Exista printre noi oameni care văd lumea cealaltă, a îngerilor, la fel de clar pe cât văd stâncile, pietrele și copacii pe care le vedem noi toți. Li s-a spus în multe feluri — uneori deloc politicos -, dar aici le vom spune mistici.

Uneori ei trăiesc și lucrează în structuri clerice, dar cel mai adesea funcționează în afara lor. În general sunt solitari, uneori retrași.

Pentru structurile oficiale din sfera religiei, misticii au fost întotdeauna o pacoste. Dacă ești un preot sincer, silitor, care se roagă din credință, dar își face griji în adâncul sufletului că nu a avut niciodată o experiență mistică vrednică de acest nume, sigur îți e greu dacă la câțiva kilometri mai încolo trăiește o tânără care vede mereu îngeri și vorbește cu ei în fiecare zi. Cum să aperi dogmele Bisericii cu deplină convingere, când bănuiești că alții au parte de trăiri nemijlocite, personale cu ființe spirituale, alte realități despre care tu știi doar din teorie?

E de la sine înțeles că și ateii le sunt ostili misticilor. Pentru ei, viziunile cu îngerii sunt simple înșelătorii. Așa-zișii mistici sunt fie mincinoși, fie nebuni. Mă doare când îmi dau seama că, dacă ar pune mâna pe prietenii mei, niște psihiatri cu autoritate ar încerca să-i diagnosticheze cu schizofrenie.

Confruntați cu atâta ostilitate, trebuie să lămurim o neînțelegere răspândită. Viziunea mistică nu este neapărat în contradicție cu aceea a oamenilor de știință. Misticii nu pun sub semnul întrebării dovezile palpabile. Ei nu afirmă că tot ce știința și bunul-simț îți spun că vezi nu există cu adevărat.

Nu susțin nici că lucrurile nu se întâmplă în ordinea descrisă de știință. Nu, misticii spun doar că lucrurile se întâmplă așa pentru că le-au pus la cale îngerii și alte ființe spirituale, pentru că ele au făcut manevre „din culise”.

De unde știu? Câteodată misticii văd numai ce vedem și noi – lumea concretă. Alteori intră într-o stare vizionară în care lumea fizică dispare și o văd doar pe cea spirituală. Iar alteori văd cele două lumi îmbinându-se.

Un mistic poate să vadă un eveniment cu cei doi ochi ai săi — ca o mamă care verifică de două ori dacă e bine legată centura de siguranță a copilului dar și cu un al treilea ochi, un ochi spiritual. Pe umărul mamei stă îngerul ei păzitor, îndemnând-o să se mai uite o dată, fiindcă nu s-a fixat bine clema.

Și când ea face asta, îngerul păzitor al copilului zâmbește cu recunoștință și se luminează în lumina albastră, strălucitoare și limpede a înțelegerii.

Ceea ce vede al treilea ochi, ochiul spiritual, este posibil să nu aparțină lumii fizice, dar nu se poate spune că e în dezacord cu ce văd ceilalți doi ochi. Acest alt ochi mai degrabă deschide o nouă dimensiune ce pătrunde în și iese din lumea fizică.

E important să ținem cont de această viziune dublă când ne gândim la Creație. Ca și în cazul mamei care verifică centura copilului, cred că atunci când vine vorba despre facerea lumii, și misticii, și oamenii de știință se gândesc la aceeași succesiune de întâmplări. Doar că le privesc din unghiuri diferite. În primul capitol din Facerea, cartea biblică în versiunea ei oficială:

« Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină (…). Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să se despartă apele de ape (…) Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul! (…) Să dea pământul din sine verdeață… Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele (…) Să scoată pământul ființe vii (…) fiare sălbatice (…) Să facem om (…).»

Dincolo de limbajul poetic, ce găsim în această descriere? O succesiune de lichid („apele”), solid („uscat”), forme rudimentare de vegetație („verdeață”), forme primitive de viață marină („să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele”), animale terestre („fiarele pământului”) și, în cele din urmă, omul, modern din punct de vedere anatomic („Să facem om”). Privită astfel, Facerea e în concordanță cu viziunea științifică modernă.

Ateii care vor să discrediteze povestea biblică a facerii lumii și o privesc cu dispreț, tot insistă că întâmplările au avut loc în doar șapte zile. Dar în Biblie nu s-a precizat niciodată că lumea s-a făcut în șapte zile, în sensul modern al cuvântului „zi”, pentru că o reprezintă durata mișcării de rotație a Pământului în raport cu Soarele, iar la început nu existau nici Pământ, nici Soare. În Facerea, cuvântul „zi” desemnează probabil o unitate vastă de timp, cum ar fi eonul. Facerea oferă o relatare a unor evenimente petrecute înainte ca timpul, așa cum îl știm acum, să fie măsurabil, poate chiar înainte ca timpul să existe.

Și mai provocator este că Biblia spune că îngerii l-au ajutat pe Dumnezeu să-și ducă planul la bun sfârșit și s-au și bucurat de faptele Lui.

Biblia este sursa a multe povești cu îngeri, dar mai sunt și alte surse, unele mai vechi decât aceasta. Unele tradiții iudaice și creștine sunt, într-un fel, comentarii asupra Bibliei. Miturile și legendele evreilor, Talmudul și tradițiile mistice ale Cabalei, pe care le vom examina mai târziu, sunt pline de descrieri ale îngerilor din Biblie. Misticii au susținut întotdeauna că intuiesc rolul îngerilor, care poate nu e explicit în Scriptură, dar la care se face aluzie și care e codificat în scrierea sfântă. În tradiția mistică iudaică și creștina, Arhanghelul Mihail, de exemplu, joacă un rol deosebit în crearea formei umane, faptele și personalitatea lui și ale altor îngeri subînțelegându-se printre literele și cuvintele din Facerea. Așadar, există mituri și povești populare iudaice și creștine, mărturii ale misticilor și sfinților și, așa cum vom vedea, și alte religii au tradiții sacre și mistice care par a spune aceleași povești despre aceleași ființe.

Să aruncăm acum o privire la principalele perspective conturate de acești mistici și vizionari, la panorama creată de eforturile angelice, de hoardele și dinastiile de îngeri, de conducători și eroi angelici și, da, îngeri ai răului, în cele ce urmează vom vedea galaxii extinzându-se și dispărând și civilizații angelice înflorind și prăbușindu-se.

Să fie luptele dintre îngeri rodul imaginației noastre, cum susțin ateii?

Să fie viețile și iubirile noastre ecouri ale vieților și ale iubirilor îngerilor?

The post Jonathan Black – Mistici, Îngeri și Viziunea Duală a Lumii appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Există o poveste în Talmud despre Avraam, când era copil – Avram, cum i se spunea pe atunci – care, ajungând la o anumită vârstă, și-a întrebat tatăl unde îl poate găsi pe Dumnezeu care a făcut cerul și pământul.

— Fiul meu, făcătorul tuturor lucrurilor e aici cu noi, în casa asta.

— Atunci, arată-mi-l, te rog, tată, a spus Avram.

Tatăl său l-a dus într-o cameră secretă, unde i-a indicat doisprezece idoli mari, înconjurați de mulți alții mai mici, cu resturi de mâncare și alte ofrande împrăștiate în fața lor.

– Iată-l, fiule. Ei sunt zeii care au creat totul.

Avram a înșfăcat un drug de fier și, furios pe părintele lui, a sfărâmat toate imaginile, mai puțin una:

– Ai adus păcatul asupra sufletului tău, același păcat pentru care strămoșii tăi au fost pedepsiți cu Potopul. Tată, nu mai sluji astfel de zei, ca să nu cadă păcatul pe sufletul tău și pe cele ale familiei tale!

Iată o serie de întrebări care vor fi unul din marile daruri făcute lumii de poporul evreu. Avraam, așa cum a devenit mai târziu, a fost renumit în toată lumea antică pentru că a dus această nouă calitate printre oameni.

Familia lui Avraam era originară din Uruk, marea cetate cârmuită de Ghilgameș. Poate că acesta era încă în viață când s-a născut Avraam. Potrivit legendei iudaice, tatăl lui Avraam lucra pentru Nimrod, care se poate să fi fost succesorul lui Ghilgameș la tron. Unii chiar l-au identificat pe Ghilgameș cu Nimrod.

Dar, dacă am compara povestea lui Ghilgameș cu cea a lui Avraam, ar fi evident că avem de-a face cu altă mentalitate.

Tradiția spune că Avraam a fost alungat din Uruk pentru că a refuzat să muncească la construirea Turnului Babel. Turnul Babel era cel mai înalt din marile zigurate sau piramide în trepte care dominau cetatea.

