dureri sau disfuncții - a încerca să faci ceva la 50 de ani ceea ce putea fi făcut ușor la 20 fără să apară o durere pe undeva este un vis cu care nu mulți se pot lăuda; a o repeta însă destul de des este calea sigură spre boală.

În concluzie doar ce faci zi de zi poate DETERMINA ceea ce ești sau ești pe cale să devii.

Rolul kinetoterapeutului ar fi, în acest caz, să vă facă conștient de modificările patologice ce au apărut sau pot apărea dacă aveți atitudini inadecvate sau manifestări nefericite ale unei moșteniri genetice, de a le descoperi originea problemelor din discuția cu dumneavoastră și de a da soluții de prevenire a agravării compensărilor apărute sau de contracarare a efectelor negative ale acestora. De regulă – la început este nevoie de terapie pentru reechilibrare și apoi de profilaxie pentru menținerea rezultatelor pe termen lung. Pentru mai multe detalii nu ezitați să lasați un comentariu sau să îmi scrieți pe ktpclaudiu@yahoo.com

ATITUDINEA DE ZI CU ZI

2012-03-11T17:31:00.000+02:00

Dacă doar ar fi să ne gândim la principalele CAUZE FAVORIZANTE (dar nu neapărat determinante) pe scurt acestea ar fi:

Acest capitol este extrem de vast și cuprinde tot ce facem, ar trebui să facem și, bineînteles, ce omitem să facem zi de zi pentru a ne asigura o bună sănatate fizică și psihică. De cele mai multe ori acest capitol este foarte personal și diferit de la un individ la altul și de aceea este extrem de greu de generalizat.

O voi trata mai pe larg în mai multe articole ulterioare focalizate pe câte una din componentele ei.

Dacă ar fi să încerc să mă limitez doar la apariția, dezvoltarea și agravarea durerilor de coloană aș zice că un rol foarte important îl joacă:

POSTURA / poziția corpului pe scaun acasă sau la serviciu, în mașină, mijloc de transport în comun, motor sau bicicletă, în deplasare – mers pe jos, împins un cărucior, alergat, etc., la ridicarea și manipularea de greutăți sau chiar atunci cand stai în picioare și ai o discuție – postura poate fi definită grosso modo ca fiind poziția dată de suma contracțiilor simultane și coordonate a mușchilor pentru a susține corpul contra gravitației;
ECHILIBRUL, TONUSUL MUSCULAR și REZISTENȚA LA EFORT – sunt rezultanta activităților fizice CONSTANTE pe care le practici sau nu în fiecare zi, gradului în care dai informații creierului tău ca ai nevoie ca mușchii, oasele și articulațiile corpului tău să fie funcționale. Cu cât aceste informații sunt mai inconstante cu atât corpul tau alege să nu mai „investească” energie și substanțe nutritive într-o regiune (mușchi, os, articulație) care nu și-a consumat nici ceea ce a fost alocat anterior…
IGNORAREA NEVOILOR PROPRIULUI CORP – lipsa de grijă față tine însuți – Ca orice „mașinărie”, corpul uman are nevoie de o bună întreținere a tuturor părților sale componente pentru o bună funcționare. Orice se strică înăuntrul acestei complicate arhitecturi va afecta, mai devreme sau mai târziu întregul, uneori de unde nu te aștepți. Ignorarea nevoilor propriului corp se face, deseori, fie prin lipsă, fie prin exces – lipsa unei alimentații corespunzătoare calitativ cantitave, lipsa de efort fizic calitativ și constant, lipsa de odihnă - de somn, de relaxare fizică și psihică, excesul de alcool, tutun, cafea, băuturi carbogazoase, excesul de stres, de griji, excesul de muncă intelectuală sau fizică, etc. Se pot adăuga OBIȘNUINȚELE INADECVATE – statul picior peste picior - mereu cu același picior deasupra, dormitul pe burtă cu capul pe pernă, mersul pe tocuri mari, șchiopătatul (care poate rămâne după o recuperare incompletă pe o afecțiune a unui membru inferior), lucrat la laptop din pat sau pe fotolii joase, etc. care, practicate frecvent pot duce la apariția și accentuarea deviațiilor de coloană și dezvoltare de fenomene dureroase. Toate acestea duc treptat la secarea organismului și intrarea lui „în regim de avarie”.
FORȚAREA PROPRIILOR LIMITE și IGNORAREA DURERILOR MICI până când corpul nu mai poate compensa ceea ce nu funcționează corespunzător! – se întâmplă frecvent să ne focalizăm către obiective cu mult mai grele decât corpul nostru/mintea le poate duce și le menținem mult prea mult timp active. În particular unul din sutele de posibile exemple ar fi – posturi menținute cu încordare și discomfort la început timp 8-10 ore pe zi/2-3 săptămâni pentru respectarea unui dead-line, care se transformă în poziții permanente de stat „aiurea” pentru ani de zile urmate de apariția de dureri compensatorii destul de departe de unde a fost discomfortul din primele zile – dar care au nevoie de terapie și…culmea, se încăpățânează să tot reapară acolo sau pe aproape, până e nevoie de concediu medical.

In CONCLUZIE – corpul încearcă să se adapteaze permanent la ce îl punem să facă în fiecare zi. Astfel îi transmiți de ce ai nevoie, cât de des ai nevoie și de ce nu mai ai nevoie…dacă ești activ musculatura, aparatul circulator și respirator se dezvoltă sau se menține în limite optime, ianactivitatea este un semnal că nu ai nevoie de oase dure, rezistență musculară elasticitate lendino-ligamentară și adaptare cardio-respiratorie la efort. Stai simetric pe scaun atunci coloana poate rămâne dreaptă, stai sprijinit într-un cot, ușor răsucit sau picior peste picior, e doar o chestiune de timp până când coloana să considere această formă ca fiind normală și să i se pară paradoxală poziția din timpul mersului sau somnului generând astfel tot felul de dureri.

Rolul kinetoterapeutului este de a vă conștientiza asupra atitudinilor posturale inadecvate de zi cu zi, de a vă ajuta să gasiți soluții de prevenire a agravării problemelor apărute ca urmare a acestor atitudini și cum pot fi tratate dezechilibrele deja existente. Pentru mai multe detalii nu ezitați să lasați un comentariu sau să îmi scrieți pe ktpclaudiu@yahoo.com

CAUZELE DURERILOR DE COLOANĂ

2012-03-11T17:25:00.003+02:00

Este practic imposibil de a cuprinde într-un articol toate cauzele durerilor de coloană.

În acest articol voi încerca să mă desprind de a privi acolo…la nivelul coloanei vertebrale și a vedea cum de s-a ajuns să apară, să de dezvolte și să se agraveze o problemă, de care fie nu se știa sau se știa dar era de mult ignorată.

Generic vorbind putem discuta de cauze locale și cauze la distanță, de asemenea, de cauze directe și indirecte, dar și de cauze favorizante și determinante.

