Profil: Este singura cursă din cadrul Transylvania100 unde se pleacă din Moieciu de Sus (din capăt, de lângă hotel Mistral) și nu din curtea castelului Bran, unde doar am avut finishul. Nu știam la ce să mă aștept, fiindcă nu mai făcusem nicio bucată din traseul ăsta până acum, deși am bălăurit ceva prin Bucegi. Și oricât am stat eu să mă uit la videouri pe YouTube de la alergătorii din alți ani, tot nu e același lucru ca o tură cinstită de recunoaștere. (Ruta exactă, poate spune ceva cuiva: Moieciu de Sus -> Grohotiș / km 5, punct de control -> Poiana Guțanu / punct de control + alimentare și hidratare -> Poiana Gaura -> Șaua Polițe -> sat Poarta / ultimul punct de control / alimentare / hidratare -> finish la castelul Bran).

Realitatea din teren a arătat cam așa: primii 5 km = urcare grea prin pădure, unde-mi simțeam pulsul în gât. Ne-a dus de la 1117m până la 1760m, la primul punct de control (n-am făcut nicio poză până acolo). Noroi, noroi, noroi, totuși mai puțin decât mă așteptam, niște ape de traversat – multe traversate direct, unele pe bușteni rupți și super alunecoși (aș fi mers direct prin apă și acolo, dar nu era posibil în toate cazurile). Ceață după ce am ieșit din pădure, aveam impresia că mi-a intrat ceva în ochi, dar din în când se mai ridica și se zăreau vârfurile înalte din Bucegi. Altă urcare grea, dar mult mai scurtă la km 12.5. Ultima porțiune a fost superbă – se ridicase ceața, eram pe niște dealuri alergabile, livezi cu vaci, teren uscat, soare – a fost partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Dacă până acolo nu mă simțeam în stare să depășesc, pe acea ultimă bucată de vreo 5km am depășit la greu, am simțit că mi-am dat restart la picioare. Am alergat și porțiunile scurte de urcare – încet, dar le-am alergat, și am terminat puternic. Am pus câteva poze la final, încă n-au fost publicate și cele făcute de fotografi pe parcursul cursei.

Sunt mai multe lucruri care au mers bine, din punctul meu de vedere. Toate alegerile de echipament – încălțămintea, îmbrăcămintea, accesoriile. Le-am testat înainte pe traseele de la Subcarpați și le-am ales perfect pentru vremea pe care am avut-o – în pantaloni scurți și tricou, da, da, iar backupurile de vreme rea cărate în spate (n-a fost nevoie, mi-a fost super cald). Aveam un pic emoții cu încălțămintea, mi s-au mai lățit picioarele de când cu sarcina, dar până la urmă a fost ok – o pereche de Hoka Torrent 4 în care am tot făcut curse (prefer încălțăminte care se usucă rapid, nu am nimic waterproof / goretex). Până și setările de la fețele ceasului erau exact cum trebuie (făcusem upgrade la Garmin fenix 8 chiar în ziua când am aflat că sunt însărcinată și încă mă joc cu setările, n-am multe ocazii să le testez „live”).

Din categoria “fiecare cu piticii lui”, mă gândeam să iau spray-ul de urși la mine. Am decis să nu după ce am văzut câți participanți sunt la 20k (aprox. 500 de oameni) – mi-am dat seama că nu voi fi nicio clipă singură pe traseu și am avut dreptate.

Mă bucur că am mâncat la fiecare 30 de minute. Am setat o alarmă pe ceas, am respectat-o. Îmi venea să sar ultimele 2 geluri, dar i-am auzit vocea lui Rachel (antrenoarea mea) în cap spunându-mi să mănânc până nu e prea târziu. Nu m-am oprit în niciun checkpoint, nu simt nevoia să mă opresc la cursele scurte, aveam suficientă apă și mâncare la mine.

La ce trebuie să mai lucrez? Gleznele – cu antrenamente de forță și coborâri tehnice abrupte. De obicei mă mișcam bine pe coborâri, realitatea post-sarcină mi-a arătat unde sunt cu adevărat. Post-cursă, am avut doar puțină durere în cvadricepși și nicio problemă la urcat sau coborât scări. În schimb am reușit să răcesc, ceva virus care a prins o fereastră de oportunitate în sistemul meu imunitar.

Credeam însă că o să mă bucur mai mult de cursă. Aș fi spus că îmi place profilul ăsta, cu o urcare luuungă și apoi în mare parte coborâri. În realitate, n-a fost așa, probabil fiindcă a fost destul de NE-alergabilă, cel puțin nu de mine, nu cu nivelul meu de antrenament din prezent. Am simțit că m-am încălzit abia spre final, când era uscat și soare.

Am spus că nu-mi pun vreun obiectiv de timp mai departe de „să termin în timpul limită„, dar tot mi-am notat la începutul lunii mai o estimare: 3h30. Timpul final a fost 3h36 – cele 6 minute probabil au fost cât am așteptat un prieten după un checkpoint (efharisto poli pentru companie, Kostas!). Sunt mândră de estimarea aia scoasă mai mult instinctiv.

***

Și acum, elefantul din cameră – incidentele de la altitudine. Încerc să scriu ca pentru cineva apropiat care vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat, dar care nu știe cu ce se mănâncă alergarea montană.

Cum ziceam mai devreme, cursa mea a urcat la doar 1760m altitudine, am prins niște ceață și temperaturi bune de alergare. Însă undeva mai sus, la peste 2100m, a fost cu totul altă poveste. A fost rău. În zona refugiului Țigănești și la Hornuri, pe unde treceau toate celelalte curse, de 30k, 50k, 80k și 100k, au fost zone cu zăpadă / gheață și vânt puternic. Acolo au fost mai multe incidente, alergători care au alunecat, citez direct de la organizatori:

„Un concurent a alunecat în afara traseului și a fost preluat de elicopter în stare „conștientă și cooperantă”; opt concurenți au alunecat și au suferit contuzii și/sau hipotermie și au fost escortați pe picioare până la punctul de prim ajutor de la Mălăiești; două persoane care au alunecat au fost localizate și ajutate să revină pe traseu; șapte concurenți s-au prezentat la punctul de prim ajutor de la Mălăiești pentru tratamente minore.”

Alergarea montană nu e mai niciodată în atenția presei naționale, iar acum a fost exploatată din plin, odată cu filmările făcute în zonele alea nasoale. S-au adus în dezbatere cei care au murit în trecut la astfel de curse, și în România, și prin alte țări. Normal, sângele atrage atenție. A fost încă o ocazie de polarizare și judecat ce fac alții și întrebat cum se împarte responsabilitatea.

Cei care participă la curse de alergare montană sunt mai mult sau mai puțin conștienți de riscuri. Și la maratoanele de oraș se poate muri (există studii cu statisticile). Și când ne urcăm în mașină există riscul să murim. Siguranță 100% nu există în viață, oricât de mult ne-am dori, și fiecare decide nivelul de risc cu care este ok. Cu mențiunea aici că ce înțelege fiecare prin „risc” este ceva extrem de subiectiv – ce este pentru mine lipsit de risc s-ar putea să nu fie confortabil pentru altcineva, depinde de personalitate și context / etapa vieții. Am avut și eu în trecut multe curse unde se putea termina nasol, odată cu înaintarea în vârstă mi-a mai scăzut apetitul pentru risc.

Revenind la Transylvania100k. Din punct de vedere al organizatorilor, înțeleg că nu este atât de ușor să decizi că amâni sau anulezi evenimentul. Au fost 2227 de alergători care au terminat cursa iar mulți dintre ei erau străini, veniți din toate colțurile lumii ca să alerge la acasă la Dracula – pe traseu se vorbește majoritar în engleză și estimez 50% străini la un ochi aruncat rapid pe lista de participanți. Au venit alergători din Australia, Malaysia, Mexic, Maroc, China, Japonia, Chile, Venezuela, Singapore. Pe podium au urcat din Noua Zeelandă, Canada, Franța, Italia, Polonia, pe lângă români. Cursa asta, precum maratoanele din orașele mari, este o super oportunitate pentru turismul țării, nu poți să le zici să revină peste o săptămână, că e vânt sus (mai ales că oamenii știu în ce se bagă). Pe urmă: ca alergător ai un număr limitat de curse la care te poți duce într-un an – timpul e limitat, resursele să călătorești la fel, ai nevoie de recuperare între ele. Există un sistem de punctaj care îți permite să participi la alte curse și îți faci niște calcule bazându-te pe cursele pe care le termini – este o planificare făcută cu mult timp înainte, poate chiar cu un an (cel puțin după un anumit nivel de performanță). Încă ceva – nu știu cât este de adevărat, dar la finish se vorbea cum că nu se poate muta cursa mai târziu în an deoarece în lunile de vară nu se permite organizarea de evenimente în curtea castelului. Dacă este adevărat, aș argumenta că ăla este mare parte din farmecul pentru străini – că au plecarea și finishul la castel, cu startul dat de cineva deghizat în contele Dracula .

În schimb, puteau face multe altele – nimic exotic, ci măsuri obișnuite, pe care le-au mai luat în alți ani când a fost nevoie, tocmai fiindcă Bucegii în luna mai au în general parte de astfel de riscuri. Ce-mi vine acum rapid în gând: punct de salvamont pentru support în acele zone riscante (că nu erau atât de multe, mai ales raportat la lungimea totală, și erau cunoscute). Colțarii / gheruțele să nu fie echipament recomandat, ci obligatoriu, și să se facă verificarea lor la start – eventual să fie lăsate la Peștera, unde este checkpoint accesibil cu mașina. Puteau verifica experiența celor care se înscriu, cursele anterioare alergate, mai ales la traseele de 30k și 50k (acolo cred că a fost cel mai mare risc, fiindcă la 80k și 100k mai slabe șanse să ajungă alergători fără experiență – și chiar dacă există tone de videoclipuri și fotografii online de la această cursă, tot nu ai cum să înțelegi exact ce înseamnă urcarea pe Hornul Mare pe rafale puternice de vânt, de exemplu). Puteau decide schimbarea traseului ca să evite acele zone, cum s-a mai făcut în alți ani când a fost vremea rea. Nu știu de ce n-au făcut-o și în acest an, nu am vizibilitate în ograda lor.

L-am rugat pe Ergo să scrie un pic și cum s-a văzut de la el, ca participant la cursa de 80k:

Fara vreo ordine anume: Bucegii sunt munti grei. La final de luna mai se poate vorbi in continuare despre conditii de iarna. Alerg de peste 10 ani pe munte, iar in 2018 am luat pentru prima data startul la Transylvania100, proba de 80 km. De atunci am alergat cursa de mai multe ori, in toate conditiile posibile. M-a plouat de la start pana la finish, am alergat pe canicula si am suferit de insolatie; m-a nins.

Organizatorii o descriu chiar pe site drept „very hard ultra-marathon”. Iar dificultatea ei nu vine doar din distanta sau diferenta de nivel; vremea este imprevizibila aproape in fiecare an. Cred chiar ca zonele de altitudine sunt plasate devreme in traseu tocmai pentru ca participantii sa le parcurga cat sunt inca odihniti si lucizi.

Conform trackingului, am ajuns la Tiganesti pe locul 17. Eram un grup destul de compact. Da, conditiile erau dificile, dar nimic care sa mi se para iesit din comun pentru Bucegi, pentru Transylvania100 sau pentru prognoza anuntata.

Pe portiunea respectiva am mers in coloana. Am alunecat si eu cativa metri, m-am ridicat si mi-am vazut de drum. Nu voiam sa petrec nici macar o secunda in plus decat era necesar in zona aceea. Personal, nu zapada sau traseul mi s-au parut cele mai problematice, ci vantul. Am aproape 80 kg si chiar si asa au existat momente in care vantul m-a mutat cativa pasi lateral.