Pentru ființele spirituale cele mai importante era din ce în ce mai greu să coboare în zbor din ceruri pe pământ. Am făcut drum lung în această istorie, de la vremurile în care Dumnezeu umbla cu Adam și Eva prin Grădina Raiului și senzația de cunoaștere, chiar nemijlocită, a faptelor zeilor, pe care o găsim în miturile grecești. Poveștile de viață dinaintea Potopului ne înfățișează o paradă sclipitoare de fapte cerești, care începe să pălească abia în timpul semizeilor. Eroii de după Potop, ca Rama și Krișna, se luptă cu diavolii – în legendele cu Zarathustra, cerul este întunecat de atâția demoni -, dar îngerii de ordin superior și zeii sunt, fără îndoială, o prezență constantă pentru ei.

Potrivit lui Rudolf Steiner, preoții din Egipt și Sumer credeau că cel mai apropiat loc din care multe ființe puternice de rang înalt se puteau apropia de pământ din proprie voință e luna. Prin urmare, luna a devenit un fel de loc de escală, iar Marea Piramidă din Egipt și ziguratele din Sumer erau construite special pentru a atrage ființele cerești de pe lună.

Piramidele antice pot fi percepute ca un strigăt puternic de suferință, monumente închinate unei enorme senzații de pierdere – pierderea marii viziuni cosmice și a mărețului scop unificator al universului. Asta se ascunde în spatele poveștii cu Turnul Babel. Atunci când Biblia spune că, drept pedeapsă pentru că au încercat să ia cu asalt meterezele cerului, oamenii au început să vorbească limbi diferite, se subînțelege că popoarele nu mai împărtășeau aceeași viziune cosmică, ci vedeau doar la mică distanță în tărâmurile spirituale niște forme ca umbrele, care îi lăsau pe oameni învrăjbiți unii cu alții și incapabili să-și zărească scopul comun.

Avraam a avut sentimentul pierderii, senzația că îi lipsea ceva. El voia să găsească o logică a acestor bâiguieli, un sens, o structură, o unitate, dar nu avea să facă apel la zigurate pentru a-și împlini dorința spirituală. Va elabora noi metode pentru el însuși și pentru omenire.

În jurul anului 2000 î.Hr. a plecat din Uruk și a lăsat zgârie-norii lumii antice ca să rătăcească prin deșert. Încerca să găsească un sens, un model, o unitate în toate acestea și avea să reușească prin intermediul unei serii de întâlniri tainice și, în cele din urmă, al unei celebre probe, ale cărei adevărate semnificații s-au revelat, după cum vom vedea, într-o tradiție mistică, secretă.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pleacă din țara ta și din casa părinților tăi, într-o țară pe care ți-o voi arăta eu.” Iată prima referire la Țara Făgăduinței. Avraam avea 70 de ani când el, soția lui, Sara, și nepotul său, Lot, au pornit spre sud și au ajuns în Canaan. Anii de foamete i-au obligat să renunțe la viața nomadă și să stea o vreme în Egipt. Apoi, mai târziu, când a crescut numărul adepților și al vitelor care îi urmau, Avraam și Lot s-au despărțit.

După câtva timp, Lot a fost luat ostatic de un rege din partea locului, iar Avraam a înarmat și a pregătit 318 adepți ca să-și salveze nepotul. Avraam sărbătorea eliberarea lui Lot într-un loc numit Salem, mai târziu Ierusalim, când a avut un vizitator ciudat.

„Și Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Și a binecuvântat Melhisedec pe Avram și a zis: Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului (…) Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale. (Facerea, 14:18-20)

Melhisedec înseamnă „Rege al Dreptății”. În Vechiul Testament există câteva referiri la Melhisedec, în Psalmi 110:4: „Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec.”

Aceste două scurte pasaje conțin tot ce are de spus Vechiul Testament despre misteriosul Melhisedec. Dar în Epistola către evrei se spune despre Iisus Hristos că este pentru totdeauna preot în felul lui Melhisedec, aluzie la Psalmul 110. Așadar, despre Iisus se afirmă că ar fi un discipol al lui Melhisedec. Și Pavel susține despre cel din urmă că e „fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”. Melhisedec este, fără îndoială, un personaj extraordinar, iar pictorii și arhitecții au înțeles acest lucru. Avea să devină o figură foarte importantă în iconografia creștina.

Care e secretul său?

Găsim un indiciu în vechea scriere creștină Pistis Sophia, unde e numit „marele primitor al Luminii Veșnice”. Iată unul din titlurile lui Mânu, Fiul Soarelui și supraviețuitorul Potopului în tradiția hindusă – omul pe care noi îl cunoaștem ca Noe. Conform unei tradiții talmudice, de copil, Avraam a plecat singur să învețe la picioarele strămoșului său Noe.

Melhisedec e Noe deghizat, păstrător și învățător al străvechii înțelepciuni antediluviene. Nu a murit ca orice om. Aproape contemporan cu Avraam, Ghilgameș l-a căutat prin lume, dar nu a reușit să treacă proba la care l-a supus Noe. Căzuse pradă „somnului”, nu reușise să pună întrebările corecte și aspirațiile lui fuseseră mărginite și materialiste. Acum Noe/Melhisedec îi împărtășea Iui Avraam cunoștințele sale despre viața veșnică, simbolizată de ceremonia pâinii și vinului.

Apoi Dumnezeu i-a făcut lui Avraam o promisiune. I-a spus: „Privește la cer și numără stelele, de le poți număra. Atât de mulți vor fi urmașii tăi!* (Facerea, 15:5)

Ca și călătoria lui Melhisedec, e o promisiune fără sens tainic. Dumnezeu nu vrea să spună doar că descendenții lui Avraam vor fi la fel de numeroși ca stelele, dar și că vor fi rânduiți ca stelele. Vor fi rânduiți în douăsprezece triburi, așa cum stelele sunt aranjate în cele douăsprezece constelații ale zodiacului, iar destinele lor vor fi hotărâte de mișcările îngerilor aștrilor și planetelor, potrivit unui plan și model unificator.

Dar avea să se împlinească făgăduința lui Dumnezeu? Părea foarte improbabil. Avraam și Sara nu aveau copii și erau deja foarte bătrâni.

Când a împlinit 99 de ani, Avraam a avut vizitatori și mai misterioși. Stătea în cortul său, la adăpost de soarele amiezii. A ridicat privirea spre soare și a văzut trei oameni apropiindu-se. A ieșit repede din cort să-i întâmpine, a făcut o plecăciune adâncă și le-a oferit apă să se spele pe picioare. Apoi i-a rugat să se odihnească sub un copac, iar Sarei i-a spus să facă turte și să aducă unt, lapte și carne ca să-i ospăteze pe musafiri.

Fără să știe, se afla în “prezența îngerilor”, iar unul din ei i-a spus că Sara îi va purta curând un copil. Fiind într-un cort învecinat, Sara a râs când a auzit așa ceva. Soțul ei avea acum 99 de ani, iar ea împlinise 90.

Alt înger l-a prevenit pe Avraam de distrugerea Sodomei și a Gomorei, unde încă trăia nepotul lui.

Lot stătea la poarta Sodomei când a văzut niște străini apropiindu-se. Ca și Avraam, le-a făcut o plecăciune adâncă. I-a poftit în casă, oferindu-le apă să se spele pe picioare, și i-a ospătat. Dar, când a venit timpul de culcare, Lot a auzit niște oameni înconjurând casa, cerând să li se spună cine sunt străinii.

Ce-i făcuse pe locuitorii Sodomei atât de suspicioși? Se simțeau vinovați? Simțeau oare că a venit cineva să-i spioneze și să-i judece? I-au cerut lui Lot să-și scoată afară oaspeții și, când el a refuzat, au încercat sâ dărâme ușa.

Misterioșii vizitatori s-au folosit de o putere supranaturală care i-a orbit pe atacatori, iar asaltul asupra casei n-a mai avut loc.

Apoi îngerii i-au explicat lui Lot că Dumnezeu avea să distrugă orașul și că el trebuia să fugă de acolo înainte de revărsatul zorilor, împreună cu soția și fiicele sale.

Când a sosit timpul, familia tot șovăia. Îngerii le-au spus să se grăbească. I-au luat de mână pe Lot, pe soția și pe fiicele lui și i-au scos din cetate, ducându-i la adăpostul unui munte.

Când a răsărit soarele, „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și foc din cer de la Domnul.” (Facerea, 19:24)

Avraam avea o sută de ani când Sara i-a născut un fiu. Femeia a spus: „Dumnezeu m-a făcut să râd, așa că toți care vor auzi de asta vor râde cu mine.” Și-au botezat copilul Isaac, însemnând „cel ce râde”.

Băiatul a crescut mare, voinic și mereu vesel. După ceva vreme, când Isaac ajunsese de 14 ani, Avraam i-a zis Sarei:

– Mâine o să-l iau cu mine.

Sara își iubea foarte mult fiul și nu îi plăcea să plece de lângă ea.

– Te rog să nu-l duci prea departe și să nu stați prea mult.

Femeia a reușit să zâmbească, dar în noaptea aceea nu a putut să doarmă. Când stătea trează în pat, Sara a avut o premoniție, iar a doua zi de dimineață l-a strâns pe Isaac la piept, plângând încetișor:

– Băiatul meu, singurul meu copil, speranța mea!