Dacă doar ar fi să ne gândim la principalele CAUZE FAVORIZANTE (dar nu neapărat determinante) pe scurt acestea ar fi:

CÂND MĂ DUC LA NEUROCHIRURG?

2011-03-30T18:31:00.000+03:00

Neurochirurgia este o ramură a chirurgiei care se ocupă de operaţiile pe creier şi alte intervenţii ale sistemului nervos central şi periferic ori a sistemul nervos de control autonom.

Medicul neurochirurg este chirurgul specializat în a diagnostica si efectua intervenţii chirurgicale cu scopul de a reda funcţionalitatea normală a sistemului nervos central şi periferic.

La neurochirurg se ajunge fie cu o trimitere de la medicul de familie, de la medicul neurolog, reumatolog, radiolog, de recuperare sau chiar de la kinetoterapeut, mai ales când se observă o fenomene neurologice permanente (durere, amorţeli, furnicături, senzaţie de arsură, etc.) precum şi o diminuare a funcţionalităţii unui segment sau regiuni a corpului relaţionată cu o afectare directă a sistemului nervos central sau periferic evidenţiată radiologic (RX, RMN, CT) iar tratamentul cel mai adecvat ar putea fi cel chirurgical sau minimal invaziv.

Diagnosticarea

Pe baza discuţiilor cu pacientul, examenelor paraclinice, testărilor specifice şi experienţei medicului se pune diagnosticul de certitudine;
Se evaluează gravitatea problemei şi în funcţie de aceasta se expune şi se discută diversele opţiuni terapeutice invazive, minimal invazive sau non invazive specifice fiecărei situaţii în parte.

Tratamentul chirurgical

Dacă s-a ajuns la concluzia că este nevoie de o intervenţie chirurgicală medicul va programa împreună cu pacientul data eventualei, intervenţii, va explica în ce constă intervenţia şi riscurile acelei intervenţii.
După efectuarea intervenţiei chirurgicale va urma o perioadă de recuperare postoperatorie, intra spitalicească pe o perioadă specifică fiecărui tip de operaţie în parte, urmată de o perioadă de recuperare după externare care să refacă individului funcţionalitatea pierdută sau diminuată înainte de intervenţie - la recomandarea chirurgului.

Tratamentul minimal invaziv

Poate fi sugerat de medic în cazul în care problema nu este destul de gravă pentru a presupune o intervenţie chirurgicală, dar s-ar putea obţine o diminuare a simptomatologiei sau chiar tratarea problemei printr-o astfel de manevră. În acest caz medicul are obligaţia de a vă explica tipicul intervenţiei chirurgicale (în ce constă; paşii pe care îi va face), ce problemă rezolvă, care sunt şansele de reuşită, care ar fi celelalte opţiuni cu motive pro şi contra şi care sunt riscurile acestei intervenţii.

O bună colaborare între neurochirurg şi kinetoterapeut este cheia unei bune recuperări ulteriore. Neurochirurgul ar trebui să ofere pacienţilor un set de contraindicaţii de mişcare absolute (pe tot parcursul vieţii de la acel moment în colo) şi relative (valabile o anumită perioadă de vreme, specifice fiecărui tip de intervenţie chirurgicală în parte) precum şi nişte reguli de viaţă ce ar trebui respectate cu stricteţe. Kinetoterapeutul va trebui să ţină seama de aceste reguli şi să respecte o progresivitate rezultată din conduita de viaţă impusă de medic.

CÂND MĂ DUC LA NEUROLOG?

2011-03-30T18:29:00.000+03:00

Neurologia este o specialitate medicală (nechirurgicală) care se ocupă cu problemele apărute la nivelul sistemului nervos. În mod special se ocupă cu diagnosticarea, evaluarea şi tratarea problemelor care interesează sistemul nervos central, periferic şi sistemul nervos autonom, incluzând sistemul circular al acestuia şi efectorii (muşchii).

Neurologul este medicul specialist în neurologie „antrenat” să investigheze, diagnosticheze şi să trateze problemele neurologice.

Problemele de natură reumatismală de la nivelul coloanei vertebrale se pot complica în evoluţia lor cu probleme de natură neurologică (şi invers). De aceea diagnosticul reumatologului trebuie completat, uneori, cu un consult neurologic pentru a evalua situaţia şi adapta tratamentul imediat şi cel pe termen lung.

La neurolog se ajunge fie la trimiterea medicului de familie, a medicului reumatolog sau a medicului de recuperare (după caz), de regulă în momentul apariţiei simptomatologiei specifice problemelor de natură neurologică dintre care se pot aminti – amorţeli, furnicături, pierderea sensibilităţii pe o regiune sau la nivelul unui segment, hiperestezie (sensibilitate foarte crescută, durere doar la atingerea unei suprafeţe de piele, etc.) pe o anumită zonă de piele, pierderea controlului motor conştient al unui segment (nu mai poţi strânge pumnul, ridica mâna, pune piciorul în pământ, sta pe vârfuri, etc. – pt. că nu îţi poţi controla proprii muşchi), etc..

Diagnosticarea

Ø Se face pe baza unei discuţii cu pacientul, teste şi măsurători (dacă este cazul) şi experienţei medicului;

Ø Pentru elucidare este nevoie uneori de alte teste sau investigaţii paramedicale, de aceea, dacă aveţi un istoric mai vechi al durerilor de coloană ar fi bine să veniţi cu toate rezultatele investigaţiilor anterioare – RX / RMN / CT, analize medicale, fişe de tratament, programe de recuperare efectuate prin staţiuni etc.

Ø Dacă diagnosticul nu poate fi de certitudine sau tratamentul intră în competenţa altui specialist (ex. neurochirurg / ortoped, etc.) medicul vă va trimite către un alt medic specialist, conform situaţiei individuale;

Ø Dacă diagnosticul este de certitudine medicul de neurolog va stabili tratamentul.

Ø IDEAL ar fi, dacă este vorba de o problemă reumatismală complicată cu o problemă neurologică, ca tratamentul imediat şi pe termen lung să fie stabilit de o echipă de specialişti (reumatolog, neurolog, neurochirurg, medic de recuperare, kinetoterapeut) pt. obţinerea rezultatelor cele mai bune din toate punctele de vedere;

Ø De regulă, după finalizarea procesului de recuperare este bine să existe un reconsult pt. a se evalua rezultatele obţinute în urma procesului de recuperare

Tratament

Ø Tratamentul prescris de neurolog este, de regulă, medicamentos;

Ø Pt. tratamentul de recuperare medicul neurolog vă poate trimite la medicul de recuperare sau direct la kinetoterapeut indicând diagnosticul de certitudine şi contraindicaţiile relative şi absolute de mişcare care vor sugera kinetoterapeutului obiectivele de recuperare şi progresivitatea tratamentului.

CÂND MĂ DUC LA MEDICUL DE RECUPERARE ?