Urcarea pe Horn a fost mai degraba un exercitiu de orientare. Din cauza cetii nu mai faceam diferenta intre zapada si cer. M-am ratacit, am revenit pe traseu si am preferat sa raman alaturi de un grup pentru a iesi de acolo in siguranta. Am urcat mare parte din Horn in patru labe sau in mersul piticului. Nu pentru ca nu se putea altfel, ci pentru ca asa m-am simtit eu safe.

Nu am neaparat o parere despre organizatori sau despre concurs in ansamblu. Pot spune doar ca, cel putin in momentul in care am trecut eu prin zona respectiva, dintre toate masurile care ar fi putut fi luate – gherute obligatorii, o varianta mai sigura a traseului, corzi fixe sau alte elemente de siguranta – impresia mea este ca nu a fost implementata niciuna. Ne vedem in 2027.

***

Personal, iubesc Bucegii, dar în perioada asta a anului îi simt prea riscanți pentru stomacul meu – oricât aș fi de echipată și antrenată, prefer să mă bucur de alergare. Sunt conștientă de locurile expuse și că a fost mai multă zăpadă târziu în an, am ales cursa de 20k tocmai pentru că știam că nu ajunge în zonele alea. Și asta nu înseamnă însă că-i judec pe cei care fac alte alegeri.

Pot fi și curse cu risc extrem de scăzut, la fel cum sunt curse care trec prin zone expuse, unde un pas greșit face diferența între viață și moarte. Același traseu poate avea alte pericole în diferite luni ale anului (zone acoperite de gheață la finalul primăverii, furtuni violente vara, ninsori toamna). Depinde mult de experiența oamenilor cu muntele / condițiile meteo și de apetitul lor pentru risc. Nu este vorba doar de cât de bine sunt pregătiți fizic, deși ajută – cu cât stai mai puțin pe munte sau la altitudine (fiindcă te miști mai rapid), cu atât scad șansele să prinzi vreme rea.

În orice caz, cursele de alergare montană se transformă încet-încet. În trecut, la aceste competiții participau puțini oameni, dar care știau ce să facă pe teren expus, mulți cu experiență în alpinism. Pe măsură ce sportul a crescut în popularitate la nivel global iar numărul participanților a explodat (cursele evident că optimizează pentru și mai mulți participanți), organizatorii au început să elimine din elementele dificile – ceea ce înseamnă că încep să dispară traseele cu adevărat tehnice. Kilian Jornet detaliază bine treaba asta în blog postul lui din ianuarie: Trail Running 2026, where are we, where are we going, punctul 3 – The Death of technical races?. Probabil că asta se va întâmpla și cu Transylvania100.

***

În încheiere vreau să le mulțumesc celor care au făcut cursa asta să devină realitate:
– Jumătatea bună Ergo, evident, care mă susține și mă ajută în tot ceea ce-mi propun.
– D. care a stat în timpul ăsta cu bunicii și a salutat toate și din Moieciu/Bran (mulțumim, bunicii!)
– My dear coach Rachel, who always knows just the right things to say to me and helps with better perspectives :)
Multe mulțumiri se duc și către minunata echipă de support (detaliată în postarea mea de pe Instagram) + toți prietenii care au alergat sâmbătă + cei de acasă, care au stat cu gândul la noi și ne-au sunat / dat mesaje ca să se asigure că suntem cu toții safe.

Much love for everyone

Câteva poze (poate mai completez după ce apar și cele făcute de fotografii de pe traseu).
Later edit: updatat cu o poză de pe traseu, făcută de fotografii Transylvania100k.
P.S. poza de la începutul articolului este cu cu Piatra Craiului. pe acolo n-am ajuns, doar i-am admirat de la distanță.

Bonus: Trash, proaspăt lansată:

„Piesa e facuta in 2022, prima piesa pe care am scris-o pentru DXSS III dar nu a mai prins albumul ca nu se potrivea tematic. Asa ca o sa o bagam pe Leftovers (materialul cu piese care au ramas pe dinafara). Pe vremea cand am scris-o, nu exista „Hype” button, puteti sa il apasati si pe ala.” (Deliric)

DXSSXHHT:

6 martie – Brașov – Lux Divina
21 martie – Constanța – Pavilionul Expo
27 martie – Oradea – Arena Oradea
3 aprilie – Cluj-Napoca – BT Arena
9 aprilie – Timișoara – CRAFT
18 aprilie – Iași – Sala Polivalentă + Fratelli
25 aprilie – București – HALO Nexus Hall

Pentru mine, pauză înseamnă că dezinstalez aplicația de Instagram și dau log out din browser de la Reddit – pe astea mi-am petrecut cel mai mult timp în ultimii ani. Rămân mici excepții: îmi amintesc că am Strava (de pe care ies la fel de rapid), X – fostul Twitter (ce glumă), mai intru pe Facebook de pe laptop unde am două pagini pe care le verific (n-o să ghicești niciodată pe ce teme, but here we go: pagina 1, pagina 2), respectiv pagina mea unde anunț când / dacă mai scriu articole aici pe blog.

Nu e suficient să știu ce NU fac, am nevoie să știu și cu ce înlocuiesc. Dacă nu intru pe social media, atunci default este Kindle-ul (am renunțat temporar la cărțile în format fizic, de când am născut, fiindcă citesc cel mai mult noaptea și am nevoie să țin beznă când doarme cel mic), urmat de Readwise Reader – aplicația de read-later, unde am salvate diverse articole – deci texte lungi. Uneori mai instalez jocuri, în august 2025 am ajuns la un super nivel în Mahjong.

Anul acesta a fost cel mai ușor să fac această pauză, fiindcă starea social media este din ce în ce mai blah. Mă enervează algoritmul pe care-l văd cum încearcă să-mi exploateze vulnerabilitățile emoționale din perioada asta de mămicie, mă plictisesc să văd bots care postează conținut și comentarii politice, am obosit să stau să mă întreb constant dacă ceva este făcut cu AI și, dacă da, cât de mult etc.

Cu toate aceste limite, rămân 2 provocări mari:

1. Provocarea chat-ului @ Whatsapp

Limitele actuale, puse în practică deja de câțiva ani, arată așa: telefonul este by default pe silent și fără notificări la 99% din aplicații. Pe Whatsapp țin pe mute pe toată lumea în afară de jumătatea mai bună, așa că nu îmi arată notificările de acolo. Dacă urmează să mă văd cu cineva și mă aștept să-mi scrie pe tema asta (să-mi spună dacă întârzie sau să întrebe dacă e nevoie să cumpere ceva, de ex), scot acea persoană temporar de pe mute și permit notificările. Ne-am văzut, înapoi pe mute. În rest, mai intru eu în app când îmi este convenabil. Încerc să nu intru pe chat în prima parte a zilei, fiindcă știu că îmi deturnează puținele ore când am creier pentru alte lucruri și ajung să le pierd pe chat în loc să orice altceva. Răspund eu ulterior în batch la mesajele de acolo în momentele cu adevărat moarte / când nu pot face mare lucru (când gătesc, de exemplu). Cuvântul cheie aici este „încerc”, fiindcă nu-mi iese mereu.

Problema cu Whatsapp însă nu este timpul total în aplicație, ci costul disponbilității constante și fragmentarea atenției. Nu este doar o oră petrecută pe zi, ci este o zi fragmentată în minute în care mai dau un check pe whatsapp și care-mi distrag atenția de la orice altceva are nevoie de profunzime (citit lucruri mai grele, reflectat, scris etc). Este o gaură neagră, o hidră, fiindcă orice mesaj pe care-l dau generează instant alte 7 mesaje. Și nu-mi place această asimetrie, este o bătălie pierdută din start.

Cel mai rău a fost când de abia născusem – mă simțeam copleșită de volumul de mesaje primite în fiecare zi. Nu voiau să deranjeze cu telefoane, așa că scriau, să răspund eu când pot. Ce faci, cum sunteți, cum te simți, cum e bebe, dă-mi poze. Aveam impresia că stau să dau raportul în loc să mă bucur de timpul petrecut cu cel mic. Și mă mai și simt vinovată că gândesc așa, că ei n-au de unde să știe că am sute de mesaje în fiecare zi, doar ar trebui să fiu recunoscătoare că le pasă de mine și se gândesc la mine în timp ce atâtea mame se simt singure.

Cognitiv, știu că inbox zero este un ideal imposibil, nu este sustenabil să răspund la toate și am nevoie să mai încep să dau și cu seen. Sistemul actual simt că penalizează trăsăturile mele de personalitate – introvertă, cu simț ridicat al responsabilității, care mă face să vreau să răspund la toate mesajele primite sau măcar să semnalizez că am citit, altfel „îmi stau pe cap”.

Este un conflict fals. Există în mine această idee că dacă pun limite atunci sunt nerecunoscătoare, când de fapt așteptarea de a răspunde rapid la toate mesajele este o normă culturală recentă, doar de câțiva ani. În realitate, cât de rapid răspund nu reflectă dacă / cât de mult țin la cineva.

2. Provocarea știrilor omniprezente

Am terminat facultatea de jurnalism, rămâne prima mea iubire, deși n-am apucat niciodată să lucrez în presă. Însă în ziua de azi simt că nu mai reușesc să scap de știri, e prea mult chiar și pentru mine. Ajung la mine peste tot – și pe Reddit, și pe Instagram, și în newslettere, și pe bloguri, și pe Whatsapp. Să ne înțelegem, mă refer aici la surse care nu sunt dedicate știrilor.

Mi-am atins o limită emoțională, simt cum sunt stoarsă de energie din cauza emoțiilor negative stârnite. Sentimentul de apocalipsă inerentă, totul este rău și fără speranță, nu se va schimba nimic și nici nu este sub controlul meu. În trecut îmi hrăneau iluzia că aș fi mai în siguranță dacă știu ce se întâmplă. Nu sunt mai informată, sunt doar neputincioasă în fața crizelor locale și globale care nu se opresc niciodată.

***

Vreau mai puțină fragmentare, mai multă lungime de bandă ca să mă pot duce în profunzime pe subiecte. Mai puțin creier de veveriță pe cocaină. Este și mai important acum că sunt mamă și timpul și energia mea sunt mult mai limitate.

Sunt nostalgică, mi-e dor de modelele vechi de telefoane Nokia, alea cu butoane. Le foloseam pentru lucrurile critice și puteam să le abandonez oricând (pe lângă faptul că aveau designuri interesante, nu arătau toate ca trase la xerox). Sunt nostalgică și după perioada când îmi luam știrile o singură dată sau cel mult de două ori pe zi, din ziare, nu din 489000 de surse care mă bombardează peste tot. Nu mă simțeam sclava telefonului – era o unealtă, avea o funcție, nu era non-stop în mâna mea. Acum observ când copilul încearcă să-mi ia telefonul – și normal că vrea, doar îi vede non-stop pe părinți și bunici că se uită în ecran, înseamnă că e ceva fascinant acolo și mai important decât el, nu?

Telefoanele „inteligente” mă țin captivă, prizoniera lor. Am totul într-un singur dispozitiv, au devenit indispensabile. Am nevoie de el pentru anumite aplicații, cum ar fi 2FA la bancă (nu trimite prin sms) sau tot felul de situații profesionale în care oamenii nu pot vorbi la telefon și îți scriu ei direct pe Whatsapp.

Tot mediul este construit să mă ducă într-o direcție, nu-l pot schimba eu. Dar pot alege, conștient, cât îi permit.