S-a întors apoi spre Avraam și i-a zis:

– Să ai grijă de băiat. E atât de tânăr! Să nu-l pui să meargă în căldură.

Pe drum, Isaac a observat că tatăl lui strânge vreascuri pentru o jertfă.

– Tată, unde e mielul pentru ofrandă? l-a întrebat.

– Dumnezeul nostru te-a ales pe tine, făptură fără păcate, a răspuns Avraam, ca jertfă acceptabilă în locul unui miel.

L-a luat de umeri și s-a uitat în ochii lui.

-Ești fără de păcat? Este ceva rău în inima ta de care să nu știu eu? Dacă este, a venit timpul să-mi spui.

– Nu am… niciun regret, a spus Isaac.

După ce au mers trei zile au ajuns la muntele sfânt ales de Dumnezeu iar Avraam a construit un altar și a pus lemne deasupra. Fiul său l-a ajutat, Apoi Avraam l-a legat de lemne.

– Leagă-mă bine ca să nu mă zbat! i-a cerut Isaac. Spune-i mamei că am murit cu mult curaj.

Avraam s-a întors cu spatele, să nu-i vadă Isaac lacrimile din ochi.

– Și acum iute, tată, împlinește voia Domnului!

I se ceruse lui Avraam să-și jertfească fiul mult iubit pe care el și Sara îl așteptaseră atâția ani? Acum îngerul Domnului l-a strigat din ceruri:

– Avraam! Avraam!

– Aici sunt.

– Să nu ridici mâna asupra fiului tău și să nu-i faci niciun rău!

Și Avraam și-a ridicat ochii și a văzut un berbec care își prinsese coarnele în desiș. S-a dus la animal, l-a luat și l-a ars drept ofrandă, în locul fiului său.

Iată cum se ivește iar filonul adânc și misterios de sensuri ce se ascunde în întreaga poveste a lui Avraam. Coarnele berbecului prins în hățiș reprezintă ceea ce în mistica hindusă se numește chakra coroanei, organul pereche al vederii spirituale, care, când e deschis, le permite oamenilor să vadă în lumea spirituală și să intre în comuniune cu zeii, îngerii și spiritele. Avraam își sacrifică această capacitate. Evită formele extatice, atavice ale religiei organizate în zigurate, și răvășirea simțurilor, care duce la viziuni haotice. Oamenii din epoca piramidelor tânjeau după forma vizionară a conștiinței de odinioară și, dacă nu puteau întâlni cele mai nobile ființe spirituale, se mulțumeau cu cele inferioare, chiar și cu demoni. Avraam a înțeles întru câtva că omenirea va trebui să respingă această mentalitate atavică. Dacă realitatea spirituală era mai puțin la îndemână, mai puțin omniprezentă, omul va reuși să-și dezvolte capacitatea de a ajunge la ea.

Legenda lui Avraam este începutul poveștii despre căutarea Țării Făgăduinței și, important, aceasta este istoria dezvoltării unei noi forme de conștiință. În istoria sacră, conștiința umană nu este niciodată statică, ci continuă să evolueze, iar în Facerea și în Ieșirea, evreii sunt prezentați dezvoltându-și noi facultăți în numele întregii omeniri.

Avraam e numit uneori „părintele monoteismului” și stă la temelia iudaismului, a creștinismului și a islamului. E important să nu ne lăsăm în voia niciunui anacronism. Oamenii din vremea Vechiului și Noului Testament și cei din timpul Coranului nu erau monoteiști în sensul în care sunt unii astăzi – nu credeau într-o ființă divină total nediferențiată sau în inexistența altor ființe spirituale distincte. Lumea rămăsese plină de alți zei, îngeri, demoni și alte spirite. Sf. Pavel recunoaște existența altor zei în 1 Corinteni, 8:5: „Căci deși sunt așa-ziși dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, precum și sunt dumnezei mulți și domni mulți, totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu.”

Avraam a fost întemeietorul monoteismului, deoarece a intuit că există o mare Minte Cosmică la baza tuturor lucrurilor, una care planifică tot. Monoteismul nu însemna că nu există și alți zei sau ființe spirituale, ci că există un plan unificator în lume și, foarte important, că omenirea va trebui să-și dezvolte inteligența pentru a descoperi acest plan. Datorită monoteismului, omenirii avea să i se dea posibilitatea de a înțelege în întregime viața și universul și, pentru a reuși, își va dezvolta facultatea gândirii susținute, abstracte.

În drumurile lor, israeliții treceau prin locuri aride și neprimitoare. Foametea i-a mânat înapoi în Egipt, unde au ajuns sclavi. Traiul lor nomad a fost înlocuit cu viața printre monumente gigantice de piatră, obeliscuri, piramide și temple. În țara lui Isis și Osiris se păstrau vechile cunoștințe despre ceremonii. Civilizația egipteană era obsedată de moarte și peisajul citadin semăna cu o vastă necropolă.

Cel mai vestit dintre israeliți a ajuns prinț egiptean. El și fratele său Aaron vor concura cu magicienii egipteni la realizarea celor mai spectaculoase vrăjitorii.

Forțele materialismului i-au redus la tăcere pe marii învățători ai lumii Zarathustra și Krișna. Lumina mesagerilor zeului Soare a pălit și din China s-a răspândit o nouă formă de înțelepciune, detașată de tărâmurile spirituale. Îi învăța pe oameni să fie prudenți și să-și vadă de interesele lor materiale.

Dumnezeu și îngerii au avut întotdeauna intenția ca spiritele umane să cadă în ghearele materiei, dar ei cădeau prea repede și prea departe. Oamenii nu numai că au fost treptat izolați de tărâmurile spirituale, dar și unul de altul. Au apărut noi forme de cruzime.

Pentru prima dată în istorie auzim de tiranie, sclavie, exploatare și masacre.

Pe zidurile templelor de la Karnak, Egipt, sunt basoreliefuri imense care glorifică atrocități. Cum nu mai aveau viziunea ordinelor superioare de îngeri înălțându-se spre marea Minte Cosmică, oamenii au ajuns să vadă ordinele inferioare de ființe spirituale ca pe cei mai mari zei. Pretindeau că una sau alta din aceste ființe era zeul tribului sau cetății lor și, printr-o răsturnare stranie și cumplită, Dumnezeul lui Avraam a devenit și zeul războiului.

The post Jonathan Black – Avraam: Căutarea Spirituală și Noua Conștiință appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Într-o noapte furtunoasă, când întreaga lume mugea ca un taur furios, am auzit o voce șoptindu-mi prin stuful colibei mele. Spunea așa: “Dărâmă acest acoperiș de stuf, dărâmă-ți coliba ca să construiești o barcă. Renunță la lucrurile materiale și salvează-ți viața. Ia sămânța tuturor ființelor de pe pământ și îngrămădește-o în barca ta, care trebuie făcută după dimensiunile pe care ți le voi da eu.“

Am răspuns cum fusesem învățat: „Doamne, e o onoare pentru mine să mă supun. “

De dimineață toată lumea s-a apucat de lucru. Legătorul de stuf a început să-mi desfacă umila locuință, dulgherul și-a luat toporul și chiar copiii mici au fost puși la treabă, să care catranul și bitumul necesare să călfătuim stuful și lemnul laolaltă și să facem barca rezistentă la apă. În a cincea zi terminasem de construit scheletul ambarcațiunii. Era masivă. Se întindea pe un acru și avea șase punți înălțime, dar nu făceam decât ce mi se poruncise.

Sacrificam oi în fiecare zi și aduceam vin alb și roșu care să întremeze lucrătorii și să fie mulțumiți de treaba lor, iar apoi, în a șaptea zi, am bătut în cuie astupuşurile și corabia a fost gata. Am luat prăjini la bord ca s-o cârmim și provizii în coșuri.

Apoi am încercat s-o lansăm la apă. A fost greu, a trebuit să scoatem câteva scânduri și să le repoziționăm, așa că am hotărât să așteptăm până va fi în apă și apoi să o încărcăm cu toate obiectele din aur și argint pe care le aveam.

În cele din urmă, familia mea s-a urcat la bord și am luat cu noi toate animalele — animale domestice ca vite, dar și sălbatice. Le-am spus meșterilor să se îmbarce, am închis poarta, am călfătuit-o cu smoală și am pregătit hublourile de furtună.

E timpul sa pornim, mi-am zis. Vânturile băteau din ce în ce mai tare.

Am petrecut o noapte liniștită, dar în zori am văzut la orizont un nor uriaș de furtună. Fulgerele au aprins în curând focuri în pădurea de pe dealuri și, când m-am mai uitat o dată, norul uriaș era deasupra noastră, umplând tot văzduhul. Toată lumea se întunecase. Au început ploile și peste puțin timp am auzit niște zgomote atât de tari, că până și pe zei i-ar fi făcut să tremure. Parcă universul întreg s-ar fi ridicat în aer, ar fi fost azvârlit pe jos și spart ca un vas de lut. Am auzit o femeie tânguindu-se: „O, Doamne, fă să revină lumina zilei!”