2011-03-30T18:25:00.000+03:00

Medicina fizică şi de recuperare este o specialitate medicală care tratează inabilităţile fizice prin mijloace medicale pentru a ajuta pacienţii să poată reveni la o viaţă confortabilă şi activă, în ciuda eventualelor afecţiuni medicale. Obiectivele ei sunt – eliminarea durerii; îmbunătăţirea, menţinerea sau dezvoltarea funcţiilor motorii , a antrenamentului în activităţile cotidiene şi profesionale; testarea funcţională a forţei musculare, mobilităţii articulare, capacităţii respiratorii şi de adaptare la efort dozat şi coordonării.

Competenţele medicului de recuperare sunt extinse, el ocupându-se atât de recuperarea unora din problemele de natură reumatologică, ortopedico-traumatice, neurologice, cât şi a unor situaţii speciale cum ar fi recuperarea post infarct sau în unele forme de hipertensiune arteriale şi lista ar putea continua.

Ideal ar fi ca la medicul de recuperare să veniţi cu o trimitere de la medicul de familie şi aveţi deja un diagnostic pus de un medic reumatolog. Oricum ar fi, medicul de recuperare are competenţa de a pune un diagnostic în cazul problemelor de coloană şi dacă dânsul crede de cuviinţă, la rândul lui vă poate trimite la un medic specialist ( reumatolog, neurolog, neurochirurg, ortoped, etc.) ulterior.

Dacă este vorba de o problemă mai veche cu o reacutizare – ar fi bine să ajungeţi la medicul de recuperare (acelaşi care v-a tratat anterior, dacă se poate) cât mai repede cu putinţă după apariţia fenomenului dureros. Cu cât diagnosticul este pus mai precoce şi tratamentul începe mai repede cu atât cresc şansele ca recuperarea ulterioară să fie mai rapidă şi cu rezultate mai bune.

Diagnosticarea

Ø Se face pe baza unei discuţii cu pacientul, teste şi măsurători (dacă este cazul)

Ø Dacă diagnosticul nu poate fi de certitudine medicul de recuperare vă va trimite către un alt medic specialist, conform situaţiei individuale;

Ø Dacă diagnosticul este de certitudine medicul de recuperare va stabili tratamentul.

Ø De regulă, după finalizarea procesului de recuperare este bine să existe un reconsult pt. a se evalua rezultatele obţinute în urma procesului de recuperare

Tratamentul

Ø Medicul de recuperare prescrie tratamentul de fizioterapie (utilizarea factorilor fizici terapeutici – electricitatea, temperatura, presiune, lumina, sunetele, etc), tratament balnear (după caz şi locaţie), tratament medicamentos conform diagnosticului medical. Poate prescrie şi executa infiltraţii, etc.

Ø Poate stabili împreună cu kinetoterapeutul momentul optim de începere al tratamentului prin kinetoterapie, obiectivele de recuperare prin gimnastică medicală precum şi contraindicaţiile de mişcare.

Ø Poate urmări pe termen lung un pacient şi să monitorizeze evoluţia afecţiunii / lor. De aceea este recomandat să vă căutaţi un medic de recuperare la care să apelaţi de fiecare dată când aveţi nevoie.

CÂND MĂ DUC LA REUMATOLOG?

2011-03-30T18:15:00.000+03:00

Reumatologia este o specialitate medicală care se ocupă cu diagnosticarea şi tratarea problemelor degenerative (fără intervenţii chirurgicale) ale sistemului musculo-scheletal şi ţesutului conjunctiv. Cuprinde un număr mare de entităţi clinice, cunoscute sub numele de boli reumatismale, de regulă, cu implicare sistemică.

Reumatologii sunt specialiştii care tratează în primul rând pacienţii cu probleme localizate, date de deteriorarea articulaţiilor, oaselor, muşchilor, tendoanelor, fasciilor, discurilor intervertebrale dar şi persoanelor cu unele boli cu expresie sistemică (artroze degenerative date de vârstă, lupus, spondilite, alte boli autoimune ale ţesutului conjunctiv cu manifestări osteo-articulare, etc.).

La reumatolog ajungeţi dacă aveţi o problemă degenerativă care trebuie ţinută sub observaţie şi tratată pe termen îndelungat. El trebuie să vă monitorizeze evoluţia pe termen lung şi să vă ghideze atât asupra tratamentului simptomatic imediat cât şi asupra tratamentului cauzal, pe termen mediu şi lung.

La medicul reumatolog ar fi cel mai bine să ajungeţi după un consult al medicului de familie.

Medicul reumatolog se ocupă cu diagnosticarea, evaluarea, luarea în evidenţă şi tratarea problemelor de natură reumatologică. Durerile de coloană, sunt, în marea lor majoritate probleme degenerative (acute sau cronice). Medicul reumatolog va face diferenţa daca problema pt. care v-aţi prezentat este de natura reumatismală sau nu, caz în care vă va trimite specialistului care ar putea elucida cauza durerii.

Diagnosticarea

Ø Se face pe baza unei discuţii cu pacientul, teste şi măsurători (dacă este cazul)

Ø Pentru elucidare este nevoie uneori de alte teste sau investigaţii paramedicale – RX,RMN, osteodensitometrie, spirometrie, examene de laborator, etc.

Ø În funcţie de stadiul de evoluţie al problemei şi de rezultatul testelor anterioare este nevoie de completarea informaţiilor cu examene la alţi medici specialişti;

Tratamentul

Ø Dacă în urma investigaţiilor realizate diagnosticul este de certitudine, medicul reumatolog va indica schema de tratament cea mai adecvată putând include, după caz, tratament medicamentos, trimitere către un medic de recuperare – pt. tratamentul de fizioterapie, trimitere către kinetoterapie;

Pentru problemele cronice este necesar menţinerea legăturii pacient – medic pentru a putea evalua rezultatul tratamentului, evoluţia afecţiunilor, modificarea tratamentelor viitoare în funcţie de rezultatele anterioare la diferite feluri de terapii, etc.

Rolul medicului de familie în tratarea problemelor de coloană!

2011-03-30T18:04:00.000+03:00

Medicul de familie trebuie să aibă un istoric personal al fiecărui pacient care să cuprindă o imagine de ansamblu asupra tuturor problemelor individului. El poate pune un diagnostic de certitudine în unele situaţii, dar, dacă problema este mai gravă decât domeniul său de expertiză, trebuie să trimită individul la un specialist sau la mai mulţi până se va putea pune diagnosticul de certitudine şi evalua starea reală şi gravitatea problemei.

Pentru a consuma cele mai puţine resurse - timp, bani, analize, medicamente, etc. - este bine să mergeţi de prima dată la medicul de familie pentru a afla, în funcţie de istoricul personal, cărui specialist să vă adresaţi. altfel, puteţi trece pe la mulţi medici care o sa vă spună că din punctul lor de vedere sunteţi sănătos şi totuşi cu o mulţime de dureri...