Așa că am început să separ niște funcții ale telefonului – ipod shuffle, viniluri sau radio (fizic, portabil) pentru muzică. Cameră foto și cameră video pentru foto/video (îmi place să printez anual poze înainte de Crăciun și le punem în albume foto). Îmi place să merg la cafea la Steam, unde n-ai voie să stai pe laptop / tabletă. Am diverse activități pe care le fac doar de pe laptop sau chiar de pe PC. Este extrem de greu în perioada asta să mă văd fizic cu oameni, dar nu mai suport nici iluzia că știu ce fac doar fiindcă mai vorbim pe chat sau urmăresc ce postează pe social media.

Sunt soluții cu multă fricțiune, lente, necesită mult timp – dar ăsta este un feature, nu un bug, fix asta vreau. Fiindcă atunci când devin incomode, merită mai mult. Și accept că unele relații vor slăbi sau poate chiar vor dispărea complet din cauză că nu mai sunt disponibilă non-stop și nu le mai întrețin digital, la fel cum accept că nu mai pot să fiu la curent cu noile scandaluri politice. Îmi păstrez energia și atenția pentru a rămâne prezentă unde contează. Orice altceva poate să treacă pe lângă mine.

Una din bucuriile din perioada asta de sărbători a fost că mi-a reparat iPod Shuffle-ul care zăcea de ceva timp într-un sertar din birou.

Pentru cei mai tineri dintre voi care citiți aceste rânduri, iPod a fost un music player portabil lansat de Apple în 2001. Era o minune a tehnologiei pe atunci, fiindcă avea o capacitate uriașă de stocare pentru acele vremuri, în ciuda dimensiunilor mici. „1,000 songs in your pocket„, așa l-a introdus Steve Jobs. Au existat mai multe modele de iPod, de mărimi diferite. Cert este că a marcat un punct important în industria muzicală, a accelerat trecerea de la formatul fizic la cel digital.

Revenind la Shuffle-ul meu. Aș începe prin a menționa că este din 2006, deci are deja 20 de ani. Îl folosisem ultima oară în urmă cu 2 veri la niște alergări în Herăstrău. La un moment dat pur și simplu n-a mai mers. L-am pus la încărcat, se aprindea beculețul verde care arată că se încarcă, dar când să-l pornesc… nimic. Suspectam că între timp fie s-au dezintegrat de tot căștile, fie i s-a dus bateria – astea două erau cauzele cele mai probabile.

Încă foloseam căștile lui originale, rupte vai mama lor, atârnau într-un fir neizolat. Am comandat unele noi Apple (78 de lei), au venit, le-am testat, am eliminat varianta asta. Nu era de la căști. Ne-am uitat cu cât se vinde un Shuffle nefolosit pe Vinted, nu e mult, dar bateria tot veche de 20 de ani e. Am comandat o baterie nouă, a durat vreo 3 săptămâni până a venit și i-a schimbat-o – asta era. (Pozele de mai jos sunt făcute de soț.)

Apropo de minune a tehnologiei – generația asta de iPod Shuffle pe care o am eu se încarcă și se conectează la itunes prin mufa de căști – jack de 3.5 mm.

Am rezolvat cu hardware-ul (s-a rezolvat), a mai rămas software-ul. iTunes l-a recunoscut și a instalat ceva special pentru el, vede ce muzică e urcată, dar nu mă lasă să șterg melodiile. Nu am vrut nici să-i dau reset, iar restul soluțiilor găsite online nu au funcționat, așa că momentan rămân cu ce aveam deja încărcat.

Este ca o capsulă a timpului, blocat cu muzica pe care o ascultam prin 2012, când l-am updatat ultima oară. Are aproape 2 gb spațiu, pusesem vreo 265 de piese pe el. Sunt toate obsesiile mele de atunci, toată influența CTC – cu care încă mergeam în concerte și îmi făceau cultura hip-hop. Diverse albume clasice de hip-hop, precum Gang Starr, Wu Tang sau Cunninlynguists, dar și mixtape-uri românești care de abia se lansaseră.

Încet-încet, revin la a prefera să dețin eu muzică și filme – descărcate pe hdd și chiar și în format fizic. Toate playlisturile pe care le aveam pe serviciile de streaming sunt acum pline de piese care nu mai sunt disponibile sau au fost modificate sau nu le mai găsești necenzurate. Toate filmele clasice pe care-mi doresc să le revăd se găsesc extrem de greu (ai nevoie de n-șpe abonamente) sau deloc.

Plus că mă bucur să mai pot scăpa de telefon din când în când. Fără milioane de opțiuni și algoritmi și alte surse care-mi pot distrage atenția. Digital minimalism ftw.

poze făcute de ergo (care are și blog)

Nu credeam că o să apuc să trimit acest newsletter, deși este parte importantă din ritualul meu de evaluat anul. Nu credeam nici că voi reuși să citesc atât de mult în 2025. A fost anul în care ne-am extins familia (de asta n-am mai reușit să trimit niciun newsletter din aprilie), etapă nouă care a venit la pachet cu niște nopți lungi. Am profitat de ele, așa că am citit și recitit în total vreo 40 de cărți, mult peste cât estimam.

Am „consumat” de toate – și ficțiune, și non-ficțiune, și cărți „brainless”, și despre etapa nouă / sarcină / creșterea unui nou-născut, și cărți pe care le-am considerat grele – emoțional sau intelectual. Am și abandonat multe, fără rușine.

Din toate alea 40+ (lista completă e pe profilul meu de GoodReads), am selectat 8 cărți care parcă și-au pus mai mult amprenta, am simțit că au picat la momentul potrivit pentru mine. Sper să găsești și tu ceva interesant.

Ordinea lor este aleatorie. Ca de obicei, linkurile puse pe titluri te vor duce spre paginile lor de Goodreads. Despre câteva dintre ele am povestit mai pe larg în raportul pe Q1. Iar la final ai linkuri spre arhiva cu cărțile din fiecare an din 2017 până în prezent, ca să vezi cât de mult m-am schimbat.

Cărțile lui 2025:

1. Careless People – Sarah Wynn-Williams

În momentul când Sarah Wynn-Williams s-a angajat la Facebook, a venit cu o doză de idealism și naivitate. Credea că tehnologia va conecta și va salva toată lumea, iar ea își dorea să contribuie la asta. Din rolul de Global Policy Director, a avut ocazia să interacționeze direct cu echipa de leadership, printre care și Mark Zuckerberg și Sheryl Sandberg (mâna lui dreaptă, COO între 2008-2022). Optimismul tehnologic s-a transformat într-un abuz de putere, în favoarea banilor și a creșterii la infinit, cu implicații mari asupra societății și democrației.

Careless People nu este o carte tehnică, nu este nici investigație jurnalistică, ci sunt memoriile ei de insider – vedem din culise cum arată deciziile ajunse pe mâna unor oameni cu atât de multă putere, dar care nu sunt pregătiți să gestioneze consecințele. Vine cu detalii despre cum s-a colaborat cu diverse guverne și a fost manipulat algoritmul rețelei pentru a fi influențată percepția publică.

Este o carte despre oameni și sisteme care au scăpat de sub control. Multe din problemele cauzate de Facebook par izvorâte din ignoranță, lipsă de curiozitate, nepăsare, omisiune, neasumare a responsabilității – spune-i cum vrei. Mi s-a părut potrivit citatul din Gatsby folosit în deschiderea cărții și care dă și titlul:

„They were careless people, Tom and Daisy – they smashed up things and creatures and then retreated back into their money or their vast carelessness or whatever it was that kept them together, and let other people clean up the mess they had made.”

Și da, și autoarea a pus umărul la toată povestea asta – se tot mira de moralitatea celor pentru care lucrează, în timp ce continua să-i ajute să-și crească influența. Știu, toată lumea are nevoie de un job ca să-și plătească rata la casă, dar până când? Până unde? „If you see fraud and do not say fraud, you are a fraud.”, cum zice Nassim Nicholas Taleb.

Așa că da, este și o carte despre etică, despre responsabilitatea individuală vs. cea sistemică, și impactul alegerilor personale asupra binelui comun. Unde începe responsabilitatea individuală și complicitatea la sistemul din care facem parte? Cât de mult este ok să tolerăm alegerile celor cu care lucrăm sau ne înconjurăm?

Mă sperie faptul că, deși dezvăluirile sunt oribile, nu am citit nimic la care nu m-aș fi așteptat sau nu știam deja, și nici nu mă aștept să se schimbe ceva după publicarea ei. Mai multe detalii găsești în recenzia de la Infinite Scroll.

2. The Great Influenza – John M. Barry

Cartea asta este o lecție despre leadership în vremuri de criză, transparență și costurile minciunii / cenzurii.

The Great Influenza documentează gripa spaniolă din 1918, considerată cea mai mortală pandemie din istorie: pe parcursul a doi ani au murit undeva între 50 și 100 de milioane de oameni (nu se știe exact) – asta înseamnă între 2.5% și 5% din populația de atunci. Jumătate dintre cei care au murit erau tineri și sănătoși, 20-30 de ani. La început a fost ignorată, considerată „doar o gripă”, cu simptome banale de pneumonie. Pentru a pune în perspectivă, în prezent gripa duce la aproximativ 390,000 de decese în fiecare an. Deși, în timp ce scriu aceste zerouri, realizez că este doar un număr abstract – vorba citatului celebru, moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane devine statistică.

Apropo – deși îi spunem gripă spaniolă, de fapt a pornit din Kansas și s-a răspândit prin trupele militare americane, în contextul Primului Război Mondial. Spania a fost doar prima țară care a anunțat-o public, în presă, spre deosebire de celelalte țări, care au ținut-o ascunsă ca să nu scadă moralul sau a nu părea slabe.

Ca să putem înțelege cu adevărat pandemia din 1918, John M. Barry ne trece prin contextul științific, politic și social. Este o carte cu perspectivă 360 și pentru unii s-ar putea să fie copleșitoare prin volumul uriaș de informații complexe. Mie fix asta mi-a plăcut la ea, că trece prin toate straturile posibile, le ia pe rând și arată cum se influnțează reciproc. Zoom in, zoom out.

Prima parte a cărții este, de fapt, o istorie a medicinei – cum au evoluat metodele științifice și medicina în ultimii 2500 de ani, de la Grecia Antică și tătucul medicinei aka Hippocrate. Ne trece prin toată această istorie până când ajungem în secolul al XIX-lea, o perioadă când școlile medicale europene erau mult superioare celor din SUA. Au fost mai multe lucruri care au contribuit la asta: în SUA nu se făcea deloc cercetare, era admis oricine putea să-și permită taxele, cu zero cunoștințe de bază de chimie sau biologie. Ajungeau să fie medici fără să se apropie de vreun pacient, fiindcă n-aveau colaborări cu spitale unde să facă practică. Nu foloseau niciun fel de instrumente pentru a măsura, nota și urmări datele legate de starea pacientului, cum ar fi temperatura. În tot acest haos, oamenii și-au pierdut încrederea în medicină și au început să răsară tot felul de pseudo-științe – inclusiv homeopatia în Germania, de exemplu.

Autorul intră pe urmă în contextul în care se afla SUA în timpul Primului Război Mondial. Toată propaganda politică din acea perioadă, legile legate de cenzură, cum au gestionat criza pandemiei – sau, mai bine zis, au eșuat în a o gestiona. Dificultățile în comunicarea riscurilor către populație, încercarea de a manipula oamenii, fiindcă s-a prioritizat interesul politic în detrimentul adevărului. Și, într-un final, felul în care toate astea au influențat răspândirea bolii. În paralel cu eforturile comunității științifice de a înțelege virusul și a găsi soluții pentru a-l combate.

