“Señor?”
Întind pașaportul împreună cu hârtiuța tipizată și ștampilată pe care am primit-o în aeroport, la intrarea în Chile. Fără ea nu mai poți părăsi țara, sau cel puțin nu la fel de ușor. Nu aș fi vrut să experimentez plecatul din Chile în varianta fără această hârtie. Ștampila cade cu zgomot pe o filă din pașaport și primesc actul înapoi.

Bolivia, Rezervația Naturală Eduardo Avaroa

Părăsim San Pedro de Atacama aflat la altitudinea confortabilă de 2.500m și ne îndreptăm în goana unui microbuz către Bolivia. Yuhuuuu! Suntem extrem de entuziasmați, însă faptul că azi vom atinge cea mai mare altitudine din călătoria noastră, adică aproape 5.000m, ne provoacă o oarecare anxietate. Comparativ, Mont Blanc are “doar” 4.810m înățime. Desigur, nu vom urca vreun munte, nu o să facem mult efort fizic, așa că nu este o comparație tocmai corectă. Dar totuși efectele lipsei de oxigen ar trebui să își facă simțită prezența mai devreme sau mai târziu.

Microbuzul ne lasă la granița cu Bolivia, în locul numit Paso Portezuelo de Cajon, unde, în mijlocul pustietății se află vreo 2 construcții de câțiva metri pătrați, mai multe microbuze și mașini de teren. Aici ne vom îmbarca în “jeep-uri” după ce obținem viza care costă $6o. Trebuie să stăm la încă o coadă, desigur.

Paso Portezuelo de Cajon, granita dintre Bolivia si Chile

Paso Portezuelo de Cajon, granita dintre Bolivia si Chile

_____
Autobuz abandonat pe câmp, chiar lângă graniță.

La numai câțiva kilometri de graniță se află Rerzervația Naturală Eduardo Avaroa în care aveam să ne petrecem următoarele zile. Peisajele întâlnite aici sunt de o frumusețe uneori ireală, de pe altă lume. Zeci de vulcani cu vârfurile înzăpezite, platouri de sare, gheizere, lacuri colorate și munți la fel de colorați, deșerturi cu stânci ciudate, desprinse parcă din lucrările lui Salvador Dali; toate acestea formează o zonă geografică cu totul aparte în sudul Boliviei, aflată la peste 4.000m altitudine. Poți să ți-o treci chiar acum pe lista cu “locuri de vizitat în viața asta” :)

Sa pornim, așadar, la drum! 99.9% din mașinile de teren pe care le-am întâlnit în rezervație, inclusiv cele cu care am mers noi, erau Toyota Land Cruiser. Am văzut un singur Mitshubishi L200, rătăcit printre mulțimea de Toyote.

_____
Vulcanul Juriques, 5.704 m.

Vulcanul Juriques (5.704 m)

Laguna Blanca

Nici nu apucase motorul să ajungă la temperatura optimă de funcționare, că a trebuit să oprim. Nu aveam pană, nu ajunsesem încă la prima destinație, însă pe partea dreaptă, la câțiva zeci de metri de drum se aflau un fel de căprioare. Pășteau, dar nu stiu exact ce – ne aflam în mijlocul unui platou de pietriș și nisp.

_____
Se cheama vicuña (Vicugna vicugna), o rudă sălbatică de-a lamei și se pare că este strămoșul alpacăi, animalul cu care ne-am întălnit în episoadele anterioare.

Vicuna

Dupa nici 10km ajungem la primul punct de interes, Laguna Blanca. Este un lac de culoare – ați ghicit – albă, dată de cantitatea mare de carbonat de calciu. Pentru amatorii de cifre, suprafața lagunei este de 10.9 km² și este situată la 4.350 m altitudine. Respirăm fără probleme, dar urcatul câtorva pietre ne obosește extrem de repede și tragem aer în piept cu limba scoasă de-un cot de parcă tocmai am terminat proba olimpică de 100 m garduri.

Laguna Blanca

Laguna Blanca

_____
Laguna Blanca și o aproape o duzină de păsări flamingo care își fac tacticoase siesta.

Laguna Blanca & James Flamingo

Laguna Verde

Nu după mult timp, o cunoaștem pe sora mai mică și mai colorată a Lagunei Blanca. O cheamă Laguna Verde, este sărată și culoarea ei e dată de arsenicul și cuprul prezente în apă. Doar când se întețește vântul, mineralele din apă se “agită” și laguna se colorează puternic, nuanțele variind de la turcoaz până la un verde intens. Desigur, un rol foarte important în redarea culorilor lagunei îl are și setarea de white balance a camerei.

_____
Laguna Verde și Vulcanul Licancabur (centru-dreapta) de 5.920 m înălțime. Este mai înalt decât Kilimanjaro, dar pare un deal amărât de aici, din cauză că mă aflam deja la 4.300 m.