Pe baza diagnosticului de certitudine şi a tratamentului indicat de medicul specialist şi ulterior continuat de medicul de familie se poate realiza un program terapeutic şi/sau profilactic pe termen lung. Astfel medicul de familie poate recomanda KINETOTERAPIE ori de câte ori el crede necesar în funcţie de evoluţia individuală. De aceea se recomandă o bună colaborare între terapeut şi medicul de familie pentru o reală evaluare a realităţilor pacientului. Din acest punct de vedere rolul medicului de familie este foarte important în ghidarea persoanei, oferirea consultanţei necesare şi a tratamentului pe termen lung.

CE MEDIC SPECIALIST (medicină alopată) AR TREBUI SĂ CONSULT DACĂ AM DURERI DE SPATE?

2011-03-30T14:02:00.001+03:00

Pentru a putea primi o formă de terapie, un tratament adecvat trebuie în primul rând pus un diagnostic. Pentru a primi un diagnostic ar trebui să mergeţi la un medic. Din nefericire sunt peste 400 de posibile cauze ale durerilor de spate care au sau nu legătură directă cu zona dureroasă. De aceea este recomandat un consult iniţial la medicul de familie care să descopere cam care ar fi zona afectată, cam de unde provine durerea, dacă este locală sau iradiată de undeva şi să vă trimită la un medic specialist corespunzător problemei pe care o aveţi. În acest fel scutiţi multă alergătură inutilă, testări scummpe şi nerelevante şi în primul rând timp şi bani.

Dacă se ştie clar că durerile de spate au cauze localizate la nivelul structurii coloanei vertebrale (oase, muşchi, articulaţii, nervi) şi nu sunt dureri iradiate de la organe interne, tumori sau metastaze (vezi cauzele durerilor de spate) atunci schema simplă ar fi: medic de familie → medica specialist (reumatolog / recuperare) → RX/RMN→ medic specialist iniţial pt. interpretare în context şi alegerea unei forme de tratament sau → medic neurolog sau neurochirurg pt. evaluare deficitului motor şi a necesităţii unei intervenţii chirurgicale (invazive sau minimal invazive) → diagnostic de certitudine → tratament → reevaluare medic de familie / medic specialist curant

Specializări medicale ale medicinii alopate relaţionate direct cu durerile de spate

CE AR TREBUI SĂ FACI DACĂ AI DURERI DE SPATE?

2011-03-30T13:46:00.000+03:00

Într-o ţară normală în care sistemul de sănătate ar funcţiona, o persoană care are dureri spate nu ar trebui să intre pe internet să se informeze despre ce ar trebui să ştie şi ce nu, pentru că ar fi corect informată şi ghidată de la bun început. Dar nu suntem într-o ţară normală. Asta nu înseamnă că se poate face un tratament eficace dacă pacientul nu este corect diagnosticat. Mai mult, tratamentul la domiciliu cu leacuri băbeşti, făcut după ureche sau canalizat de persoane care nu au competenţele necesare fac ca bolile să se agraveze şi să se ajungă la medic când deja nu se mai pot face prea multe… Deci, dacă aveţi o durere de spate primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să OBŢINEŢI UN DIAGNOSTIC DE CERTITUDINE DAT DE UN MEDIC SPECIALIST. Apoi urmaţi un tratament adecvat diagnosticului. Este bine să va informaţi despre ce presupune acel diagnostic – ce se strică, cum, ce a determinat problema, cum se poate ţine sub control, poate recidiva, etc. şi care sunt posibilităţile de tratament imediat şi pe termen lung. Ignoranţa este duşmanul cel mai mare. Este greu să te informezi în timp real. Lucruri noi apar tot timpul şi nu toţi cei pe care îi ştiţi sunt la curent cu ele. De aceea este nevoie şi de o a doua opinie. Fiţi siguri că tratamentul pe care îl veţi face este cel mai bun pt. dvs. Informaţi-vă! Dar nu omiteţi din lipsă de timp sau de bani să apelaţi la un specialist pentru a diagnostica şi trata corect. Aceste omisiuni, în timp, vă vor costa mai scump!

În acest moment există mai multe modalităţi de a vă diagnostica şi trata pentru dureri de spate. Puteţi alege medicina clasică sau alopată, medicina alternativă sau tradiţională chineză, fitoterapia, homeopatia, biofeed-back-ul (ca metodă de diagnostic şi tratament) sau terapiile complementare.

Paşii pe care o persoană cu dureri de coloană ar trebui să-i facă, din punctul de vedere al medicinii alopate, ar fi următorii:

1. diagnosticare / reverificarea/reevaluarea diagnosticului (pt. cei cu probleme vechi, cronice)

Ø diagnosticul poate fi pus de un medic specialist reumatolog, medic de recuperare sau balneo-fizioterapeut, iar în situaţii speciale când gravitatea o cere, medic neurolog sau neurochirurg

Ø pentru elucidarea stadiului de evoluţie actual e posibil să fie nevoie de alte forme de investigare cerute de medicii specialişti în funcţie de realitatea fiecărei persoane în parte cum ar fi radiografii (RX), RMN (rezonantă magnetică nucleară), CT (tomografie computerizată), osteodensitometrie, etc. Rezultatele acestor investigaţii trebuie păstrate de-a lungul timpului pe baza lor putându-se evalua evoluţia afecţiunii şi alege forma de terapie adecvată.

Ø Eliminarea posibilităţii ca durerile resimţite să vină de la alte probleme de sănătate care nu legătura cu structurile neuro – osteo – mio – articulare ale coloanei vertebrale sau ale membrelor.

2. informare cu privire la diagnostic – persoana trebuie să înţeleagă ce are, în ce stadiu este problema şi care sunt opţiunile terapeutice imediate sau pe termen lung:

Ø ce presupune afecţiunea – unde este localizată, ce se strică, cum şi de ce;

Ø care sunt stadiile de evoluţia, în ce stadiu este afecţiunea şi care sunt opţiunile terapeutice specifice situaţiei personale

Ø care sunt factorii care o agravează – ce nu trebuie sau nu are voie să facă şi pt. ce perioadă

Ø dacă există tratament profilactic – pentru a preveni recidivele sau agravării stării de fapt şi în ce constă acest tratament

Ø care sunt opţiunile de tratament imediat şi pe termen lung şi căror scopuri se adresează fiecare decizie terapeutică

3. stabilirea împreună cu medicul curant a unui program de tratament imediat sau pe termen lung

4. reevaluarea / reverificarea din timp în timp a stadiului de evoluţie al afecţiunii

Schema simplă ar fi: medic de familie → medica specialist (reumato / recuperare) → RX/RMN→ medic specialist iniţial pt. interpretare în context şi alegerea unei forme de tratament sau → medic neurolog sau neurochirurg pt. evaluare deficitului motor şi a necesităţii unei intervenţii chirurgicale (invazive sau minimal invazive) → diagnostic de certitudine → tratament → reevaluare medic de familie / medic specialist curant

CE ESTE DUREREA?