Sună cunoscut ceva din toate astea? E imposibil să o citești fără să faci paralele cu pandemii recente și cu felul în care reacționează societățile sub presiune. Cartea a fost publicată în 2004, așa că nu intră în subiectul Covid, dar lecțiile sunt actuale.

3. The Year of Magical Thinking & Notes to John – Joan Didion

Am tot evitat mult timp The Year of Magical Thinking, știind cât de dureros este subiectul. Joan Didion, faimoasa scriitoare americană, povestește despre moartea subită a soțului ei, John. Pe 30 decembrie 2003, în timp ce luau cina împreună, acesta a suferit un atac de cord. Cu doar câteva zile înainte, fiica lor Quintana fusese internată și plasată în comă indusă, în urma unor complicații severe apărute după o gripă. Din acest motiv, a amânat înmormântarea lui John timp de luni întregi, până când Quintana a fost suficient de bine.

Cartea documentează anul care a urmat, când mintea lui Didion a refuzat să accepte realitatea pierderii celui care i-a fost partener de viață timp de 40 de ani. În tot acest timp, Quintana continuă să se lupte cu propriile probleme grave de sănătate – aceasta a murit în anul următor, în timp ce Joan Didion era în turneul de promovare a cărții.

Notes to John a fost publicată după moartea lui Joan Didion. Sunt fragmente din jurnalul ei, notițe pe care s-a apucat să le scrie pentru soțul ei în 1999, când a început să facă terapie, în timp ce fiica lor se lupta cu alcoolismul. Sunt notițe intime, needitate, dar revelatoare despre dinamica lor de familie.

4. Source Code – Bill Gates

Source Code este autobiografia lui Bill Gates, se concentrează pe începuturile lui, până la fondarea Microsoft – adică doar primii ani de viață, cu tot contextul cultural din ’60 și ’70. Ne trece prin istoria familiei, copilărie și adolescență, cât de obraznic era cu părinții și cu profesorii / alte figuri de autoritate, cum era incapabil să înțeleagă emoțiile altora, cât de greu îi era să se adapteze social, dar și cum devenea obsedat de diverse proiecte (la un moment dat spune că în ziua de azi probabil ar fi fost diagnosticat cu autism). Vorbește despre primele lui experiențe cu programarea și multe detalii geeky despre industria hardware și software din acea perioadă, precum și prietenii care l-au însoțit pe acest drum.

Mi s-a părut interesantă partea legată de familie, activitățile avute împreună cu bunicii și părinții lui, nu pot să nu mă întreb cât de mult oare au contribuit acest mediu la a-l împinge spre performanță și cât a fost genetic. Recunoaște că a fost privilegiat, că se simte norocos datorită contextului – locul potrivit, momentul potrivit, cu acces la anumite oportunități pe care a construit ulterior (și toate astea pot fi confundate exclusiv cu meritul):

„Often success stories reduce people to stock characters: the boy wonder, the genius engineer, the iconoclastic designer, the paradoxical tycoon. In my case, I’m struck by the set of unique circumstances—mostly out of my control—that shaped both my character and my career. It’s impossible to overstate the unearned privilege I enjoyed: to be born in the rich United States is a big part of a winning birth lottery ticket, as is being born white and male in a society that advantages white men. Add to that my lucky timing. […]”

5. The Next Day – Melinda French Gates

The Next Day este cartea pe care am citit-o în maternitate, în noaptea după ce am născut. Este o carte despre tranziții, rupturi și reconstrucție.

Fiecare capitol este despre un moment de schimbare majoră din viața ei – nașterea primului copil, când a plecat de acasă pentru a merge la facultate, când i-au murit persoane apropiate din cauza cancerului, divorțul de Bill Gates în urmă cu câțiva ani, cum a pornit Bill & Melinda Gates Foundation, dar și cum a decis să iasă din ea pentru a se concentra pe alte forme de filantropie. Scrie și despre cum a construit ritualuri cu familia și prietenii, ca ancore pentru o viață aflată permanent în schimbare. Este despre cum să mergi mai departe fără a te preface că e totul ok. Și, precum Bill Gates, și ea simte că a fost privilegiată.

În Time poți citi un capitol din această carte – cel despre ziua în care s-a născut primul ei copil: The Parenting Lessons I Want to Pass On to My Children.

„Because the next day is when we begin to make choices, sometimes unconsciously, about how we’ll respond to change, what we’ll carry forward and what we’ll leave behind. The next day is when we start to form the next version of ourselves.”

6. Matrescence – Lucy Jones

Matrescence este despre transformarea profundă prin care trece o femeie atunci când devine mamă – din toate punctele de vedere, nu doar emoțional sau la nivel de identitate, ci și biologic, neuroștiințific, psihologic, la nivel de politici sociale și economice etc.

Pune în cuvinte lucruri pe care le gândesc multe mame (cel puțin cele din jurul meu), dar rareori vorbesc public cu voce tare despre asta – fie de teama de a nu fi judecate, fie fiindcă au impresia că sunt singurele care simt aceste lucruri, fie fiindcă nu au resursele necesare (timp, energie – fizică sau emoțională) pentru a procesa ce li se întâmplă, nu știu. Eu am citit-o chiar înainte să nasc, la recomandarea unei abonate la newsletter (mulțumesc, Ioana) și mi-a plăcut atât de mult încât am ajuns s-o dau cadou tuturor mamelor noi din jurul meu (și așa am aflat că de pe Amazon poți comanda maxim 7 exemplare odată).

Este o carte despre instinctul matern și diverse mituri contemporane legate de nașterea naturală (o investigație bună pe tema asta), despre alăptare, despre formele de sprijin care există pentru mame (sociale, economice, dar și lipsa de cercetare științifică). Este despre ambivalență (a fost cuvântul anului pentru mine), despre confuzie, presiunea de „a te bucura de fiecare moment” petrecut cu copilul și a nu recunoaște cât este de greu, ceea ce poate duce la vinovăție, singurătate, anxietate sau depresie.

Mi s-a părut superb scrisă, cu niște capitole scurte intermediare în care a venit cu tot felul de exemple surprinzătoare din natură, și mi-a plăcut și cum și-a introdus propria experiență – autoarea este mamă a trei copii

Penguin oferă un capitol gratuit din carte, îl poți descărca și citi aici.

7. Termination Shock & Fall; or Dodge in Hell – Neal Stephenson

Neal Stephenson… fie îi urăști stilul, fie-l iubești. Eu fac parte din a doua categorie, am devorat Seveneves în urmă cu câteva veri, rămâne printre hard SF-urile mele preferate (o imensitate de aproape 1000 de pagini, o găsești tradusă la Paladin). Anul acesta am mai devorat două cărți de la el – una de peste 700 de pagini și una de 880.

De ce zic că există șanse să nu-ți placă? Fiindcă intră obsesiv în detalii legate de lumile cărților, parcurgi o bună parte din carte până începe acțiunea și începi să te prinzi despre ce este, de fapt, povestea. Deci, cu acest disclaimer făcut și cu riscul să mă înjuri pentru recomandări… (#noregrets)

Termination Shock este un climate SF, pornește de la o idee care mi-a plăcut la nebunie: ce s-ar întâmpla dacă am începe să experimentăm cu geoinginerie pentru a interveni în sistemul climatic al planetei? Mai exact, dacă am începe să dispersăm particule sulfuroase în atmosferă – cele care se găsesc de obicei în erupțiile vulcanice? Constant, o dată la câteva ore, pentru a răci planeta. Și care ar fi consecințele și implicațiile geopolitice ale unor astfel de intervenții? (climate SF-ul meu favorit rămâne Kim Stanley Robinson cu Ministerul pentru Viitor, sunt stiluri diferite oricum).

Random mini spoiler: o parte din acțiune are loc în Himalaya, unde încălzirea globală topește ghețarii și duce la tensiuni între granița dintre India și China. Acolo încep să fie purtate conflicte „old school” (adică cu pietre și bețe), dar transmise live pe internet, și toate se întâmplă pe această graniță numită The Line of Actual Control (google it!).

Cealaltă carte a lui Stephenson citită în acest an, Fall; or Dodge in Hell, explorează altă idee nebună: ce se întâmplă dacă mintea umană ar putea fi descărcată digital, urcată într-un univers virtual și salvată astfel după moarte? Este o nebunie de carte, despre conștiință, identitate, mitologie, religie și ce rămâne din noi atunci când corpul dispare.

8. Wellness – Nathan Hill

O superbă carte de ficțiune (mulțumesc, Andreea). Wellness urmărește un cuplu de-a lungul relației și explorează idei despre fericire, sens, sănătate, intimitate, obsesia pentru auto-optimizare și multe altele. Precum Tomorrow, and Tomorrow, and Tomorrow, și asta este genul de carte care m-a uns pe suflet, dar nu știu ce să scriu ca să o recomand așa cum simt că merită.

***

NOTĂ DE FINAL

Până la 20 de ani nu citeam deloc, nici măcar o carte pe an. Era o repulsie cauzată de școală și sistemul educațional românesc, peste care am reușit să trec târziu, când am realizat cât de mult m-a tras în jos faptul că nu citeam. Am trecut în extrema celaltă și am început să citesc mult și din toate genurile, în încercarea de a recupera acel timp pierdut. Acum vorbesc public despre toate astea, în speranța că nu vor face și alții greșelile pe care le-am făcut eu.

Arhivă cu cărțile din anii anteriori, ca să vezi cât de mult m-am schimbat: ​2024​, ​2023​, ​2022​, ​2021​, ​2020​, ​2019​, ​2018​, ​2017​.

P.S. Nu știu când o să reușesc să mai scriu, sper că nu tot peste 9 luni. Să nu mă dai dispărută. Între timp, poți arunca un ochi peste ​newsletterele din lista de aici​ – sunt newslettere scrise de români – poate găsești ceva interesant.

Tech / gadgets / wearables:
– Ceas: am un Garmin fenix 8 pe care îl port din septembrie 2024 – însă fix atunci am rămas însărcinată și încă nu am apucat să-l alerg cum se cuvine. Este upgrade făcut de la Garmin fenix 6 pro, pe care-l aveam din mai 2020.
– Telefon OnePlus 12 (luat în septembrie 2024) – făcut upgrade de la OnePlus 8 Pro (îl foloseam din decembrie 2021). Sunt fană OnePlus, am trecut prin multe modele de la ei în ultimii 10 ani. Înainte de asta eram cu Pixel, până l-au scumpit prea mult.
– Kindle: am primit cadou Paperwhite 11 – generația 2024. E verdeeee! Înainte eram cu Paperwhite 7 – exploatat din decembrie 2017, încă merge ca nou.
– Laptopuri: cel principal acum este un Macbook Air M1 fiindcă este ușor, mai am și un Asus VivoBook 14, i5.
– Tabletă: am un iPad 9 din noiembrie 2023, îl folosesc doar pentru streaming de seriale.
– Purificator Xiaomi Mi Air 3 (luat la începutul lui 2020, fix înainte de pandemie) și Smart Air Purifier 4 (din 2024).
– Roboțel Xiaomi Vacuum-Mop P (din 2021, dar a cam început să dea rateuri – zone pe care le evită, nu dă și cu apă sau uită să se întoarcă la bază).
– Tensiometru Omron M300 – luat de Black Friday 2024 – am ajuns la vârsta aia.

La ce am renunțat:
– Oura 2 – deja îl purtam din octombrie 2019 și nu mai aveam mare lucru de aflat, cele mai multe lucruri le-am învățat în primul an.
– Remarkable 1 – folosită din noiembrie 2019, am revenit la hârtie. Remarkable era greu de cărat după mine + iau extrem de multe notițe și nu puteam să revin așa ușor la ele.