Am fost aruncați de colo colo în pântecele corăbiei șase zile, apoi, pe neașteptate, în ziua a șaptea, totul s-a liniștit. Am deschis un hublou și-am scos capul afară. Eram bucuros să simt lumina pe fața mea, dar ce am văzut pe urmă m-a făcut să mă așez și să plâng încetișor. Marea era plină de cadavre care pluteau în pâlcuri, ca bancurile de pești.

Corabia noastră se oprise. Se blocase în vârful unui munte, iar marea se întindea în toate părțile cât vedeai cu ochii. M-am gândit că omenirea se preface din nou în lut.

Am dat drumul unui porumbel, dar s-a întors pentru că n-a găsit niciun loc unde să se așeze.

A doua zi am slobozit o rândunică, dar s-a rotit prin jur și s-a întors și ea.

A treia zi am dat drumul unui corb, care s-a întors într-un târziu cu lut în gheare. Apoi am dat drumul multor păsări care nu s-au mai întors și am mulțumit Domnului.

Iată o versiune a poveștii pe care majoritatea oamenilor o știu sub numele de „potopul lui Noe“. Este preluată din surse sumeriene, mesopotamiene și babiloniene, dar, în linii mari, cam aceeași poveste se istorisește în toată lumea, din China până în America de Sud. În varianta din Cartea Jubileelor, scopul Potopului a fost să distrugă monstruoasa progenitură a îngerilor Căzuți. În miturile populației Hopi, femeia-păianjen e cea care salvează omenirea. Ea taie tulpini enorme de trestie și le goleşte pe dinăuntru pentru a pluti ca niște canoe și a-i duce pe supraviețuitori.

Povestea biblică a lui Noe, care încarcă pe corabie perechi de animale, sugerează că omul este apogeul creației. În filosofia mistică, forma umană are toate celelalte forme din natură, perfecționate, în compoziția ei. Mai circulă o legendă, cum că un singur animal nu a fost urcat pe arcă și, prin urmare, nu a supraviețuit Potopului – inorogul. Și asta spune ceva despre forma umană, deoarece în istoria mistică, pe când erau în mare măsură creaturi spirituale, și nu complet materializate, oamenii aveau un ochi spiritual cu care percepeau zeii, îngerii și alte ființe celeste. Până acum am văzut acest ochi ca ochiul lui Odin.

Totuși, pe vremea Potopului, forma umană se fixase așa cum o știm acum.

Am văzut cum au ajutat zeii la crearea condiției umane. Adesea, zeii îi conduceau pe oameni într-un aspect al acestei condiții și într-o formă umană pe care și-o asumau ei primii. De exemplu, egiptenii antici își aduceau aminte de zei ca Osiris, Isis și Horus în chip de creaturi antropomorfice. Amintirile cosmice evocau vremurile foarte îndepărtate, când zeii conduceau oamenii spre forma umană.

Sfinxul a fost sculptat pe podișul Gizeh pentru a marca încheierea acestui proces. E alcătuit din patru creaturi care în tradiția iudeo-creștină se numesc „heruvimi”. Potrivit filosofiei mistice, acești patru mari îngeri stau în colțurile universului și întruchipează cele patru elemente din care e făcut cosmosul – pământ, aer, foc și apă. În Sfinx se îmbină patru creaturi, leul, omul, taurul și scorpionul, pe care tradiția iudeo-creștină le numește „heruvimi”. Există 12 heruvimi, îngerii celor 12 constelații, dar cei patru aflați în punctele cardinale ale zodiacului – Taurul, Scorpionul, Leul și Vărsătorul – trasează împreună o cruce în cosmos, fiind totodată cele patru elemente care, conform metafizicii tradiționale, alcătuiesc toată materia universului: pământ, aer, foc și apă. Prin urmare, Sfinxul nu indică doar forma stabilă a anatomiei umane, ci și pe cea a materiei, care a devenit în cele din urmă solidă și aproape la fel cum o știm astăzi. Datorită acestor heruvimi, obiectele au și au avut patru laturi.

Istoria din primele douăsprezece capitole poate a părut un pic fantasmagorică, pentru că materia nu avea încă o formă pe deplin fixă, dar acum, odată cu Sfinxul din gresie egipteană, era metamorfozei s-a încheiat în cele din urmă.

Forma fixă a materiei permite și stabilirea datelor. Autorul și inginerul belgian Robert Bauval a adus argumente convingătoare ce sugerează că Sfinxul a fost construit pe podișul Gizeh în anul 11 451 î.Hr. Potopul consemnat în toate culturile din lume ca având loc la sfârșitul Erei Glaciare și acoperind ce a rămas dintr-o lume de creaturi hibride, giganți și pitici, din vremea când zeii zburau prin aer și oamenii intrau adesea în contact cu semizeii și eroii.

Povestea sumeriană despre Potop se încheie cu un epilog ciudat. Xisuthros face un foc din lemn de cedru, mirt și trestii pentru a sărbători încheierea Potopului și a aduce jertfă (probabil o oaie, dar nu putem fi siguri, căci textul este trunchiat), iar zeii miros parfumul dulce și roiesc peste tot prin jurul său ca muștele. Este o comparație deconcertantă, însă ne arată că zeii aveau mare nevoie de compania oamenilor.

The post Jonathan Black – Potopul: Mituri Sumeriene, Biblice și Forma Umană appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Ascultă articolul audio:

Dacă un sistem — în speță, viața umană — este definit de defecte structurale precum durerea cronică și frica paralizantă, concluzia logică a unui inginer este simplă: ori Proiectantul este incompetent, ori am înțeles noi greșit scopul sistemului.

Pentru David Suich, inginer de centrale electrice, această dilemă nu a fost una academică. Timp de 20 de ani, a trăit captiv într-un corp măcinat de o durere atroce, simțindu-se „abandonat de Dumnezeu”. Sătul de „credința oarbă” și de explicațiile dogmatice oferite de „oameni în costume” (preoți), Suich și-a aplicat rigoarea analitică pentru a căuta dovezi. A studiat peste 2.000 de mărturii ale unor oameni care au trecut prin moarte clinică (NDE), transformând ezotericul într-o bază de date fascinantă.

Rezultatul? O sinteză metafizică ce demonstrează că viața pe Pământ nu este o pedeapsă, ci un stagiu de antrenament de elită.

Moartea nu este un sfârșit, ci o creștere a „rezoluției” realității

În momentul în care părăsești corpul, nu intri într-un vid, ci într-o realitate cu o complexitate tehnică superioară. David Suich folosește metafora scoaterii unei haine de iarnă grele și restrictive, dar datele brute sunt cele care uimesc mintea analitică:

• Viziune la 360 de grade: Conștiința nu mai este limitată de biologia oculară; poți vedea simultan în toate direcțiile, cu o claritate care permite observarea structurii moleculare a firelor de iarbă de la kilometri distanță.
• Spectru cromatic extins: Dacă pe Pământ avem 3 culori primare care ne definesc spectrul vizibil, dincolo există peste 80 de culori primare, creând nuanțe pe care creierul uman nu are circuitele necesare să le proceseze acum.

„Moartea, nașterea pe care o numim moarte, este cea mai frumoasă, plină de bucurie și uimitoare revenire acasă pe care orice ființă umană și-o poate imagina.”

Recenzia vieții: Mecanica empatiei totale sub privirea a 10.000 de martori

„Life Review” nu este o judecată moralistă, ci o experiență de procesare senzorială totală. Nu vezi doar ce ai făcut; devii cealaltă persoană și simți direct impactul acțiunilor tale.

Suich subliniază că acest proces are loc adesea într-un cadru monumental — un „stadiu” în care zeci de mii de ființe spirituale privesc și onorează parcursul tău. În acest context, ierarhia succesului uman este complet răsturnată:

• Povestea fermierului și a pisicii: Un bărbat a descoperit că un moment definitoriu al vieții sale a fost salvarea unei pisici maidaneze. În recenzia vieții, el a simțit transformarea cuantică a terorii pure a animalului în siguranță absolută.
• Gestul față de plantă: Un alt bărbat a fost aclamat de mii de martori pentru simplul gest de a turna restul de apă dintr-o sticlă unei plante ce se ofilea pe trotuar. Aceasta este „moneda” universului: bunătatea microscopică, nu realizările grandioase.

„Iadul” și metafora Arcului: Rolul contrastului în evoluție

Experiențele negative (2-3% din cazuri) nu sunt pedepse eterne, ci stări de „Temporal Degradation” create de frici subconștiente. Inginerul explică acest fenomen prin Metafora Arcului:

• Cu cât coarda arcului este trasă mai tare în jos (experiențe de contrast profund, suferință, întuneric), cu atât traiectoria sufletului va fi mai înaltă în momentul eliberării.