2011-03-30T13:12:00.004+03:00

DUREREA NU EXISTĂ! Daca lumina, presiunea, temperatura, elongaţia, sunetul sunt stimuli care vin din exteriorul sau interiorul corpului, durerea în sine nu este altceva decât o interpretarea a creierului a unor valori peste limita considerată „normală” a acestor stimuli. Cu alte cuvinte orice informaţie - stimul intern sau extern care vine de la organele de simţ sau receptori ce devine mai intensă decât un anumit prag se transformă într-o senzaţie dureroasă. Astfel căldura puternică produce senzaţia de durere şi arsură, presiunea produce durere, rupturi de ţesuturi, dilacerări sau fracturi şi aşa mai departe. Durerea există doar în mintea individului şi poate fi considerată în egală măsură un semnal de alarmă benefic şi un factor stresant.

Percepţia individuală a durerii poate fi influenţată de o mulţime de factori dintre care mai importanţi ar fi:

sexul (femeile percep diferit durerea faţă de bărbaţi);
rasă / etnie / naţionalitate (prin testările pe grupuri mari de oameni s-au constat diferenţe semnificative în percepţia unei senzaţii şi interpretarea ei ca fiind dureroase)
gradul de educaţie (persoanele cu o activitate preponderent intelectuală sunt mai sensibile la durere decât persoanele care au o activitate profesională preponderent fizică şi în condiţii grele);
gradul de oboseală/stres (percepţia durerii este mai acută la persoanele care nu se pot odihni, dormi, relaxa, la persoanele supuse în mod constant la stres sau aflate în cură de slăbire);
starea emoţională (o persoană nervoasă, iritată, amărâtă, depresivă percepe durerea mai acut decât una relaxată, calmă, destinsă, optimistă);
proiecţiile emoţionale ale durerii mai ales în cazul unor dureri cronice sau repetitive raportate la experienţa anterioară a individului;
semnificaţia individuală a durerii şi interpretarea personală a factorului provocator – iscate mai ales din necunoaştere şi presupunere;

Este durerea un factor pozitiv sau negativ?

În esenţă durerea poate fi considerat iniţial un factor pozitiv. „Ea spune” corpului (şi utilizatorului acestuia) că ceva rău se întâmplă în teritoriu, că suntem expuşi la ceva periculos pentru organism, că există ceva care riscă să strice echilibrul local, regional sau general. De cele mai multe ori ignorăm durerile mici şi ne speriem de durerile mari. Uneori nici nu realizăm când unele dureri mici, pe care le avem de „o viaţă” devin insuportabile şi ne chinuim abia atunci să luăm măsuri de protecţie!

Se pare că dacă există un factor dureros care determină apariţia durerii mai mult de 3 luni consecutiv neuronii implicaţi în acest proces vor începe să transmită durere şi în absenţa factorului declanşator = cronicizarea durerii. În acest caz durerea nu mai este un factor pozitiv (de apărare sau conştientizare) şi are nevoie de tratament special prescris de un medic specializat în tratarea durerii.

Percepem diferit durerea, asociem tot ceea ce este rău cu ea şi facem orice ca ea să nu apară în viaţa noastră! Dar dacă apare ce e de făcut? În primul rând, înainte de automedicaţie, de suprimarea ei prin pain-killer-e ar trebui să ştiţi care care este cauza durerii şi ce poate fi făcut pentru a preveni agravarea ei sau a o trata. În acest sens informarea personală este esenţială în a întelege Ce e durerea?, Cum apare?, Ce o agravează?, Cum se poate lupta împotriva ei?…

Dacă nu aveţi solide cunoştinţe medicale ar fi bine să mergeţi la un medic care să vă poată diagnostica problema sau problemele care vă provoacă starea de disconfort şi apoi să citiţi despre ele.

Înainte de a merge la medic ar trebui să vă răspundeţi la câteva întrebări:

De când a apărut durerea?

Este o durere nouă sau una veche (reacutizată sau doar supărătoare);
Dacă este nouă – de cât timp a apărut?
Dacă este veche – când a apărut, cum a variat de-a lungul timpului şi cum este în prezent, ce o accentuează, ce o diminuă?

Cum se manifestă durerea în ultima perioadă?
Ce din activitatea / alimentaţia / ignoranţa / accidentele dvs. ar fi putut determina sau accentua durerea?
Care sunt caracteristicile ei?

Este acută, puternică, vie, roşie sau este mică/medie ca intensitate, trenantă, sâcâitoare?
Este bine definită la un punct, o regiune, un teritoriu sau este difuză, greu de localizat?
Când şi cum se accentuează durerea?
Vă limitează funcţionalitatea vreunui segment,o regiune, un organ, capacitatea de muncă ori capacitatea de a vă deplasa?
Încercaţi să evaluaţi pe o scară de la 0 la 10 gradul de disconfort permanent pe care acea durere v-o provoacă!

GRILĂ DE AUTOEVALUARE A DURERII

EFICIENŢĂ – EFICACITATE ÎN TRATAMENTUL PROBLEMELOR DE COLOANĂ VERTEBRALĂ - SCURT ISTORIC

2011-01-10T17:19:00.003+02:00

Chiar dacă conform DEX-ului sunt sinonime, în literatura anglo-saxonă şi mai exact în literatura americană se face o netă diferenţă între ideea de eficienţă şi eficacitate. Conform acesteia

Eficienţa se raportează la costuri şi reprezintă rezultatul optim care se poate obţine investind doar suma „X” ,
Eficacitatea se raportează la rezultat şi ar fi obţinerea maximului de rezultat indiferent de costuri.

IDEAL ar fi ca ceva eficient să fie şi eficace (adică suma X să dea şi maximul de rezultat posibil în prezent dar şi pe termen lung). În realitate se încearcă atingerea eficacității prin diversificarea şi dezvoltarea de tehnici şi metode mai eficiente. Pentru domeniul sanitar eficienţa şi eficacitatea se calculează în funcție de costul social (cât pierde societatea, patronul, persoana dacă individul suferind este scos din producţie pentru o anumită perioadă de vreme, cu o anumită periodicitate). Aici ar fi interesant de urmărit istoria apariţiei şi dezvoltării ideii de asigurare medicală de-a lungul timpului.

Iniţial durerile de spate erau tratate relativ empiric cu strâns din dinţi şi muncit până la epuizare apoi urmată de o perioadă de stat la pat. Când nu te mai puteai da jos din el şi nu mai puteai merge la serviciu erai dat afară şi locul tău era preluat de cineva mai tânăr şi mai în putere – asta până au apărut sindicatele şi … concediile medicale. Odată cu apariţia şi permanentizarea durerilor de coloană locul de muncă trebuia schimbat şi de aici o serie de tragedii personale şi chiar sociale. În aceste condiţii s-a ivit necesitatea apariției şi dezvoltării pe scară largă a terapiilor durerilor de spate.