Alergare:
– Pentru asfalt port doar încălțăminte de la ON de la începutul lui 2018, de când i-am descoperit, n-am mai vrut să ies din acest brand. În perioada asta sunt cu modelul ON Cloudflow 4.
– Pentru trail sunt cu Hoka Torrent 2.
– Cele mai subestimate accesorii: șosetele Injinji.

Aplicații: (folosite zilnic, ordine random)
– Meditație: Waking Up
– Sport: Strava
– Sport: Garmin Connect
– Nutriție: MyFitnessPal
– Transport: InfoTB
– Să nu mai omor cactuși: Planta
– Cumpărături mâncare: Freshful
– Parole: Dashlane
– Antivirus: Bitdefender
– Rețete mâncare: ChatGPT
– Notițe: Evernote
– Abonat la RSS feeds: Feedly
– Pentru a salva și citi articolele: Pocket – s-a închis, am trecut la Readwise Reader
– Newsletter software: Kit (ex ConvertKit)
– Pentru bebe: Huckleberry,Child Growth Tracker, Milestones.

Arhivă liste toolbox: 2022, 2021, 2020.

Ultima activitate înregistrată pe Strava a fost în ultima zi a lunii august 2024. N-am cum s-o uit: eram plecați cu rulota în vacanță când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină. Venisem în Chamonix ca să-i susținem pe cei de la UTMB – concursul de alergare montană care adună crema cremelor. Ca o fan girl ce sunt, am urcat singură până la ultimul checkpoint al competiției ca s-o văd pe Katie Schide, după care m-am întors la finish – aproape 12km cu 857m diferență de nivel. (Apropo, ce minunat este să faci trasee montane când știi că te poți întâlni doar cu marmote. Sper ca într-o zi să revenim în zona aia și să facem turul Mont Blanc în noua formulă a familiei.)

La începutul lui septembrie, după ce am revenit din vacanță, m-a lovit o oboseală cum nu am cunoscut vreodată. Cum îmi imaginam eu că va arăta sarcina n-a avut legătură cu realitatea. Eram convinsă că voi continua să fac sport oarecum normal și doar voi încetini gradual până voi naște. Corpul a râs și a zis „noup, avem alte priorități acum„. Mă trezeam dimineața direct cu gândul că de abia aștept să mai dorm. Cu fiecare ocazie dormeam de prânz, uneori chiar și de 2 ori / zi, și mai dormeam și noaptea aproape 12 ore. M-a ținut oboseala aia tot primul trimestru. Nu era doar oboseală fizică, nici creierul nu mai coopera, nu mai puteam accesa informațiile pe care știu că le aveam totuși înmagazinate undeva, gândeam înceeet. The Mom Brain is real.

În al doilea trimestru mi-a mai revenit energia, dar m-a luat spatele – altă durere pe care n-o cunoscusem până atunci. M-a salvat echipa lui Djoko (#forevergrateful) și am ținut-o astfel sub control, cu antrenamente de 2-3 ori pe săptămână. Iar pe urmă pe finalul sarcinii deja devenise un antrenament în sine să mă deplasez, încă aveam niște zile în care mă lovea oboseala aia de voiam să dorm non-stop, așa că am rămas doar cu mersul meu pe jos până am născut.

Garminul zice că am adunat în total 2.5 milioane de pași pe tot parcursul sarcinii. Buni și ăștia. Chiar foarte buni, că m-au ajutat psihic și sigur m-au ajutat și cu recuperarea post-partum.

Și iată-mă la final de iunie cum am reluat eu încet alergările. Am început cu o tură ușoară prin cartier, 20 de minute în care am combinat alergarea cu mersul, în timp ce băieții au ieșit și ei la o plimbare. Am revenit pe urmă la alergările 321sport de marți seară – tura scurtă, de începători, după care într-un weekend am reușit să dau și prima tură completă de Herăstrău. Evident, toate aceste „alergări” sunt de fapt un amestec cu mult mers, la viteză de broască țestoasă, mai ales că încă nu am apucat să mă obișnuiesc cu temperaturile.

***

Ce simt că mă ajută:

– Să-mi amintesc constant să îmi calibrez așteptările astfel încât să fie realiste. Nu mai sunt Cristina de acum un an, nu am de ce să mă frustrez că nu mai dau tura de parc ca în „viața de dinainte”. Totuși, am avut vreo 10 luni de pauză de la alergare, am dus o sarcină la termen, am născut, sunt Mamă acum. Nu mă întorc la pace-ul meu obișnuit, ci o iau oarecum de la zero. Și n-am nicio problemă s-o iau de la zero de oricâte ori e nevoie și să am încredere în proces. Nu e prima dată când fac asta, probabil nici ultima. Așa că noul meu motto este „orice kilometru alergat este mai bun decât 0„.

O completare importantă aici – adăugată după ce am publicat articolul, mulțumesc Maria: E GREU! E greu să alerg și, mai ales, mi-e greu să nu mă compar cu toate femeile pe care le văd pe instagram și care continuă cu alergarea de parcă nu ar fi fost însărcinate (este vorba de femei care au avut sarcini diferite sau cu alt baseline – atlete profesioniste, în general – și sunt convinsă că au și ele propriile bătălii).

– Mi-am cumpărat două perechi de încălțăminte nouă și frumoasă de la ON. Atât s-a putut :D În apărarea mea, chiar rămăsesem fără încălțăminte de alergare, am rămas însărcinată când eram deja la limită cu perechile pe care le aveam, în toamnă mi-am luat unii noi și am mers de atunci doar în ei, până au acumulat vreo 1500 de km. Deci chiar era nevoie să dau un refresh la încălțăminte, ca să nu risc să mă accidentez.

– Alergările de grup. Mi-e infinit mai ușor atunci când nu alerg singură. Marți seara e alergarea 321sport în Herăstrău (București), unde se ține și o tură scurtă pentru începători, așa că marți seara la 19:30 sunt acolo. Ok, ajung să alerg 30 de minute și să fac de 2 ori mai mult pe drum ca să fiu acolo, dar aia e. Știu că așa funcționez eu. Iar băieții vin și ei în parc să mă aștepte când nu sunt niște temperaturi inumane. Dacă nu am aceste alergări de grup puse în calendar și doar îmi propun să alerg eu singură prin cartier, sunt infinit mai mici șansele să se întâmple. Sunt conștientă că nu m-aș fi ținut de alergare dacă nu era această comunitate, cu care alerg din februarie 2015, de la început. Și am continuat să vin la alergările de marți și pe tot parcursul sarcinii, indiferent de vreme, fiindcă era o ocazie bună să mai fac niște pași pe jos și să salut prietenii (sau să-mi iau o înghețată de la intrarea în parc).

– Am reluat drumețiile pe munte. Nu e alergare, dar orice formă de mișcare ajută la creșterea rezistenței… și la starea mea psihică. Am încercat să mergem undeva în fiecare weekend în ultima perioadă – drumeție ușoară, scurtă, e normal, fiindcă suntem în formulă de 3 acum, dar orice e mai bine decât nimic. Punctul ăsta cu muntele e mai ușor de zis decât de făcut, fiindcă s-au amplificat toate anxietățile mele de dinainte (urși, furtuni) și nici nu ajungi imediat din București la startul unui traseu. Însă este important pentru noi să petrecem cât mai mult timp în natură și, în timp, sper să devină ceva valoros și pentru omuleț.

– Am noroc că sunt înconjurată de niște femei minunate și care-mi sunt model – femei pentru care mișcarea fizică este importantă și care s-au reapucat și ele de sport cât au putut de rapid după ce au devenit mame. Sunt cea mai mare fană a lor. Maria H., Maria A., Criss CM, Simona M., Carmen A. – sunt primele nume care-mi vin acum în gând (și mă simt vinovată fiindcă sigur uit multe – The Mom Brain continues).

– E ultimul punct pe listă, dar e cel mai mare dintre toate, ar fi trebuit să încep cu asta: am un soț care mă sprijină și face tot posibilul să mă ajute să mă reapuc de sport. Nu este doar despre sport, ci despre a face lucruri care sunt valoroase pentru mine și care țin de a avea o viață în afara copilului. Și știu că n-aveam nicio șansă fără el – nu am cuvinte să descriu cât de important este.

***

Concluzia sună a clișeu, dar asta e realitatea mea: dintre toate lucrurile menționate aici, oamenii contează cel mai mult și le sunt recunoscătoare. Ergo, femeile la care aleg să mă uit, Radu și comunitatea 321sport. Da, este despre oameni.

Pe termen mediu-lung știu ce am de făcut. Cel mai mult o să mă ajute să-mi stabilesc un obiectiv – o competiție de alergare la care să particip, să fie o provocare fun, și să reiau antrenamentele cu Rachel – am povestit despre cum am lucrat împreună în articolul post-maratonul CiucașX3 din 2023.

Pe termen scurt mă concentrez pe a-mi reforma obiceiul de a alerga, fără vreo altă presiune. Știu că este o provocare în sine, pe măsură ce crește omulețul, fiindcă se schimbă rapid lucrurile de la o zi la alta. Însă costurile de a nu face sport sunt mult prea mari, ar costa prea mult sănătatea mea emoțională și fizică.

Saluuut. Aici la taste ai un dinozaur care preferă să citească texte lungi, așa că și newsletterul ăsta este cu mult scroll. Newsletter care vine rar și aproape niciodată în ziua de vineri, dar măcar poți să te bazezi pe faptul că e lung cât o zi de post (intermitent sau negru, nu contează). Sper că te-ai înarmat cu o cană de cafea.

Deja a trecut 28% din 2025, cam era timpul să mai trimit un newsletter, știu. Primul pe acest an și recunosc că nu știu când o să am energie de următorul. Am fost un pic în freeze mode și mă sperie că observ la toată lumea din jur aceeași stare. Pe de-o parte, m-a epuizat contextul politic local și global, e ca un accident cu un marfar privit în slow motion. Nu ajută nici starea online-ului din 2025, în care pare că mai există doar conținut care dezbină și polarizează, fără vreun interes să unească (iar când toată lumea e creator de conținut sau influencer, poate de fapt nimeni nu e?).

Un alt strat este reprezentat de contextul personal: sunt în tranziție, e o etapă nouă a vieții (după cum probabil te-ai prins din ​newsletterul din toamnă​, ​ne​ extindem familia), ceea ce vine la pachet parțial cu mental fog și lipsă de energie, parțial cu săpături. Cu întrebări de genul cine sunt eu, ce vreau să las în urmă pe lumea asta, ce model și valori pot să ofer, la ce cauze să contribui.

Nu sunt întrebări noi, dar revin periodic asupra lor – să nu uităm că totuși am terminat un master în filosofie, în ​etică aplicată​, care mi-a adus și mai multe întrebări.

Ok, introducere lungă, să intrăm totuși în pâine. Mai jos ai lista cu cărțile citite de mine până acum în 2025.

O să observi că tema dominantă rămâne etica – mai exact, responsabilitatea individuală vs. cea sistemică, și impactul alegerilor personale asupra binelui comun. Unde începe responsabilitatea individuală și complicitatea la sistemul din care facem parte? Cât de mult este ok să tolerăm alegerile celor cu care lucrăm sau ne înconjurăm? (indiferent de constrângerile financiare sau sociale). Multe din titlurile de mai jos ar putea fi subiectul unor niște dezbateri interesante sau poate chiar un curs întreg de etică.

La final sper să rămâi și tu cu două întrebări incomode:

1 – Eu ce aș fi făcut?
2 – Și eu ce fac acum că știu asta?