„Iadul” este o stare temporară de învățare prin contrast. Mai mult, Suich confirmă o regulă de siguranță a sistemului: oricine se află într-o astfel de stare și cere ajutor, este salvat 100% din timp. Nimeni nu este abandonat, indiferent de frecvența vibrațională în care se află.

Pământul este „Școala de Elită” (The School of Hard Knocks)

De ce este viața atât de grea? Pentru că, în perfecțiunea luminoasă a „Raiului”, evoluția este lentă. Conștiința are nevoie de rezistență pentru a se fortifica. Conform cercetărilor, Pământul este considerat unul dintre cele mai dificile 3 locuri de încarnare din întregul univers. Din acest motiv, cei care aleg să vină aici sunt priviți „dincolo” ca niște Eroi de Război sau Experți. Suntem onorați pentru curajul de a ne deconecta de la sursa de iubire infinită pentru a face „munca grea a creației”. Suferința ta nu este un eșec, ci dovada că ești un „specialist” trimis în misiune pe un teren de maximă densitate.

Orizont 2070: „Era Expunerii” și tehnologia viitorului

Sinteza previziunilor NDE conturează o transformare radicală a societății până în anul 2070. Suich numește perioada actuală „Era Expunerii”:

• Transparența smartphone-ului: Faptul că peste 70% din populație deține un smartphone face ca secretele corupției să fie imposibil de păstrat. Aceasta este „explicația inginerească” pentru colapsul vechilor structuri de putere.
• Tehnologii Cuantice: Ne îndreptăm spre utilizarea energiei de tip „Zero Point” (dispozitive de mărimea unui cuptor cu microunde care alimentează o casă gratuit, pe viață).
• Câmpuri de Integritate: Vor apărea tehnologii care pot inhiba reacțiile chimice violente (precum aprinderea prafului de pușcă), făcând războiul imposibil din punct de vedere fizic.
• Departamentul Compasiunii: Politica va înceta să mai fie o luptă, liderii viitorului tratându-și oponenții drept „colegi de evoluție”.

Biologia fricii și „Corona Dip”

Frica și stresul nu sunt doar stări mentale, ci forțe de degradare biologică. În cercetările sale, Suich menționează că istoricii viitorului vor observa în datele statistice ceea ce ei numesc „Corona Dip” — o scădere a speranței de viață care depășește mortalitatea cauzată de virus, fiind provocată direct de impactul celular al fricii și anxietății globale.

În contrast, momentele de flux, bucuria și alinierea cu scopul sufletului acționează ca un mecanism de decelerare biologică. Trăim într-o „vârstă barbară” a stresului, dar pe măsură ce ne ridicăm vibrația, biologia noastră se va recalibra, extinzând durata vieții într-un mod spectaculos.

Care scenă i-ar face să aplaude?

Mesajul final al inginerului care a privit dincolo de văl este unul de o responsabilitate luminoasă: nu ești un accident biologic, ci un spirit de elită aflat într-o misiune dificilă.

Amintește-ți de stadiul cu 10.000 de martori care îți urmăresc „filmul” vieții în fiecare secundă. Dacă aceștia ar privi acțiunile tale de astăzi, care ar fi gestul, oricât de mic, care i-ar face pe toți să se ridice în picioare și să te aclame? Trăiește pentru acel moment de bunătate pură, singura realizare care, în final, contează cu adevărat.

The post David Suich – Dincolo de Văl: 6 Lecții Surprinzătoare de la un Inginer care a Studiat 2.000 de Experiențe în Apropierea Morții appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Dacă ați avea doar o singură oră pentru a trăi, ce ați face? V-ați aranja cele necesare în exterior, afacerile, hotărârile, testamentul, și așa mai departe? Veți aduna familia și prietenii împreună pentru a le cere iertare pentru eventualele greșeli pe care le-ați făcut față de ei și pentru a-i ierta pentru greșelile lor față de voi? Nu veți muri complet față de lucrurile minții, față de dorințe și față de această lume?

Și dacă se poate pentru o oră, atunci poți face asta, de asemenea, pentru zilele și anii care ți-au mai rămas. Încearcă și vei afla.

The post Meditații zilnice cu Krișhnamurti – O Oră pentru Adevărata Viață appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Împăratul a cerut să fie adus un înțelept la Curte.

• Care e cel mai mare adevăr? a vrut el să știe.

• Totul e deșertăciune… cu nicio urmă de sfințenie, a răspuns înțeleptul.

• Dacă nu există sfințenie, atunci cine, de unde sau ce ești tu?

• Nu știu, a zis înțeleptul.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu rațiune. Să verifici supoziția din spatele unui lucru, apoi să separi supozițiile și să pui la îndoială și întrebările tale. Conștientizarea ignoranței este începutul înțelepciunii.

În Occident, această mentalitate a început cu Socrate. Datorită lui punem atâta preț pe cunoaștere, vrem să știm ce înseamnă să cunoști și ne-am făcut un ideal din cunoaștere. Socrate e părintele filosofiei occidentale superioare și, de asemenea, așa cum vom vedea, al integrității intelectuale. Cu toate acestea, a avut și el propriul său daimon, un sfătuitor ciudat care știa adesea mai mult ca el, care deținea cunoașterea supranaturală a lumii și îi șoptea frecvent la ureche ce trebuie să facă. „A început în copilărie”, spunea filosoful. „Un fel de voce care mi se adresa.”

Socrate s-a născut cândva în anii 470-469 î.Hr., în epoca de aur a Atenei, perioada de maximă înflorire a artei și științei. A fost fiul unui sculptor sărac și al unei moașe. Circulă o poveste că într-o zi tânărul Socrate încerca să sculpteze o statuie a fiicelor lui Apollo, cele trei Grații. Și-a aruncat dalta, spunând că ar prefera să-și sculpteze propriul suflet.

A fost descoperit de un om bogat care i-a plătit educația.

Pe la 20 de ani, când se făceau ultimele retușuri la Partenon, Socrate discuta cu marii gânditori ai epocii. Ca soldat, a luptat pentru Atena cu mult curaj, fiind un erou și la consumul de băuturi tari. Avea un fizic puternic, dar era urât, cu nasul turtit. Fața lui arăta precum chipul statuilor centaurului Chiron, așa zicea lumea.

Ce îl deosebea cu adevărat de alții erau vocile: vocea daimonului său personal și propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării. Când a ajuns om în toată firea, tot sărac era. Umbla desculț, cu o mantie veche și murdară pe el. Ar fi putut să-și câștige existența ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învățăturilor sale. Se spunea că la piață nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu și le dorea. „Susțin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „și cu cât mai puțin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, așa cum zicea soția lui, nu reușea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Într-o zi, furia și frustrarea ei au răbufnit și i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi.

Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Într-o dimineață, în zori, pe când era într-o campanie militară, Socrate a căzut pe gânduri în mijlocul taberei. Doar stătea acolo. Oamenii s-au mirat să-l vadă stând în același loc la amiază, iar apoi, noaptea, soldații și-au scos paturile din corturi ca să se uite la el. Abia dimineața și-a revenit, părea să se roage lui Apollo și apoi a plecat de acolo. După aceea vocea daimonului l-a prevenit să nu încerce să treacă un anumit râu până nu săvârșește un ritual de ispășire.

Evident, daimonul său prevedea viitorul. Altădată, când umbla cu prietenii pe străzile cetății, s-a oprit brusc pentru că daimonul său i-a spus să nu o ia pe un anumit drum. Prietenii lui, cărora Socrate nu le-a spus nimic, au luat-o pe acel drum și i-au călcat în picioare o turmă de porci, care i-a umplut de mizerie și a doborât pe câțiva dintre ei.

Daimonul îl sfătuia pe Socrate și în chestiuni mai importante. În timpul bătăliei de la Delion, l-a îndemnat să o ia pe un anumit drum și astfel Socrate i-a salvat pe Alcibiade și pe alți doi atenieni vestiți. Camarazii care nu au vrut să-l urmeze au fost învinși și uciși.

În timpul Războiului Peloponesiac i s-a spus că Atena nu trebuia să trimită o expediție care s-a dovedit până la urmă catastrofală.

De ce era Socrate privilegiat în acest fel? De ce i se adresa vocea numai lui? După discipolul său Platon, tuturor li se dă un daimon la naștere să ne călăuzească prin pasiunile noastre pământene. Potrivit istoricului Plutarh, toți suntem capabili, în principiu, să-i auzim îndemnurile divine, dar Socrate îl auzea mai clar, pentru că nu era distras, ca alții, de patimi care aprind trupul și tulbură mintea.

Cineva s-a dus să întrebe Oracolul din Delfi dacă exista vreun om în viață mai înțelept decât Socrate. Preoteasa i-a răspuns concis: „Nu”.

Când a aflat, Socrate a pus sub semnul îndoielii ce spusese oracolul. A vrut să știe care fuseseră exact cuvintele preotesei.