La un moment cercetările medicale au scos la iveală că durere locală, contractura musculară şi inflamaţia pot fi influenţate / tratate prin medicamente (ceea ce a urmat a fost o dezvoltare fantastică a domeniului farmaceutic) dar şi prin folosirea curentului electric observându-se că anumite ţesuturi răspund diferit la stimularea electrică. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat treptat electroterapia care poate avea, printre altele, efect antialgic (diminuă durerea) antiinflamator, relaxator, trofic local (hrăneşte zona prin intensificarea circulaţiei locale), etc. – tratând, de regulă, efecte. În paralel, oarecum, a evoluat şi arta chirurgicală şi au apărut o serie de tipuri de intervenţii chirurgicale care să trateze cauzele durerilor de spate.

Efectele pe termen lung nu au fost cele scontate. Medicaţia antialgică – antiinflamatorie are ca efecte secundare probleme digestive dintre care gastrita şi ulcerul gastric sunt cele mai frecvente. Electroterapia folosită în mod repetat alterează modul de transmitere electrică la nivelul nervului şi de aceea există un nr. maxim de proceduri ce pot fi folosite per şedinţă /tratament /an. Mai mult, aceste terapii tratau doar simptomatologia, cauzele reale fiind „amorţite” - de aceea unele dureri reapăreau regulat şi din ce în ce mai des până când intervenţia chirurgicală devenea inevitabilă. Astfel se măreau destul de mult costurile per pacient suportate de „societate”, pentru intervenţiile chirurgicale clasice nu existau destui neurochirurgi care să facă faţă cererii iar costurile operatorii erau în creştere. Mai mult, primele tipuri de operaţii cu extirparea totală a discului intervertebral (pentru herniile de disc - de exemplu) creau ulterior un dezechilibru care putea duce la o altă hernie de disc în timp, la un procent considerabil dintre cei operaţi ceea ce presupunea o nouă operaţie şi deci un nou cost social. Astfel s-au dezvoltat specializări conexe ( neinvazive - kinetoterapia/gimnastica medicală, terapii manipulative – chiropractica, osteopatia, terapii manuale ortopedice, yumeiho,etc., sau minimal invazive – în continuă dezvoltare) care nu au efect imediat precum operaţia, dar care pot preveni agravarea problemelor şi uneori trata cauza durerilor scopul fiind să îmbunătăţească eficienţa tratamentului pe tot parcursul vieţii pacientului.

Pentru a preveni dezechilibrele date de operaţii, a prelungi efectele electroterapiei dar şi pentru a preveni apariţia, dezvoltarea sau agravarea problemelor posturale care duc la apariţia ulterioară a durerilor de coloană a apărut gimnastica medicală – terapia prin mişcare (transformată ulterior în kinetoterapie şi chiar în ştiinţă – kinesiologie),– care tratează de regulă CAUZELE neuro-musculo-articulare ale durerilor de coloană. Problema acestei terapii este că rezultatele apar mai lent, chiar dacă efectele sunt de lungă durată şi necesită un efort susţinut de voinţă şi autocontrol din partea pacientului. De-a lungul timpului s-a observat că persoanele care fac kinetoterapie în mod regulat pot să nu ajungă niciodată la operaţie şi nu mai au nevoie de medicaţie antialgică sau de fizioterapie. În schimb unele persoane au nevoie de un ajutor imediat.

Din necesitatea efectelor rapide s-au redescoperit şi dezvoltat (până la stadiul de artă) diverse terapii manipulative cum ar fi chiropractica, osteopatia, terapia manuală ortopedică, etc. care se adresează cauzelor intime articulare şi conjunctive generatoare ale problemelor de coloană (şi nu numai) cu mult înainte de a ajunge să fie grave şi să necesite intervenţie chirurgicală sau chiar tratament fizioterapeutic. În acest fel – dacă problema era descoperită destul de devreme şi se combina terapia manipulativă cu kinetoterapia şi modificarea atitudinilor negative raportul eficienţă/eficacitate se apropia de ideal. Dar pentru cei cu probleme vechi, cronice scorul nu le este nici azi favorabil şi de aceea este în dezvoltare domeniul chirurgical atât din punctul de vedere al operaţiilor considerate azi „clasice” invazive (cu apariţia unei oferte generoase de proteze de disc şi de metode cu impact biomecanic scăzut asupra coloanei vertebrale per ansamblu) cât mai ales al intervenţiilor de tip „minimal invaziv” prin care se încearcă o diminuare marcată a durerilor prin tratarea cauzei cât mai local şi cât mai rapid pentru a scădea cât mai mult timpul de spitalizare, nevoia de terapie ulterioară şi deci costurile sociale asociate unui singur pacient. Cu toate acestea încă aceste metode invazive sunt foarte scumpe iar efectul lor nu este, de cele mai multe ori, cel scontat pe termen lung.

Idealul încă nu a fost atins.

Mai sunt încă sunt de descoperit dar şi de dezvoltat tehnici şi metode fie invazive, minimal invazive sau neinvazive. De aceea o bună informare a pacientului este extrem de importantă pentru a înţelege care sunt opţiunile lui în acest moment direct proporţional cu vechimea problemei lui, gravitatea ei şi stadiul de disconfort permanent pe care problema o produce.

Mobilitate = Tinereţe

2008-09-12T22:00:00.001+03:00

Articulaţiile încep să scârţiie, muşchii dor la întindere, spatele începe să supere dimineaţa la sculare, pielea face cute…adio elasticitate!

Elasticitatea şi mobilitatea sunt două „calităţi” care se menţin (cu multă muncă) dar odată pierdute greu mai pot fi recâştigate câteva procente (din ce s-a pierdut). De ce? Simplu! Fibrele elastice se regenerează doar atât timp cât corpul primeşte informaţii ca este nevoie de ele în mod expres. O dată cu lipsa de mişcare, cu statul excesiv pe scaun la birou sau în maşină, când singurul sport practicat relativ constant este „shopping -ul” numărul fibrelor conjunctive elastice încep treptat să scadă şi să fie înlocuite cu fibre conjunctive cu grad scăzut de elasticitate – deci calitatea structurii se modifică. Pentru organism fibrele elastice sunt „scumpe” şi atunci de ce ar investi corpul în ceva ce nu este folosit destul de des la capacităţi maxime?! De aceea întinderea regulată a musculaturii, tendoanelor, ligamentelor, fasciilor, aponevrozelor, mobilizarea articulaţiilor către capătul lor maxim de mişcare este cheia menţinerii elasticităţii structurilor. De aceea trebuie făcute acele exerciţii de mimică cu strâmbături şi schimonoseli, exerciţii fizice de tip stretching sau yoga, aerobics, fitness, înot, tenis sau alte sporturi cât mai des şi constant posibil.

Dar dacă am constat că am pierdut mult faţă de odinioară se mai poate câştiga ceva? Cu siguranţă DA, dar cât de mult este greu de spus şi diferă de la o persoană la alta. Forţând mobilitatea făcând stretching, yoga fără instructor sau diferite exerciţii aerobice cu greutatea corpului riscaţi rupturi musculare, forţări articulare sau chiar discopatii lombare! Exerciţiile active de tip auto - stretching, yoga asociate sau nu cu efortul fizic pot mări mobilitate la copii (5-12 ani), îmbunătăţi şi menţine la adolescenţi (16-18 ani) şi doar menţine la celelalte categorii de vârstă, dar pot face rău la persoanele de peste 30 ani care, după o pauză de câţiva ani buni, reîncearcă să câştige mobilitatea de odinioară. Cu alte cuvinte – nu forţa mai mult decât poţi duce!