Înainte să intrăm în listă, vin cu același disclaimer administrativ ca de obicei: linkurile puse de mine pe numele cărților duc spre paginile lor de Goodreads. Dacă vrei să le citești, am încredere că te descurci să faci rost de ele de oriunde și oricum preferi. Eu una obișnuiesc să mi le cumpăr și să le citesc pe Kindle, iar ulterior îmi iau și pe hârtie ce simt că merită să păstrez în casă (până nu devine neîncăpătoare biblioteca – este cea din poza de la începutul acestui mail).

Cărțile lui 2025 – Q1:

1. ​Careless People: A Cautionary Tale of Power, Greed and Lost Idealism – Sarah Wynn-Williams

Sunt memoriile lui Sarah Wynn-Williams, ex global public policy director la Facebook până în 2017, timp în care a interacționat direct cu echipa de leadership – inclusiv Mark Zuckerberg și mâna lui dreaptă, Sheryl Sandberg (COO între 2008-2022). Înainte de asta, a avut experiență ca diplomat pentru Noua Zeelandă (unde s-a născut și a crescut) și a lucrat în cadrul Națiunilor Unite pe teme precum securitatea internațională, drepturile omului și negocieri privind tratate internaționale.

În 2011, când s-a angajat la Facebook, a venit cu o doză mare de idealism și naivitate – credea că rețeaua de socializare va conecta toată lumea și o va schimba în bine, iar ea își dorea să contribuie la treaba asta. Doar că optimismul tehnologic s-a transformat într-un abuz de putere, în favoarea banilor și a creșterii la infinit, cu implicații mari asupra societății și democrației – dezinformare și polarizare.

Ce înseamnă că a lucrat pe politici publice la Facebook (mă rog, acum Meta)? Înseamnă că vine cu detalii din culisele companiei despre cum s-a colaborat cu diverse guverne și a fost manipulat algoritmul rețelei (ce afișează sau cenzurează utilizatorilor în feed) pentru a fi influențată percepția publică – să împingă oamenii să voteze și, mai ales, pentru cine / ce să voteze. Cum s-a construit tehnologie care oferea acces la datele utilizatorilor unor țări precum China. Cum au facilitat un genocid în Myanmar. Sau cât de mult le-a păsat (adică nu) că se sinucid adolescenți din cauza impactului pe care social media îl are asupra stării lor emoționale – ba chiar au construit tehnologie pentru a le afișa reclame targetate în momentele vulnerabile.

Ilustrează în carte și ipocrizia lui Sheryl Sandberg – renumită pentru ​Lean In​, un fel de manifest feminin în care spunea femeilor că pot să aibă tot ce-și doresc în viața profesională și personală, dar de fapt era doar ceva de PR, fiindcă n-avea nicio legătură cu ce aplica și ce cultură organizațională a construit la Facebook.

Multe din problemele cauzate de Facebook par izvorâte din ignoranță, lipsă de curiozitate, nepăsare, omisiune, neasumare a responsabilității – spune-i cum vrei. Mi s-a părut potrivit citatul din Gatsby folosit în deschiderea cărții:

„They were careless people, Tom and Daisy- they smashed up things and creatures and then retreated back into their money or their vast carelessness or whatever it was that kept them together, and let other people clean up the mess they had made.”

Nu-ți imagina că autoarea n-ar avea nicio vină sau responsabilitate – a pus și ea umărul la toată povestea asta. Le stabilea lui Zuckerberg și Sheryl Sandberg întâlniri cu președinții țărilor sau să vorbească la tot felul de conferințe mari, îi pregătea pentru ele. Se tot mira de moralitatea oamenilor pentru care lucrează, în timp ce continua să-i ajute să-și crească influența. Da, avea nevoie să facă bani pentru a putea rămâne în SUA, să-și întrețină familia și să-și păstreze asigurarea medicală (era să moară în timpul nașterii celui de-al doilea copil, ulterior a avut mari probleme de sănătate) – ok, dar până când? Aparent, până a fost concediată, în 2017.

„If you see fraud and do not say fraud, you are a fraud.” (Nassim Nicholas Taleb)

Apropo, „memorii” înseamnă că vine și cu poveștile ei personale, nu este investigație jurnalistică. De exemplu, cartea începe cu o amintire din copilăria ei în Noua Zeelandă, când era să moară atacată de un rechin – dar povestește atât de lejer de parcă aș vorbi eu despre haitele de câini vagabonzi cu care am crescut în Drumul Taberei.

Dacă vrei să vezi mai multe povești din cartea asta, aruncă un ochi peste recenzia din ​newsletterul Infinite Scroll​ sau cea de la ​The Guardian​.

Evident, Facebook a încercat să oprească publicarea cărții și a declarat că este plină de informații false, învechite sau deja raportate. I-a ​interzis autoarei să-și promoveze cartea​, ceea ce doar a dus la un ​efect Barbra Streisand​.

Suspectez că nu vei afla nimic nou sau la care nu te-ai fi așteptat – cel puțin pentru mine n-a fost – și nu știu dacă asta este neapărat ceva bun, oare nu înseamnă că am ajuns să fim cinici, lipsiți de speranța că se va schimba ceva în bine?

2. ​The Great Influenza: The Epic Story of the Deadliest Plague in History​ – John M. Barry

Până acum este cartea mea favorită din acest an. Documentează gripa spaniolă din 1918, considerată cea mai mortală pandemie din istorie: pe parcursul a doi ani au murit undeva între 50 și 100 de milioane de oameni (nu se știe exact). Jumătate dintre cei care au murit erau tineri și sănătoși, 20-30 de ani. Deși îi spunem gripă spaniolă, a pornit din Kansas și s-a răspândit prin trupele militare americane, în contextul Primului Război Mondial. La început a fost ignorată, considerată „doar o gripă”, simptome banale de pneumonie.

Însă, ca să putem înțelege cu adevărat pandemia din 1918, autorul ne trece prin contextul științific, politic și social.

Prima parte a cărții este despre cum au evoluat metodele științifice și medicina în ultimii 2500 de ani, de la Grecia Antică și Hippocrates, considerat părintele medicinei (deși lucrările medicale ale lui Hippocrates au fost colective, scrise de mai mulți oameni – deci… Hippocrații?). Ne trece prin toată această istorie până când ajungem în secolul al XIX-lea – o perioadă când școlile medicale din Europa (în special Germania și Franța) erau mult superioare celor din SUA. Au fost mai multe diferențe care au contribuit la asta: în SUA nu se făcea deloc cercetare, era admis oricine avea bani să-și plătească studiile, cu zero cunoștințe de chimie sau biologie, ajungeau să fie medici fără să se apropie de vreun pacient, că n-aveau colaborări cu spitale unde să facă practică, și nu foloseau deloc instrumente pentru a măsura, nota și urmări datele legate de starea pacientului (cum ar fi temperatura). În tot acest haos, oamenii își pierduseră încrederea în medicină și au început să răsară tot felul de pseudo-științe. Începe să se schimbe treaba odată cu apariția Johns Hopkins (1876), gândită după modelul european, model la care s-au aliniat ulterior și celelalte universități din SUA.

Autorul intră pe urmă în contextul în care se afla SUA în timpul Primului Război Mondial. Toată propaganda politică din acea perioadă, legile legate de cenzură, cum au gestionat criza pandemiei (sau au eșuat în a o gestiona), dificultățile în comunicarea riscurilor către populație, încercarea de a manipula oamenii, fiindcă s-a prioritizat interesul politic în detrimentul adevărului și, într-un final, felul în care toate astea au influențat răspândirea bolii. În paralel cu eforturile comunității științifice de a înțelege și combate virusul. Îți sună cunoscut ceva din toate astea? :) Apropo, cartea a fost publicată în 2004, așa că nu intră în subiectul Covid (SARS-CoV-2).

Este o carte cu perspectivă 360 și pentru unii s-ar putea să fie copleșitoare prin volumul uriaș de informații complexe. Mie fix asta mi-a plăcut la ea, că trece prin toate straturile posibile, le ia pe rând și le conectează superb. Zoom in, zoom out. (dar poate nu degeaba serialul meu favorit este ​The Wire​ – care pornește de la problema aparentă a drogurilor, dar de fapt este despre sisteme – familie, justiție, economie, educație, politică, presă).

3. ​Source Code: My Beginnings​ – Bill Gates

Proaspăt lansată, a apărut în februarie, am văzut că deja a fost tradusă și la noi. Eram reticentă când m-am apucat de ea, dar până la urmă a fost o surpriză plăcută. Este autobiografia lui Bill Gates până la fondarea Microsoft – adică doar primii lui ani de viață, cu tot contextul cultural din anii ’60 și ’70. Ne trece prin istoria familiei lui, copilărie și adolescență, cât de obraznic era cu ai lui și cu profesorii / alte figuri de autoritate (recunosc că m-am regăsit în asta), cum era incapabil să înțeleagă emoțiile altora și cât de greu i-a fost să se adapteze social. Cu tot cu primele lui experiențe cu programarea și multe detalii geeky despre industria hardware și software din acea perioadă, dar și prietenii care l-au însoțit pe acest drum.

Mi s-a părut interesantă partea legată de familie, activitățile avute împreună cu bunicii și părinții lui, nu pot să nu mă întreb cât de mult oare au contribuit acestea la parcursul lui și cât a fost genetic.

Vorbește despre privilegiu, este conștient că a fost norocos datorită contextului – locul potrivit, momentul potrivit, cu acces la anumite oportunități pe care a construit ulterior (și toate astea pot fi confundate exclusiv cu meritul):

„Often success stories reduce people to stock characters: the boy wonder, the genius engineer, the iconoclastic designer, the paradoxical tycoon. In my case, I’m struck by the set of unique circumstances—mostly out of my control—that shaped both my character and my career. It’s impossible to overstate the unearned privilege I enjoyed: to be born in the rich United States is a big part of a winning birth lottery ticket, as is being born white and male in a society that advantages white men.Add to that my lucky timing. […]”

Mi s-a părut interesant și ce spunea legat de faptul că în ziua de azi ar fi fost diagnosticat cu autism:

„If I were growing up today, I probably would be diagnosed on the autism spectrum. In the time of my childhood, the fact that some people’s brains process information differently from others wasn’t widely understood. (The term “neurodivergent” wouldn’t be coined until the 1990s.) My parents had no guideposts or textbooks to help them grasp why their son became so obsessed with certain projects, missed social cues, and could be rude or inappropriate without seeming to notice his effect on others.”

4. ​Alive: The Story of the Andes Survivors​ – Piers Paul Read

Tu ce ai face pentru a supraviețui? Cât de departe ai merge? Ce decizii dramatice ai lua? Cum te-ar ajuta religia în momentele grele și cum ar influența ea ulterior felul în care te judecă familia ta și societatea?

Alive este despre o poveste reală: accidentul aviatic din octombrie 1972 al unei echipe de rugby din Uruguay (liceeni, amatori) care s-a prăbușit într-o zonă izolată din munții Anzi. 10 săptămâni petrecute în condiții extreme, la o altitudine de aprox 3600m, fără să știe unde se află (echipajul de zbor comunicase o locație greșită), și fără vreun mod de a lua legătura cu lumea exterioară. Au supraviețuit 16 din cei 45 care erau la bord (echipa de rugby, dar și câțiva prieteni / membri din familii), și asta doar fiindcă doi dintre ei au traversat munții pentru a cere ajutor (eforturile autorităților de a-i căuta în munți fuseseră oprite după vreo 8 zile).

Supraviețuitorii au scris mai multe cărți despre experiența prin care au trecut și există și două filme populare: ​Society of the Snow​ (La sociedad de la nieve – 2023, e pe Netflix) și ​Alive​ (1993, cu Ethan Hawke, tot pe Netflix – pe ăsta nu l-am văzut).