„Cum pot eu să fiu cel mai înțelept om din lume?” a întrebat. „Eu nu știu nimic!”

Dar știa că declarațiile zeilor – în acest caz, a lui Apollo – nu erau niciodată limpezi, fiind adesea enigmatice, ambigue și supuse interpretărilor greșite. În opinia sa, astfel de afirmații trebuiau gândite și puse sub semnul întrebării.

Mai târziu, Socrate a decis că Apollo îi dăduse misiunea divină să se îndoiască de tot. Credea că este bine să știi că, dacă un om, confruntat cu o alegere, știe cum e mai bine să procedeze, cunoaște toate implicațiile și tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînțeles, pentru Socrate, cunoașterea însemna virtute.

Încerca să-și dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susținea el, nu vine din bogăție și putere, ci din a ști ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaște-te pe tine însuți” și Socrate încerca să explice rațional, logic, sensul acestor cuvinte.

În persoana lui Socrate intelectul uman începea să descopere de ce era în stare, să-și antreneze mușchii. Înțeleptul umbla prin cetate, vorbind cu toată lumea, nu numai cu oameni de stat, cu generali și filosofi, ci și cu negustori, cu vânzători de la prăvălii și curtezane. Întocmai cum Ghilgameș căutase de zor pe cineva suficient de puternic să-și măsoare forțele cu el în luptă, Socrate căuta pe cineva cu un intelect egal cu al său.

Așa că punea la încercare pe toată lumea. Le cerceta opiniile în chestiuni politice, clarifica supozițiile de la baza acestor opinii, apoi căuta contradicții și încerca să le reducă la absurd. Putea fi fermecător, amuzant și fascinant, iar uneori era ironic, chiar sarcastic. Poate nu-și cunoștea propria putere? Unde găsea ignoranță, o lua în râs, iar câteodată necăjea oamenii într-un fel care îi făcea pe spectatori să râdă.

„Filosofia”, spunea Socrate, „este cea mai măreață muzică.” Filosofia lui, puterea sa de a raționa aveau deseori un efect ciudat asupra oamenilor, îi vrăjeau, dar nu întotdeauna într-un mod plăcut. Uneori oamenii care discutau cu Socrate descopereau că nu mai știu ce știau sau credeau înainte, așa că intrau în stare de șoc, de parcă ar fi fost înțepați de acul unei pisici-de-mare, după cum spunea lumea. Desigur, nu erau obișnuiți să fie puși în încurcătură de argumente logice.

Un prieten i-a zis lui Socrate că e înțelept că nu călătorește, adăugând că, dacă s-ar purta în străinătate ca la Atena, ar fi luat drept vrăjitor și arestat. Și bineînțeles, pentru un vrăjitor, pedeapsa era de obicei moartea, i-a amintit prietenul respectiv.

Comentariul a fost profetic. Socrate își făcea dușmani. Nu toți îl găseau amuzant. Un grup de tineri se strânsese în jurul lui, ceea ce pentru unii din elita ateniană era o nenorocire. Oare filosoful le pervertea mințile? Dacă Socrate spunea că nu știe nimic, ce dovedea asta despre toți oamenii iluștri și puternici pe care îi făcea praf cu atâta ușurință într-o dezbatere publică? Nu tuturor le făcea plăcere să pară proști .

În vremea profeților, după cum am văzut, conducătorii politici ai iudeilor încetaseră să fie și liderii lor spirituali. Socrate și Platon, tânărul său discipol, credeau că liderii politici ar trebui să fie și acum „cei ce știu” sau, după cum a spus Platon, „regi ai filosofiei”. Socrate își bătea joc de ideile atenienilor despre democrație, considerându-le o glumă amuzantă, și îi lua în râs pe politicienii care petreceau cu dansatoarele.

Atena își pierduse din încrederea în sine. Suferise înfrângeri în Războiul Peloponezian și se comportase nedrept și crud cu unii dintre dușmanii săi. Unii oameni nu se simțeau în largul lor și se gândeau că, poate, atenienii ar trebui să se unească. Nu era momentul potrivit să fie „dezbinați”. Socrate a fost chemat de doi demnitari care i-au spus de o nouă lege prin care i se va interzice să-i influențeze pe tinerii atenieni prin metodele sale de a pune totul sub semnul întrebării și a analiza rațional.

• Pot să vă pun o întrebare, doar ca să fiu sigur că vă înțeleg ordinele? le-a spus Socrate.

-Da.

• Sigur, vreau să mă supun legii, dar voi îmi spuneți că mi se interzice să-i învăț pe tineri să raționeze. Asta înseamnă că…

• Ești nebun, Socrate! a exclamat unul din demnitari, furios. O să-ți zic pe șleau, ca să înțelegi. Îți e interzis să vorbești cu tinerii din Atena despre orice.

Socrate avea doi dușmani înverșunați care au devenit cei mai aprigi acuzatori ai săi: un poet pe care îl umilise în public și un negustor bogat, căruia nu-i plăcea influența filosofului asupra fiului său. Socrate a fost adus la judecată în fața a cinci sute de judecători și acuzat că îi pervertește pe junii atenieni și nu crede în zeii Atenei, doar în propriul său daimon.

Întrebat de ce i-a instruit pe tineri și n-a luat parte la marile adunări publice, Socrate a spus – lucru considerat o insultă premeditată de liderii și demnitarii adunați acolo – că daimonul său l-a sfătuit să nu se amestece în politică pentru că își va întina sufletul și îl va face mai puțin capabil să vadă adevărul. „Doar nu vreți să mă pedepsiți pentru că spun adevărul!” , a spus el.

Potrivit lui Socrate, filosoful nu trebuie să insiste asupra problemelor mărunte, trecătoare ale oamenilor, ci să-și îndrepte atenția asupra realităților eterne ce se văd în mișcările stelelor și ale planetelor. Se referea la contribuția marilor spirite ale aștrilor și ale planetelor la formarea lumii și îndrumarea ei.

Adunarea și-a exprimat zgomotos dezaprobarea când Socrate a fost întrebat ce crede despre faptul că Oracolul din Delfi afirmase că el era cel mai înțelept om din lume, iar filosoful a sugerat că Apollo probabil glumise, iar mulțimii i-a displăcut încă o dată reacția lui.

Adunarea a protestat din nou când i s-au pus întrebări despre daimonul său. A insistat că daimonul său nu l-a obligat niciodată să facă nimic. Era important să accentueze acest aspect, a susținut el. Un demon caută să te stăpânească și să te folosească, dar daimonul lui Socrate lăsa la latitudinea lui să ia decizii.

Mai departe, la judecată, Socrate s-a referit la mai multe ocazii în care daimonul său prezisese corect viitorul. Tot ce spunea acuzatul le părea arogant judecătorilor.

Când l-au întrebat dacă își pregătise apărarea, Socrate le-a spus că le pusese întreaga lui viață pe tavă judecătorilor săi. A adăugat că luase întotdeauna cuvântul în favoarea adevărului și a dreptății și că aceasta era apărarea lui.

Mai târziu a fost întrebat de ce nu-și folosise binecunoscutul talent de orator ca să-i înduplece pe judecători, și filosoful a răspunsul că nu l-a lăsat daimonul.

• Mi-a zis că, dacă sunt acuzat că i-am influențat pe tineri cu filosofia mea, trebuie să mor. Trebuie să vă spun, atenieni, că vă respect și vă iubesc, dar cât voi trăi și voi fi în putere nu voi înceta să filosofez. Sunt pe cale să vă dezvălui ceva la care veți protesta zgomotos, dar vă rog să nu o faceți. Știți foarte bine că mă veți ucide, nu-mi veți face rău mie, pe cât vă veți face vouă.

A fost găsit vinovat.

Când l-au întrebat dacă ar vrea să propună o sentință, a sugerat fie să i se dea cele mai mari onoruri cu putință, fie să fie amendat cu cea mai mică monedă existentă. Însă n-a părut să-și ia acuzatorii în serios nici acum, când era în pericol să moară. S-a mai votat o dată și a fost condamnat la moarte.

• Mi s-a întâmplat ceea ce mulți oameni cred și majoritatea socotesc a fi cel mai mare din toate relele, a rostit calm Socrate.

Și a spus că daimonul său nu i-a dat, totuși, niciun semn în dimineața aceea, nici acasă și nici la judecată, că, fiind condamnat la moarte, îl ajunsese vreo năpastă.

• Ceea ce mi s-a întâmplat mi se pare un lucru bun și, dacă greșim de credem că moartea e ceva rău, așa că nu vă pierdeți speranța, judecătorii mei! De asemenea, să știți că nu sunt supărat pe cei care m-au acuzat sau m-au condamnat, deși m-au acuzat și m-au condamnat fără bunăvoință, cu intenția de a-mi face rău. Viața după moarte, a adăugat el, nu va fi cu siguranță într-un loc unde să fie osândit la moarte un om doar pentru că pune întrebări.