Există şi situaţii speciale când prin terapie trebuie îmbunătăţită mobilitatea pierdută, a pielii, de exemplu, după naştere (cu vacuum, exfolieri cu AHA, creme, exerciţii fizice), a unor articulaţii blocate după imobilizare post fractură, ghips sau intervenţii chirurgicale – prin kinetoterapie, terapie manuală. Am putea spune că masajul terapeutic special făcut poate îmbunătăţi elasticitatea pielii feţei sau membrelor. Stretching-ul (autostretching sau tehnici miotensive făcute de kinetoterapeut) poate menţine şi îmbunătăţi elasticitatea pielii, muşchilor, tendoanelor şi aponevrozelor. Terapia manuală poate îmbunătăţi mobilitatea şi elasticitatea articulară şi ligamentară influenţând indirect şi muşchii, fasciile şi aponevrozele. Power-Plate-ul poate menţine şi chiar îmbunătăţi elasticitatea osoasă.

Dacă nu aţi făcut de mult mişcare şi aveţi peste 30 ani ar trebui să începeţi cu o programare la un kinetoterapeut care vă testeze şi sa va informeze despre eventualele contraindicaţii de mişcare specifice problemelor personale.

Munca de birou si durerile de spate

2008-09-12T19:00:00.000+03:00

Aproape orice meserie am avea, succesul indeplinirii sarcinilor de serviciu depinde, in coplesitoare masura, de utilizarea computerului. Stam tintuiti cel putin opt ore pe zi pe scaunul de birou cu ochii pe schemele, graficele, cifrele, textele si contractele care dau un sens vietii noastre cel putin din punct de vedere financiar. Iar cand, spre sfarsitul zilei, ne ridicam de acolo, nu o facem decat pentru a ne indrepta grabiti, asezati aproape confortabil pe un scaun de masina mica, catre biroul de acasa unde ne asteapta alte cateva ore de navigat printre pixelii ecranului de calculator.

Sedentarismul ar putea sa devina proba olimpica, atat de multi experti in practicarea lui exista si dupa o zi intreaga de „stat“ ne simtim ochii injectati si avem dureri de spate specifice muncii de salahor. Partea si mai neplacuta e ca modul in care stai, tastezi si privesti la monitor îti influenteaza pe termen lung coloana fie ea cervicala sau dorsala. Obosind de prea mult stat pe scaun, te relaxezi „sprijinindu-te pe tine“ cifozand (arcuind) coloana dorsala si relaxand astfel muschii spatelui, iti plimbi ochii de la tastatura la monitor sau stai încordat ca un arc. Adunate, aceste ore petrecute în fata unui monitor pe parcursul unui an ar putea totaliza luni de zile de incremenit în pozitii vicioase.

Muschii paravertebrali (lungi, ai spatelui), nefolositi corespunzator, în timp îti diminueaza forta, iar spatele se blocheaza formand o cocoasa din ce în ce mai rigida, mai greu de mobilizat. Din cauza blocarii zonei dintre omoplati zona cervicala va fi fortata pentru a compensa lipsa de mobilitate. Astfel pot apareadureri la incheietura pumnului (sindrom de tunel carpian), junghiuri cumplite intre omoplati, dureri occipitale, nevralgie de Arnold, dureri iradiate în umar sau chiar care coboara pe mana în jos, greutate la rotatia capului sau posibilitate de rotatie asimetrica, blocaje lombare, discopatii cervicale sau lombare, modificări ale curburilor normale ale coloanei vertebrale si lista e ingrijorator de lunga. Aceste dureri sunt trecatoare la început, dar mai apoi devin insistent de suparatoare. Atunci, ce-i de facut ca sa-i fie bine spatelui tau fara sa renunti, pentru ca oricum ti-ar fi imposibil, la mouse, e-mail sau messenger? Solutia este gimnastica, dar nu oricare, ci aceea recomandata de un kinetoterapeut care stie cum sa foloseasca exercitiul fizic ca medicament. Iar un centru de WELLNESS sau KINETOTERAPIE, unde o intreaga echipa de terapeuti poate avea grija de tine, va fi alegerea cea mai placuta si mai comoda. Procedura de tratament folosita in astfel de cazuri este urmatoarea: prima sedinta consta intr-o scurta evaluare a gravitatii problemelor precum si in consiliere cu privire la prevenirea recidivelor, urmatoarele 2-3 sedinte sunt rezervate mobilizarii manuale a coloanei vertebrale. Ulterior, se va crea un program de gimnastica individualizat, care sa restabileasca functionalitatea intersegmentara precum si cresterea fortei si echilibrului muscular. Programul va putea fi modificat în functie de rezultate. El poate fi executat si acasa, dar pentru mai multa consecventa propun ca el sa fie dus pana la capat sub îndrumarea specialistilor.

În rest, nu uita sa faci cat mai des gimnastica, sa faci pauza7min dupa fiecare 50 de minute de lucru la calculator, sa-ti cumperi pentru acasa sau sa soliciti, la job, un scaun ergonomic, sa tii ambele picioare pe podea sau pe bara de la birou si sa eviti pozitia picior peste picior sau alte poziții asimetrice, sa ai grija sa ai permanent ambele fese pe scaun si sa simti aceeași presiune in ele, să nu te sprijini doar pe un cot si sa inveti sa folosesti tastatura fără a te mai uita la taste. În mai putine cuvinte sa nu uiti, oricat de captivanta ti-ar fi munca, de starea de bine si de sanatatea corpului tau = AI GRIJA DE TINE !

Scurt istoric al ideii de wellness

2008-09-12T18:30:00.000+03:00

La începutul anilor 60’ se producea o revoluţie globală privind conceptul de viaţă. Speranţa de viaţă crescuse, descoperirile medicale permiteau atingerea a noi vârste record, generaţie după generaţie ieşea la pensie, erau în putere şi „începeau o nouă viaţă”. Aceasta a permis apariţia unui trend - antiaging therapy. Ana Aslan spunea „să dăm viaţă anilor şi nu ani vieţii” (dar dacă acum s-ar putea amândouă….). Lupta împotriva îmbătrânirii a scos la iveală că, după o viaţă nesănătoasă, puţine se mai pot face pentru a „reface” ceea ce s-a pierdut şi astfel cercetătorii au demonstrat că a menţine ceea ce ai şi a îmbunătăţi la maximum performanţele specifice corpului tău este singura soluţie pentru o viaţă lungă şi de calitate. Din această cauză chiar concepţia caselor de asigurări medicale din occident s-a modificat pe parcurs considerând că e mai rentabil să plăteşti pentru a preveni starea de boală - pentru profilaxie - decât pentru a o trata. Astfel s-a format conceptul – well-being. În acest fel accentul s-a mutat de pe „Cum să tratez rapid şi eficient boala când apare?” pe „Ce să fac să rămân sănătos?”