Spoiler alert: este o carte grea, ai nevoie de stomac tare pentru ea. Mai exact, e cu multe detalii despre canibalism. Dacă totuși reușești să treci peste partea asta șocantă, merită citită pentru a vedea cum și-au păstrat speranța și curajul în tot acel coșmar, dar și pentru rolul jucat de religie în supraviețuirea lor și percepția publică.

5. ​Anul în care nu am murit​ – Carmen Uscatu

Când avea 24 de ani, Carmen Uscatu a fost implicată într-un accident auto care i-a schimbat viața. Mergea spre Iași pentru o programare la coafor, era în mașină cu logodnicul ei și sora lui, se întâmpla cu doar două zile înainte să se căsătorească. Doar ea a supraviețuit. Și-a pierdut un picior și a avut multe alte complicații medicale, a urmat un an în care a trăit în spitale, s-a luptat pentru viața ei și povestește despre toate erorile medicale trăite pe propria piele.

Carmen are în prezent 50 de ani. Este co-fondatoarea asociației Dăruiește Viață (împreună cu Oana Gheorghiu), ong-ul renumit pentru inițiativa #NoiFacemUnSpital – prin care au construit un corp nou de clădire al spitalului Marie Curie din București, finanțat exclusiv din donații de la persoane fizice și sponsorizări de la companii. Printre altele, povestește despre obstacolele prin care trece cu asociația: au acces la fonduri prin care pot finanța echipamente și clădiri noi pentru spitale, instituțiile statului inițial acceptă, după care fac ghosting. Adică dispar. Sau ba chiar le pun bețe în roate. Motto: „Avem de toate„.

Este o carte grea, și la ea e nevoie de un stomac special ca să reușești s-o parcurgi. Aș menționa totuși că pare că n-a trecut printr-un proces editorial, în timp ce o citeam mă tot gândeam că meritau tăiate sau rescrise / completate multe părți.

6. ​Doctored: Fraud, Arrogance, and Tragedy in the Quest to Cure Alzheimer’s​ – Charles Piller

Investigație jurnalistică proaspătă (și asta este publicată în februarie) despre cercetări medicale frauduloase legate de Alzheimer – imagini de laborator manipulate care au influențat alocarea resurselor pentru tratamente și studii clinice, interesele profitului din industria farma și corupția autorităților (FDA).

Intră în probleme etice legate de presiunile academice și lipsa mecanismelor de control în cercetare – presiunea de a publica descoperiri noi, spectaculoase, nu verificarea riguroasă a studiilor existente, făcute de alți cercetători. Și toate astea evident că duc la erodarea încrederii în medicină și autorități.

Este interesant subiectul, dar încă n-am reușit s-o termin, îmi cere mai multă energie mentală decât am acum.

Mențiuni:

NOTĂ DE FINAL

Până la 20 de ani nu citeam deloc, nici măcar o carte pe an. Era o repulsie cauzată de școală și sistemul educațional românesc, peste care am reușit să trec târziu, când am realizat cât de mult m-a tras în jos faptul că nu citeam. Am trecut în extrema celaltă și am început să citesc mult și din toate genurile, în încercarea de a recupera acel timp pierdut. Vorbesc public despre toate astea, în speranța că nu vor face și alții greșelile pe care le-am făcut eu.

P.S. Ai aici listă cu cărțile despre care am scris în trecut, să te distrezi văzând cum s-au schimbat de-a lungul anilor (sau doar mie mi se pare ceva distractiv?): ​2024​, ​2023​, ​2022​, ​2021​, ​2020​, ​2019​, ​2018​, ​2017​.

P.P.S. Nu știu când o să vină următorul newsletter. Să nu mă dai dispărută. Dar aruncă un ochi peste ​newsletterele din lista de aici​ – e o listă cu cele la care sunt eu personal abonată (scrise doar de români), poate găsești ceva interesant.

– Cristina

***

2024 a fost anul când am citit cele mai multe cărți cu scopul pur de evadare din viața de zi cu zi. În prima jumătate a anului am făcut supradoză de cărți pentru disertație (intersecția dintre filosofie x etică aplicată x tehnologie / AI / medicină), respectiv pentru job (în ianuarie am început un rol nou, la pachet cu provocări noi = oportunități de creștere accelerată). A doua jumătate a anului a venit cu alte provocări personale, plus tot contextul haotic politic. A fost un an lung, greu, a fost mult pentru mine, newsletterul a avut și el de suferit din acest motiv.

Am simțit nevoia să echilibrez cu lecturi care-mi bifau o nevoie de deconectare, fără să mă intereseze ce pot învăța sau aplica din ele, fără să-mi bat capul cu luat notițe. M-am „plimbat” astfel prin Antarctica, America de Sud, Alaska, Washington DC, un pic prin Arctic, dar și un pic pe alte planete (în special Vega, în constelația Lira) și diverse alte locuri unde sunt slabe șanse să ajung în viața asta. A fost fix ce aveam nevoie – cărți pentru evadare, să mă ajute să-mi iau gândul de la volumul ridicat de informații pe care le consumam în restul vieții.

Dar ăsta a fost și un an definit de senzația că mi-am ales prost cărțile cărora le-am permis spațiu în mintea mea. În mod normal am o listă uriașă de cărți, adunată în ani și ani în urma unui amestec de recomandări și documentat pe cont propriu. Obișnuiam să-mi aleg cu atenție ce vreau să citesc de pe această listă și să dau doar două comenzi mari pe an – înainte de vacanța de iarnă și cea de vară. Cărți în format fizic, adică din hârtie.

În 2024 am fost la polul opus: am fost impulsivă și n-am prea investit timp gândindu-mă la cum îmi aleg lecturile. Am cumpărat multe cărți pe loc, imediat ce le-am descoperit (sau mi-am amintit de existența lor – că poate le aveam deja pe reading list), m-am apucat de ele la fel de impulsiv și, deloc surprinzător, am și abandonat mare parte. Cred că cel puțin 20 de cărți au fost abandonate pe parcurs. A fost și primul an când am dat o steluță pe Goodreads, atât de tare m-a enervat o carte (sunt genul care fie dă nota maximă, fie nu dă deloc notă).

Am aruncat pe fereastră toate regulile pe care le aveam referitoare la cum îmi aleg ce să citesc și am primit ce am meritat – adică timp și bani pierduți, plus senzația aia blah că probabil existau cărți mai bune cu care să-mi ocup timpul. Ar trebui să-mi tai accesul la 1-click buy de la Amazon.

De obicei citesc în format fizic toate cărțile de non-ficțiune, ca să pot să iau notițe și fiindcă mi se imprimă mai bine în memorie, dar ăsta a fost anul când am citit numai e-books. Am un Kindle din 2017 care încă se ține bine – bateria rezistă peste 2 săptămâni de citit zilnic cu orele și a fost perfect pentru cât m-am plimbat (iar prin „plimbat” mă refer la petrecut aproximativ 3-4 ore pe zi în mijloace de transport în comun). N-am mai putut asculta nimic audio, nici cărți, nici podcasturi, și n-am mai citit aproape deloc pe hârtie. Am comandat însă acum la finalul anului câteva cărți în format fizic – cele care mi s-au părut „best of”, plus câteva dubluri ca să dau cadouri prietenilor.

Cărțile din lista de mai jos sunt cele care au picat la momentul potrivit pentru mine și presimt că îmi voi aminti cu drag de ele pe viitor. Nu sunt neapărat cele mai bune din categoria lor sau cele mai extraordinare cărți, ci pur și simplu sunt cele care și-au pus amprenta peste 2024-ul meu. Și sper să găsești și tu măcar un titlu care să ți se pară interesant și să-i dai o șansă la un moment dat.

Cărțile lui 2024

1. Antarctica, de Kim Stanley Robinson

Am început anul cu o fază cu Kim Stanley Robinson – după minunatele Ministry for the Future (una din cele mai bune cărți citite de mine în 2022) și seria Mars (în topul meu pe 2023), am luat la rând și am devorat aproape tot ce a scris el vreodată. Multe mi s-au părut niște mizerii sinistre, altele m-au topit de drag. Antarctica pică în categoria asta din urmă.

KSR a scris cartea după ce a petrecut câteva săptămâni în Antarctica în 1995, datorită unui program sponsorizat de NSF (National Science Foundation) care trimite artiști și scriitori acolo, deci a experimentat pe propria piele mediul ostil. A vrut să meargă după ce a aflat că oamenii de știință care studiază planeta Marte petrec destul de mult timp acolo, fiind condițiile cele mai apropiate. Chiar: Știai că Antarctica este cel mai mare deșert din lume? Știai că este considerat deșert? Asta fiindcă, în ciuda faptului că e o întindere uriașă de gheață și zăpadă, primește mai puțin de 50 mm de precipitații pe an (Bucureștiul are în jur de 700mm/an – am căutat ca să am cu ce să compar).

Este roman de ficțiune științifică, explorează viața cercetătorilor de pe acel continent. Un amestec de descrieri (luuuuuungi) de peisaje fascinante și povești din istoria expedițiilor de pe acel continent – Amundsen, Scott, Shackleton (cu faimoasa Endurance – că tot e la modă zilele astea documentarul de pe Disney+ făcut de National Geographic). Are ca subteme conflictele legate de explorare, ecologie / protecția mediului, procesul științific și politică – deci KSR clasic.

Mie mi-au plăcut toate acele descrieri, povestirile istorice și detaliile științifico-tehnice, dar sunt conștientă și că ține de gusturi / nevoi și mulți ar considera că e un roman lung și plictisitor. Pentru mine a fost fix ce a trebuit. Da, ăsta este un fel de disclaimer – în caz că ți-o cumperi, să nu zici că nu te-am avertizat că e o carte riscantă; eu n-aș da-o cadou oricui.

Ah. Dacă stai pe Instagram și vrei să vezi cum arată viața în Antarctica, uite 3 conturi cu care îmi mai clătesc eu ochii: Matty Jordan, Keri – Simply Antarctica, Explore Antarctica

2. The Wager, de David Grann

Wow, ce poveste! The Wager documentează călătoria reală a unei nave britanice de război din sec. 18. În timpul războiului lor cu Spania, au plecat în America de Sud cu misiunea de a captura nave spaniole și comorile lor, iar călătoria s-a transformat într-o luptă pentru supraviețuire. Echipajul a avut parte de condiții meteo extreme – după ce au traversat oceanul Atlantic, au încercat să treacă de Capul Horn și strâmtoarea Drake – cel mai sudic punct al Americii de Sud și una dintre cele mai periculoase rute maritime din lume. Acolo au înfruntat The Roaring 40s, Furious 50s, iar un pic mai jos ar fi dat de Screaming 60s – vânturi extrem de intense din emisfera sudică, denumite după latitudinile unde sunt întâlnite. „Sub 40 de grade, nu există lege. Sub 50 de grade, nu există Dumnezeu„, cică se spune. Nici celelalte puncte ale călătoriei lor nu aveau nume mai prietenoase: The Island of Desolation, Port of Famine, Deceit Rocks, the Bay of the Severing of Friends.

Au naufragiat în 1741 într-o zonă complet izolată, pe o insulă din vestul Patagoniei (care acum se numește Wager Island), unde s-au luptat cu frigul, foametea și toate bolile specifice perioadei, dar și cu conflicte interne care au dus la trădare și violență. Dintr-un echipaj de peste 250 de oameni, au supraviețuit doar câțiva. Vreo 30 au reușit să traverseze strâmtoarea Magellan și au fost salvați din Brazilia, fiind primiți ca eroi înapoi acasă în Londra. Câteva luni mai târziu însă, au mai fost salvați alți 3 naufragiați de pe Wager, printre care și căpitanul, care au avut însă altă poveste: ceilalți supraviețuitori erau trădători, ei au fost singurii care au încercat să ducă misiunea până la capăt. În Londra a fost convocată curtea marțială pentru a vedea cine spune adevărul.