Filosoful a fost osândit să bea cucută și sentința trebuia dusă la îndeplinire într-o lună. Prietenii l-au îndemnat să fugă, dar el a refuzat. În ziua stabilită, Socrate a spus:

• În curând va trebui să beau otrava și cred că o să fac o baie mai întâi, pentru ca femeile să nu se ostenească să-mi spele, corpul după ce mor.

Și-a luat adio de la soție și cei trei fii ai lor. Femeia plângea, dar el i-a expediat repede.

Când a sosit timpul, călăul a izbucnit în lacrimi.

• Îți întorc urările de bine și voi face așa cum îmi ceri, i-a zis Socrate.

Când a ridicat cupa la buze și a băut, destul de vesel, discipoli plângeau și ei. I-a dojenit, amintindu-le că i se spusese că un om trebuie lăsat să moară liniștit. Au început să i se înmoaie picioarele și s-a întins pe un pat.

• Când otrava îmi va ajunge la inimă, va veni sfârșitul.

Și-a acoperit fața. Apoi, după un timp, s-a auzit o mișcare, i-au descoperit chipul și cu toții au văzut că ochii îi erau stinși.

Socrate își terminase de sculptat sufletul. Încercase să-i învețe pe alții să trăiască — acum încerca să-i învețe să moară.

Dat fiind că epoca noastră este atât de impregnată de materialism, poate ne vine greu să nu ne întrebăm dacă Socrate voia cu adevărat să moară. Personal, mă îndoiesc de sinceritatea lui. Dar adevărul e că aproape pe-atunci toată lumea credea într-o realitate spirituală. Pentru Socrate, corpul era mormântul spiritului. Spiritul căzuse în materie, care se întărise în jurul lui, dar, între viețile pământene, spiritul era liber să se înalțe în realități mai nobile, de natură spirituală.

S-a sugerat că Socrate a fost executat pentru că a introdus un nou zeu, propriul său daimon. Dar Atena era o piață de desfacere prosperă pentru noi idei, credințe și zei. Se mândrea cu dezbateri libere asupra acestor chestiuni și cu faptul că tolerează un număr enorm de zei. Așadar, ce i-a ofensat pe atenieni, ce li s-a părut inacceptabil a fost că noua divinitate, daimonul filosofului, era doar a lui si înlăuntrul său. Cu numai câteva sute de ani mai devreme, zeii lui Homer și Dumnezeu și îngerii lui Moise acționaseră în evenimente publice grandioase, la care asistaseră mii de oameni. Erau forțe active redutabile în lume. Povestea lui Socrate, ca și cele ale lui Ilie sau Buddha, ne arată că se deschide o nouă arenă pentru intervenția divină.

Socrate a fost un martir. El a murit pentru viața interioară.

Platon avea 25 de ani la moartea lui Socrate.

Opera lui ne oferă prima descriere sistematică a idealismului. Idealismul afirmă că mintea a precedat materia, cea din urmă provenind din prima și fiind dependentă de ea, și că mintea e, într-un fel, mai reală decât materia. Idealismul nu a fost niciodată așternut pe hârtie ca sistem filosofic înaintea lui Platon, dar este esențial tuturor religiilor, oricărei credințe spirituale și, de-a lungul istoriei, aproape toată lumea crezuse cu tărie în idealism până atunci, fără să-și pună întrebări.

Întrucât astăzi e mult mai probabil să întâlnim idealismul ca teorie academică seacă – de obicei, o teorie a cunoașterii -, e ușor să uităm că a fost o filosofie de viață în cea mai mare parte a istoriei. Oamenii cunoșteau lumea într-un mod concordant cu idealismul. Simțeau lumea fizică reacționând la activitatea lor mintală, de exemplu, la rugăciuni. Aveau experiențe religioase, mistice și vedeau lumea funcționând conform modelelor care pur și simplu nu ar exista, dacă lumea ar fi un loc în care atomii se ciocnesc unii de alții, fără pic de suflet.

Platon și-a scris filosofia idealistă într-o vreme în care opusul său, materialismul – care susține că materia a fost înaintea minții, că mintea depinde de materie și că aceasta din urmă este mai reală decât mintea -, se configura pentru prima dată. Platon a pledat pentru idealism chiar în momentul când el nu mai era ce credea automat toată lumea că este.

Cel mai renumit discipol al lui Platon a fost Aristotel, a cărui gândire sistematică a pregătit terenul pentru știința modernă. Aristotel a ajuns dascălul lui Alexandru cel Mare. În ultima și cea mai înfloritoare perioadă a civilizației grecești – căreia istoricii îi spun epoca elenistică —, Alexandru a întemeiat un imperiu puternic, care se întindea până în India.

Întocmai cum Imperiul Roman avea să devină mai târziu mijlocul prin care s-a răspândit creștinismul, așa și acum imperiul lui Alexandru cel Mare a favorizat răspândirea filosofiei lui Socrate, Platon și Aristotel. A fost o vreme prielnică schimbului de idei și filosofii, întâlnirii și amestecului de idei din Orient și Occident, de pildă, ca atunci când un budist, un evreu și un adept al lui Platon descoperă, spre surprinderea lor, că au multe în comun.

În mijlocul acestui amețitor vârtej de idei, al acestor schimburi animate, avea să se nască o mare personalitate care le va uni pe toate în spiritul său. IISUS

The post Jonathan Black – Socrate: Integritate Intelectuală, Vocea Daimonului și Moartea appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Mooji explorează conceptul de conștiință pură, o stare de a fi care există independent de corp, minte sau emoții. Autorul ne îndeamnă să ne detașăm de identificarea cu aceste aspecte, pentru a ne conecta cu o realitate mai vastă și mai profundă, caracterizată de spațiu, liniște și bucurie. Prin practică și atenție conștientă, putem accesa această stare, descoperind o libertate și o pace interioară care depășesc limitele lumii fizice.

Vezi online cu traducere:

• Conștientizarea Sinelui: Discursul subliniază importanța conștientizării Sinelui ca entitate separată de corp, gânduri și emoții. Se face o distincție clară între “a fi” și “a te identifica cu” diverse aspecte ale existenței umane.
• Detașarea de Identificare: Se pune accent pe detașarea de identificarea cu corpul fizic, mintea și experiențele senzoriale. Mesajul transmis este de a observa aceste aspecte ale existenței fără a ne atașa de ele, rămânând un observator neutru.
• Starea Naturală de Pace și Bucurie: Prin detașare și conștientizare, se dezvăluie o stare naturală de pace, bucurie și libertate, descrisă ca fiind “spațioasă” și “fără timp”.
• Influența Minții: Mintea, cu gândurile și identificările sale, este prezentată ca un factor care ne distrage de la starea naturală de pace și ne atrage în cicluri de griji, frică și neliniște.
• Cultivarea Conștientizării: Discursul încurajează practicarea conștientizării continue a Sinelui, detașat de identificări, ca modalitate de a trăi în pace și bucurie.

Idei și citate importante:

• Despre Detașare: “Nu judeca nimic, lasă totul să fie. […] Nu te identifica cu nimic. […] Rămâi complet detașat.”
• Despre Sinele Real: “Ești aici. […] Ești doar conștient. […] Fără dimensiune ești, cât de nelimitat.”
• Despre Starea Naturală: “Spațios, pașnic, fericit, fără timp. […] Aceasta pe care o experimentezi acum este aici tot timpul. Nu ai creat-o, este aici.”
• Despre Influența Minții: “Când mergem la acestea și ne identificăm cu corpul și mintea și gândurile și așa mai departe, atunci este ca și cum asta care ești acum, ești și experimentezi, simte că nu există, este ascuns.”
• Despre Cultivarea Conștientizării: “Stai cu asta o vreme. Nu va dispărea. Nu poate merge nicăieri pentru că este peste tot unde mergi. […] Îndrăgostește-te de ea. Protejeaz-o de minte.”

Discursul transmite un mesaj profund despre natura Sinelui și potențialul uman de a trăi o viață plină de pace și bucurie prin detașare, conștientizare și transcendere a identificărilor limitative.

The post Mooji – Conștiință pură, o stare de a fi care există independent de corp, minte sau emoții appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Ascultă articolul audio:

În conștientizare nu există a deveni, nu există un scop sau ceva de obținut. Aceasta este observarea tăcută, fără alegere sau respingere din care vine înțelegerea. În acest proces, când gândul și sentimentul se derulează, care este posibil doar atunci când nu există nimic de dobândit, nimic de acceptat, atunci se produce o conștientizare intensă a tuturor straturilor ascunse și semnificația acestora se dezvăluie.

Această conștientizare ne revelează vidul creator, care nu poate fi imaginat sau exprimat.

Această conștientizare profundă a vidului creator este un proces total și nu are diferite stadii.

Atunci când observi în tăcere o problemă, fără a o condamna sau justifica, are loc conștientizarea pasivă. În această conștientizare pasivă, problema este înțeleasă și dizolvată.