Wellness – este folosit în general cu sensul de „echilibru între minte, trup şi spirit pentru a atinge şi menţine starea de bine”. Cu alte cuvinte – „Nu e de ajuns să nu fiu bolnav, dar dacă sunt sănătos vreau sa fiu şi fericit!”. Conceptul s-a extins, fiind folosit pentru a descrie modalităţi de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Astfel, revenirea la natură, la medicina alternativă care conţine tehnici precum presopunctura, masajul reflex, masajul cu pietre, folosirea aromo-terapiei, a plantelor medicinale, etc. s-a impus ca o necesitate. Revenirea la medicina alternativă a presupus şi revenirea la conceptul de „viziune holistică” adică de a vedea întreg corpul uman ca un tot unitar, ca un sistem interdependent în care nu se poate schimba o piesă ci trebuie avut grijă de el per ansamblu.

Iniţial au fost astfel concepute programe de wellness care să confere participanţilor senzaţia că se simt mai bine şi au mai multă energie. Aceste programe permit individului să îşi asume responsabilităţi crescute vis-a-vis de propria sănătate. S-a căutat să se obţină o mai bună adaptare la efort (fitness, aerobic), controlul greutăţii (programe nutriţie) sau relaxare neuropsihică (stres management). Ulterior programele de wellness s-au diversificat acoperind şi latura de estetică corporală.

Tot în cadrul ideii generale de wellness putem include şi gimnastica profilactică. Scopurile principale ale acesteia este de a preveni starea de boala prin mişcare şi de a preveni agravarea unor afecţiuni deja existente precum scolioze, spondiloze, discopatii, lombalgii, artroze (gonartroză, coxartroză, etc.). Acest program de gimnastică va trebui individualizat de kinetoterapeut în funcţie de problemele fiecăruia, tipul de activitate profesională, perioada din an, etc.

Ce este KINETOTERAPIA?

2008-09-02T07:39:00.000+03:00

Kinetoterapia = terapia prin mișcare

Kinetoterapia este o profesiune paramedicală care se ocupă cu descoperirea, evaluarea şi recuperarea unor afecţiuni având ca principal mijloc de tratament mişcarea cu scopul reintegrării cât mai rapide a individului în activitatea profesională, în societate şi familie.

Ea se adresează în principal persoanelor cu afecţiuni ale aparatului locomotor (ale oaselor, muşchilor, articulaţiilor), probleme de natură posttraumatică, degenerativă (reumatică, probleme de statică vertebrală, etc.), unor probleme ale sistemului nervos (pareze, paralizii, hemi, di, tetraplegii, parkinson,etc., probleme cauzate de stres şi suprasolicitare, etc.), unor probleme ale sistemului cardio-circulator (adaptare cardio - respiratorie la efort, post infarct, prevenirea agravării hipertensiunii arteriale descoperite in primele faze, etc.) şi respirator precum şi în tulburări ale altor aparate şi sisteme.

Programul de kinetoterapie poate conţine:

Evaluarea iniţială şi evaluări pe parcurs – pentru a şti de unde se pleacă şi ce se poate obține prin recuperare;
Manipulări articulare manuale – pentru restabilirea unei mobilități normale articulare, astfel încât mișcarea globală să nu sufere compensări din alte articulații şi astfel să se producă noi probleme;
Mișcări pasive sau active conduse de kinetoterapeut pentru a fi sigur că este pusă în acţiune grupa musculară corespunzătoare în acţiune sau că mişcarea se execută pe direcţia corectă chiar dacă muşchii care ar trebui să o facă nu reuşesc să o controleze;
Mişcări active libere, pe uscat, în apă sau la aparate – doar când terapeutul este sigur că pacientul poate controla corect ceea ce face – cu scopul creşterii forţei musculare, îmbunătăţirii stabilităţii articulare, educării/reeducării abilităţilor pierdute sau diminuate;
Masaj și tehnici complementare (reflexoterapie plantară sau a ţesutului conjunctiv, shiatsu, presopunctură, elongaţii, tracţiuni, etc.)– pot fi executate fie la începutul şedinţei pentru a pregăti segmentul, zona pentru terapie, fie pe parcurs, în pauze, pentru a relaxa tensiunile musculare sau a diminua durerile apărute.

Programul de kinetoterapie poate fi conceput pentru grup sau individual.

Programul individualizat pe realităţile fiecărui pacient este cheia succesului. Modificarea lui în funcţie de evoluţia individuală este o necesitate. Interacţiunea directă, continuă dintre terapeut şi pacient dă posibilitatea terapeutului de a verifica continuu rezultatele obţinute precum îi dă şi pacientului un sentiment de siguranţă. De aceea terapeutul trebuie să ştie să îşi explice deciziile terapeutice şi să ceara acordul pacientului în ceea ce are de gând să facă. De asemenea trebuie să educe pacientul asupra contraindicaţiilor parţiale sau totale ale exerciţiilor fizice sau mişcărilor care îi pot produce agravarea problemelor.

Programul de kinetoterapie poate fi conceput în scop profilactic, terapeutic, sau de recuperare.

Profilactic – pentru a preveni starea de boală (aerobic, pilates, fitness, etc.), pentru a preveni agravarea unei boli cronice (discopatii, spondilita anchilozantă, reumatismul articular, scoliozele, etc.), sau pentru a menţine pe termen lung rezultatele obţinute prin terapie (după recuperare post intervenții chirurgicale, hernie de disc, după recuperarea unei proteze de sold, etc.)
Terapeutic – când exerciţiul fizic e folosit ca „medicament”, de administrarea lui depinzând revenirea la starea de normal în situaţii ca: hemiplegii, post fracturi, luxaţii, entorse care presupun aparat ghipsat, post intervenţii chirurgicale care presupun schimbări anatomice – proteze de şold, genunchi, umăr, ligamentoplastii, osteosinteză, etc.)
De recuperare – pentru refacerea, reeducarea unor funcţii pierdute sau diminuate – refacerea mobilităţii , forţei, stabilităţii şi abilităţii unei articulaţii, unui segment sau chiar corpului întreg (recuperare unui umăr blocat, recuperarea mersului, echilibrului articular sau al corpului, capacităţii de prindere a obiectelor – prehensiunii, etc.)

Kinetoterapia este practicată de KINETOTERAPEUŢI.

KINETOTERAPEUTUL este un specialist cu studii superioare care poate urma diverse studii de supraspecializare – cursuri postuniversitare de masterat, cursuri tematice, cursuri de perfecţionare. El trebuie să îşi asume răspunderea actului terapeutic efectuat precum şi a deciziilor pe care le crede necesare pentru buna desfăşurare a activităţii de kinetoterapie. El se afla în raport de colaborare cu medicul specialist dar nu poate executa terapie fără un diagnostic medical de specialitate!