Este o carte extrem de bine documentată, bazată pe jurnale și mărturii istorice (inclusiv jurnalul lui John Byron – strămoșul poetului Lord Byron), și temele explorate sunt moralitatea, onoarea și dezintegrarea disciplinei în condiții extreme.

3. Into the Wild, de Jon Krakauer

Into the Wild este povestea tragică (și reală) a lui Christopher McCandless, care a murit în sălbăticie în Alaska în vara 1992. Probabil ai văzut deja filmul cu același nume, regizat de Sean Penn. (Dacă nu, te avertizez că e o poveste grea, nu e deloc cu final fericit).

McCandless a fost un tânăr american care, imediat după absolvirea colegiului (unde fusese în top), a rupt toate legăturile cu familia lui, și-a donat toate economiile la o organizație pentru combaterea foametei, a renunțat la confortul vieții, și-a abandonat mașina și tot ce avea și a pornit singur într-o călătorie prin SUA, visând să ajungă în sălbăticia din Alaska.

În vara 1992, însă, corpul său a fost descoperit într-un autobuz abandonat în pustietea Alaskăi, după ce o serie de greșeli (care puteau fi evitate relativ simplu) au dus la moartea sa. Jon Krakauer investighează motivațiile și idealismul lui, dragostea pentru natură, dorința de a-și găsi sensul vieții și fragilitatea umană în fața sălbăticiei.

Superbă cartea, chiar dacă este greoaie. Dar tot Into Thin Air rămâne cea mai bună carte a lui Krakauer – este cea despre dezastrul de pe Everest din 1996, când au murit mai mulți oameni într-o furtună (Krakauer a fost și el acolo într-o expediție în acel sezon – și cartea a fost ecranizată acum 10 ani, un film în care joacă și Jake Gyllenhaal).

4. Contact, de Carl Sagan

Cartea mea favorită din acest an. Dacă ai timp să citești o singură carte din toate astea de aici, eu aș recomanda Contact cu inima împăcată. La rândul meu, am comandat mai multe bucăți, ca s-o dau cadou tuturor acum de Crăciun.

SF care intră în teme filosofice, geopolitice și religioase, explorează posibilitatea contactului cu ființe inteligente extraterestre. Personajul principal este omul de știință Ellie Arroway care lucrează la SETI (Search for Extra Terestrial Intelligence), unde descoperă un mesaj transmis dinspre planeta Vega și conduce o echipă internațională într-un proiect de decodificare. Mesajul se dovedește a fi cu instrucțiuni de construit o mașină, dar nu se știe exact ce va face acea mașină.

A fost publicată în 1985, iar Carl Sagan a fost ajutat când a scris cartea de munca celebrului fizician și profesor Kip Thorne – cel care a colaborat și la Interstellar în urmă cu 10 ani. (Kip Thorne, Stephen Hawking și Carl Sagan au fost prieteni și colegi).

Probabil ai văzut filmul cu același nume din 1997, regizat de Robert Zemekis, cu Jodie Foster și un Matthew McConnaughey foarte tânăr și frumos (am început să vorbesc ca părinții mei). Cartea mi s-a părut mai bună decât filmul, prin simplul fapt că în film au simplificat foarte mult și l-au centrat pe supremația americană (în carte sunt mai multe colaborări cu alte țări și implicații politice).

5. Trilogia Science in the Capital , de Kim Stanley Robinson

Yeap, Kim Stanley Robinson din nou. Tot din etapa de obsesie de la începutul anului, când am citit tot de la el. Altă carte riscantă, pentru mine a fost ce trebuie, dar n-aș recomanda-o oricui că mi-e teamă că-mi iau înjurături.

„Science in the Capital” este de fapt o trilogie: „Forty Signs of Rain„, „Fifty Degrees Below„, „Sixty Days and Counting” (sau 40/50/60). Ficțiune științifică, examinează impactul schimbărilor climatice asupra societății moderne – urmărește oameni de știință și politicieni din Washington, D.C. (inclusiv unul din personajele din Antarctica). Orașul este lovit de un uragan de proporții, odată cu schimbarea curentului Golfului și a circulației din Atlantic. Asta marchează începutul unei serii de fenomene extreme cauzate de schimbările climatice.

În stilul clasic KSR, explorează soluții și dileme etice legate de criza climatică și tensiunile dintre știință și politică (ineficiența politică și economică). Cărțile au fost scrise în timp ce George Bush era președintele SUA și politicile sale au ignorat complet schimbările climatice.

6. How To Get Filthy Rich In Rising Asia, de Mohsin Hamid

Nu-mi amintesc să mai fi citit vreodată o carte scrisă la persoana a IIa, ca și cum citești despre ce faci tu într-un joc. How to Get Filthy Rich in Rising Asia este un roman de ficțiune construit ca un ghid de self-help. Urmărește viața unui protagonist anonim care încearcă să-și croiască drum spre bogăție într-un context urban din Asia. Explorează teme precum ambiția, dragostea și corupția. La final am plâns cu muci.

Îmi povestise Bobby de ea în urmă cu mulți ani și am avut și mai mulți abonați la newsletter care mi-au recomandat-o încă din 2017, îmi pare rău că mi-a luat atât de mult până m-am și apucat s-o citesc, cu siguranță m-a îndepărtat titlul ei. Să nu faci și tu greșeala asta.

7. Never Enough: Why You Don’t Want to Be a Billionaire, de Andrew Wilkinson

Nici la asta nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Never Enough este autobiografia antreprenorului tech canadian Andrew Wilkinson (cred că Dribbble a fost cel mai de succes proiect al lui, dar a avut și o agenție de design prin care a colaborat cu Shopify și Slack și a pus umărul la creșterea lor). Explorează ascensiunea lui în business, dezavantajele și costurile emoționale ale bogăției extreme, folosind povestea sa și diverse observații psihologice. Discută despre cultura muncii și a bogăției din ziua de azi, motivele pentru care miliardarii nu găsesc satisfacție în succesul lor financiar, pune sub semnul întrebării definiția modernă a succesului și vorbește despre cum am putea redefini succesul și a nu mai ignora lucruri importante precum sănătatea mintală și relațiile.

8. Trust, de Hernan Diaz

O carte superb scrisă. Ficțiune, despre putere, bani și influență. Trust este compusă din patru povești care oferă perspective diferite asupra unei familii bogate și controversate – un magnat financiar și soția lui, în perioada Americii interbelice – cu tot cu ascensiunea economcă și criza financiară de atunci. Nu citisem deloc despre ce este, așa că a fost o surpriză să descopăr că termin prima poveste și începe alta, în alt gen literar, și pe urmă să îmi dau seama rapid că de fapt este aceeași poveste, dar din altă perspectivă, cu diverse contradicții și neconcordanțe între cele patru versiuni ale poveștii. Este despre controlul narațiunii, manipularea adevărului și imaginea publică.

9. The Future, de Naomi Alderman

Tot ficțiune, dar inspirată din știrile despre antreprenorii big tech. Despre tensiunea dintre progresul tehnologic și consecințele sale asupra umanității – ce înseamnă să trăiești liber într-o lume controlată de alții? M-am distrat foarte tare citind The Future. Iar pe asta o găsești ușor prin librării, am văzut că este distribuită peste tot.

Personaje principale: Miliardarii care conduc cele mai mari corporații tech din lume, anticipează colapsul societății și își pregătesc retragerea în bunkere secrete, fără să-i intereseze de ce se întâmplă cu restul omenirii – în ciuda faptului că se confruntă fix cu dezastrele proovcate chiar de ei. O tipă evadată dintr-un cult, care devine asistenta personală a fondatorului celei mai mari rețele de socializare (unul din miliardari) și descoperă planurile elitei, se aliază cu o influenceriță din Hong Kong, cunoscută în domeniul supraviețuirii / prepping.

10. Address Unknown, de Kathrine Kressmann Taylor

Ficțiune care explorează cum prietenia dintre doi bărbabți este distrusă de ascensiunea nazimului în Germania. Povestea este spusă printr-o serie de scrisori schimbate între un german care se întoarce în Germania și un evreu american, între 1932-1934. La început, scrisorile reflectă prietenia lor apropiată, dar pe măsură ce Martin devine tot mai implicat în ideologia nazistă, tonul și conținutul se schimbă dramatic. Address Unknown este foarte scurtă, o citești în maxim o oră (n-are nici 100 de pagini).

MENȚIUNI:

Am terminat zilele trecute The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, carte desemnată Best SF of 2024 de către comunitatea GoodReads. E drăguță, dar n-aș zice în veci că e best SF, nici măcar SF nu prea e, mai degrabă un mix între romance + spying. M-a plictisit teribil mare parte din carte, are potențial, dar merita să mai stea pe editarea ei. O funcționară publică se angajează la Ministerul Timpului, departament secret care experimentează cu mașina timpului și aduce în prezent persoane din diferite perioade istorice. Ea are rolul de „punte” pentru a facilita tranziția acelor oameni în prezent. Este pusă să aibă grijă de un ofițer naval din sec. 19, cunoscut pentru rolul său în expediția Franklin din Arctic – o expediție din care a dispărut în mod misterios tot echipajul. Povestea despre expediție este reală și a fost partea din carte care mi-a plăcut cel mai mult, dar poți la fel de bine să te uiți la acest YouTube video ca să afli despre ea.

O carte pe care aș mai menționa-o este City of Girls, de Elizabeth Gilbert – acțiunea începe în anii ’40, în anii New York, și personajul principal este Vivian, o femeie care se implică în lumea teatrului. Lectură ușurică, frumos scrisă, plăcut de citit, m-am bucurat de ea.

Am mai citit într-un final și Becoming, autobiografia lui Michelle Obama. Am așteptat să treacă mai mulți ani ca să văd dacă se duce hype-ul din jurul ei și dacă merită să o citesc. Hype-ul nu s-a dus, în continuare este extrem de apreciată – înțeleg de ce este importantă pentru americani sau cei interesați de politică, dar eu mi-am luat prea puține din ea.

Tot anul ăsta am citit și No Rules Rules, de Reed Hastings și Erin Meyer – era ultima carte necitită de mine din seria celor scrise de echipa Netflix – fascinantă cultura lor, dar dependentă aparent de fonduri nelimitate. Spun asta fiindcă prima lor regulă este să angajeze „best of” – cei mai buni oameni, pe cele mai mari salarii, pe asta se bazează toată cultura, iar restul sunt reguli secundare – o spun ei, n-o spun eu. Mi-a plăcut totuși mai mult ​That Will Never Work, de Marc Randolph, celălalt cofondator Netflix.

***

ARHIVĂ:

Poți vedea toate cele 50 de cărți citite în 2024 pe profilul meu de GoodReads. Nu chiar toate, că am uitat să trec unele. Dacă vrei să citești ceva de acolo și ai nevoie de o extra opinie, scrie-mi.

Articolele din anii anteriori, ca să vezi și tu cât de tare s-au schimbat cărțile pe care le citesc: 2023, 2022, 2021, 2020, 2019, 2018, 2017.

Dacă știi pe cineva care crezi că s-ar potrivi în echipă, please spread the word :) Poți să dai direct acest link: porcporc.com/jobs

P.S. a început și campania PORC de reduceri de Black Friday – una din cele 3 mari campanii de reduceri din an, ține până la finalul zilei de vineri, 15 noiembrie 2024.