Prin conștientizare nu este amplificată sensibilitatea, în care există cea mai înaltă formă a gândirii negative. Când mintea formulează, când este productivă, nu există creație.

Atunci când mintea rămâne liberă, liniștită, doar atunci creativitatea nu este o problemă – în această pasivitate alertă are loc creația.

Creația poate avea loc doar în negare (vid), care nu este opusul pozitivului. Deoarece nimic nu este antiteza (opoziția) la ceva.

Problema apare doar atunci când se urmărește un rezultat. Când urmărirea unui rezultat încetează, atunci nu există probleme.

The post Meditații zilnice cu Krișhnamurti – Conștientizarea Pasivă și Vidul Creator appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Ascultă articolul audio:

Mulți dintre noi trăim cu sentimentul apăsător de a fi prizonierii propriei eredități sau ai educației primite. Am fost învățați că biologia noastră este un destin liniar – un vas cu o cantitate limitată de viață pe care o consumăm până la epuizare. Această perspectivă ne transformă în victime pasive ale unui program genetic pe care, ni s-a spus, nu îl putem controla.

Știința modernă spulberă însă acest mit, invitându-ne să trecem de la modelul liniar la unul ciclic, al reînnoirii constante. Descoperirile recente confirmă faptul că biologia noastră este regenerativă: creierul, măduva spinării, inima și pancreasul au capacitatea documentată de a se reface. Nu suntem produsul finit al genelor noastre, ci creatorii activi ai propriei experiențe biologice.

Neuronii oglindă – Creierul tău nu știe diferența dintre observație și realitate

În neocortexul nostru există celule specializate numite „neuroni oglindă”, care funcționează ca o punte între observație și experiență. Acești neuroni nu fac distincția între o acțiune pe care o facem noi și una pe care doar o privim la altcineva. Atunci când urmărești un meci de fotbal de pe canapea, inima ta poate bate cu putere, deși corpul tău rămâne nemișcat.

Te provoc să privești în oglinda conștiinței tale: ce anume alegi să „hrănești” în fiecare zi prin ceea ce observi? Dacă alegi să te concentrezi pe insuficiențe sau pe comportamente disfuncționale, neuronii tăi oglindă vor materializa acea chimie a limitării. Însă, dacă alegi vizualizarea creativă și observarea vindecării, activezi o farmacie internă binefăcătoare:

„Dacă vedem vindecarea unei alte persoane, creierul nostru nu știe diferența dintre a privi și a experimenta, așa că va începe să producă chimia care se potrivește cu acea vindecare.”

Paradoxul Genomului – De ce avem mai puține gene decât un șoarece?

Finalizarea Proiectului Genomului Uman a adus o surpriză uluitoare: avem doar aproximativ 24.000 de gene, mai puține decât un șoarece obișnuit, care are 25.000. Această descoperire a invalidat ideea că o singură genă determină o singură proteină. În realitate, prin plasticitatea genetică, o singură genă poate produce până la 100 de proteine diferite, în funcție de semnalele primite din mediu.

Aici intervine mecanismul numit „genetic spooling”: în prezența traumelor nerezolvate, proteinele se strâng și „blochează” segmente de ADN, împiedicând exprimarea lor sănătoasă. Această „înfășurare” poate fi transmisă generațiilor următoare, dar vestea revoluționară este că ea nu este permanentă. Înțelegerea epigeneticii ne transformă din victime ale hazardului în maeștri ai propriei expresii biologice, capabili să „deblocăm” potențialul nostru infinit.

Hipnoza primilor 7 ani și „Pastila Roșie” a conștienței

În primii șapte ani de viață, creierul nostru funcționează predominant în starea Theta, o vibrație EEG specifică hipnozei naturale. În această perioadă, descărcăm programele subconștiente ale familiei și comunității fără niciun filtru critic. Din păcate, statisticile arată că 60% din aceste programe sunt disempowerment, auto-sabotatoare și limitative.

95% din viața noastră de adult este condusă de acest „pilot automat” subconștient, confirmând maxima iezuită:

„Dă-mi un copil până la șapte ani și îți voi arăta omul.”

Totuși, avem acces la „Pastila Roșie”: starea de prezență conștientă. Atunci când suntem pe deplin prezenți – așa cum se întâmplă când ne îndrăgostim – suspendăm programele vechi și începem să manifestăm „cerul pe pământ”, preluând controlul asupra propriei realități.

Inima este arhitectul ADN-ului tău

Experimentul Institutului HeartMath din 1993 a demonstrat că emoțiile umane schimbă direct forma fizică a ADN-ului. În prezența sentimentelor de dragoste și recunoștință, spirala ADN-ului se extinde, permițând o regenerare profundă. În schimb, furia și frica produc o contracție severă a moleculei vieții, limitându-i funcționarea.

Vindecarea acestor traume lasă amprente fizice clare în procesul de metabolizare a neuropeptidelor. Atunci când eliberăm vechile amprente prin respirație sau coerență inimă-creier, putem simți un gust metalic în gură sau putem observa schimbări în mirosul transpirației și al lacrimilor. Emoția umană produce efecte care sfidează legile convenționale ale fizicii, transformându-ne în proprii noștri regulatori de sănătate și longevitate.

Suntem „încrețituri” în Câmpul Cuantic, nu entități separate

Fizica cuantică ne-a învățat prin Max Planck că „mintea este matricea întregii materii”. Nu suntem separați de câmpul de energie confirmat la CERN; noi suntem acel câmp. Inimile noastre funcționează ca niște traductoare sau „tastaturi” care trimit comenzi către Matricea Divină prin intermediul emoțiilor.

Emoția schimbă ADN-ul, iar ADN-ul schimbă materia din jurul nostru. În această viziune, noi suntem „încrețituri” sau perturbații în câmpul cuantic, menținute în formă de conștiința noastră. Schimbarea percepției interne nu este doar un exercițiu psihologic, ci o intervenție directă asupra substanței universului, rescriind realitatea materială din interior spre exterior.

Workshop-ul vieții tale începe acum

Biologia noastră nu este o condamnare, ci un proces fluid de regenerare constantă. Știința ne confirmă astăzi că ADN-ul se repară la fiecare 2 săptămâni, iar creierul se reînnoiește complet într-un singur an. Mai mult, neurogeneza – crearea de noi neuroni – continuă până la ultima noastră suflare, o descoperire care a rescris manualele de medicină în 2019.

Vindecarea traumelor generaționale și regenerarea telomerilor sunt abilități „ordinare” pe care pur și simplu le-am uitat sub presiunea vechiului model de gândire. Odată ce ai acces la acest adevăr, workshop-ul propriei tale vieți începe cu o alegere profundă și personală.

Te iubești suficient de mult încât să îți îmbrățișezi divinitatea și să trăiești acest adevăr profund în fiecare zi? Răspunsul tău nu stă în cuvinte, ci în curajul de a te onora pe tine însuți și de a redeveni stăpânul propriei biologii.

The post Gregg Braden – ADN-ul tău nu este bătut în cuie: 5 revelații din noua știință care îți redau puterea asupra propriei vieți appeared first on TrezireaInteligentei.ro.

Ați încercat vreodată să muriți pentru o plăcere în mod voluntar, nu forțat? De obicei, atunci când mori, tu nu vrei asta; moartea vine și te duce departe, nu este un act voluntar, cu excepția sinuciderii. Dar ați încercat vreodată să muriți voluntar, cu ușurință, ați simțit sentimentul de abandon al plăcerii? Evident că nu!

În prezent, idealurile voastre, plăcerile voastre, ambițiile sunt lucruri care îți dau așa-numita semnificație. Viața este existență, abundență, plenitudine, abandon, nu sentimentul de ”Eu” – având o semnificație. Asta este simpla rațiune. Dacă experimentați moartea față de lucrurile mărunte – este suficient de bine.

Dar a muri pentru plăcerile mărunte – cu ușurință, împăcat, zâmbind – este suficient, deoarece atunci vei vedea că mintea este capabilă a muri pentru multe lucruri, pentru toate amintirile.

Mașinile sunt create pentru funcția de memorare – calculatoarele – dar mintea umană este ceva mai mult decât pur și simplu un obicei mecanic de asociere și memorie. Însă nu poate fi așa, dacă nu moare față de tot ceea ce cunoaște. Acum, pentru a vedea adevărul din toate acestea, o minte tânără este esențială, o minte care nu funcționează în domeniul timpului. Mintea tânără moare pentru tot. Poți vedea acest adevăr imediat, simți acest adevăr instantaneu?

S-ar putea să nu vedeți toată această extraordinară semnificație, imensa subtilitate, frumusețea acestei morți, bogăția sa, dar chiar și ascultând, semeni sămânța, și importanța acestor cuvinte va prinde rădăcină – nu doar la nivel superficial, conștient, ci chiar și la nivel subconștient.

The post Meditații zilnice cu Krișhnamurti – Moartea Voluntară a Plăcerii și Minții Tinere appeared first on TrezireaInteligentei.ro.