Laguna Verde si Vulcanul Licancabur (5.920m)

Deșertul Salvador Dali

Se numește așa datorită stâncilor vulcanice ciudate, suprarealiste, plantate în mijlocul nisipurilor. Se aflau la o distanță destul de mare, așa că nu le-am mai fotografiat.

_____
Așa arată o Toyota Land Cruiser muncită!

Laguna Salada și izvoarele termale

Între deșertul Salvador Dali și gheizerele Sol de Manana (“stai, ce gheizere, ai zis ceva de gheizere până acum?“) despre care voi vorbi ceva mai încolo, se află un plăcut loc de relaxare. Activitatea vulcanică din zonă a dat naștere unui izvor cald a cărui apă este colectată într-o mică piscină.  Afară sunt 18 grade Celsius, dar în apă sunt peste 30, numai bine pentru îmbăiere. Este de altfel cam singura șansă să faci o baie caldă pe parcursul traversării rezervației. Nu cred totuși că ai voie să intri și cu săpun.

Am considerat că nu am nevoie de o baie încă și că ar fi cazul să mai fac niște poze. În vecinătate se află Laguna Salada (Lacul Sărat) care te îmbie să faci o mică plimbare și să o admiri mai îndeaproape.

_____
Laguna Salada

Laguna Salada & James Flamingo

Gheizerele Sol de Manana sau Cazanele Diavolului

Sunt verii mai mari din străinătate, mai puternici și mult mai fierbinți ai Vulcanilor Noroioși de la noi.  Unii scuipă noroi chiar și până la 3m înălțime, alții doar șuieră nervos un aer fierbinte sub presiune.

Poți să te apropii și să te plimbi în voie printre ochiurile de nămol, nu sunt îngrădite (încă), dar trebuie să fii cu băgare de seamă! Temperatura acestora este undeva între 200 si 250 grade Celsius, ceea ce înseamnă că dacă aluneci în vreun “cazan”, în câteva minute o să fii bine perpelit pe toate părțile.

Miroase puternic a sulf, iar altitudinea se apropie de 5.000m. GPS-ul arată fix 4.955m. Suntem aproape de altitudinea maximă la care vom ajunge în toată călătoria. De aici, drumul mai urcă foarte puțin, iar apoi coboară până la ultima destinație a zilei, Laguna Colorada. Deși respirăm vizibil mai greu, efectele nedorite alte altitudinii întârzie să apară.

Laguna Colorada

Cireașa de pe tortul zilei este Laguna Colorada. Priveliștea este de-a dreptul impresionantă, un lac imens și însângerat, pătat din loc în loc de insule albe formate din depozite de săruri minerale – borax mai precis. Ar fi putut foarte bine să se cheme Laguna Roja. Mii de flamingo cu pene alb-roz populează lacul a cărui culoare este dată de alge și diverse micro-organisme.

Laguna Colorada

Laguna Colorada

Deși apele sunt împâzite cât vezi cu ochii de păsări flamingo, speciile aflate aici pe nume James’s Flamingo sau Andean Flamingo sunt extrem de rare și pe cale de dispariție. O să am grijă, așadar, să nu îi stresez prea mult cu pozele. Nu cred că e cazul totuși să setez camera pe modul silențios.

Laguna Colorada și James Flamingo

Am în fața ochilor un peisaj fascinant de care nu îți mai vine să te desprinzi. Laguna Colorada se află la altitudinea de aproximativ 4.250m, iar în apropiere, la doar câțiva kilometri, se află un fel de “sat” – câteva construcții aflate în mijlocul pustiului – unde ne vom petrece noaptea.

“Și ție ți-e rău?”

Am întrebat eu cu speranță în glas. Ar fi fost culmea să fiu eu singurul lovit și să mă dau de ceasul morții în timp ce alții se distrează!

Abia acum, pe seară, odată ajunși la refugiu, încep să simt că ceva este în neregulă cu mine. Am o stare generală de rău și beau cu greu ceaiul de coca ce ar trebui să mă facă să mă simt mai bine. Nici pomeneală, oricum nu mă așteptam să aibă efecte miraculoase. Nasul este înfundat și după ce îl suflu servețelul este roșu precum Laguna Colorada. Mă ia la un moment dat o durere de cap de-a dreptul îngrozitoare și mă duc să mă întind puțin. Îmi masez tâmplele și mă zvârcolesc în pat, încercând fără succes să caut o poziție în care capul nu este pe cale să plesnească.

Schimb strategia, mă ridic din pat și mă duc să ciugulesc câte ceva din cina ce tocmai a fost servită în așa zisa sală de mese. Nu sunt singurul cu durere de cap, suntem aproape toți afectați într-o măsură mai mică sau mai mare. Brusc, mi se face rău de la stomac și mă duc în grabă la toaletă. Știți cum e când după o noapte de baut cu băieții ți-e rău, vomiți și apoi parcă îți mai trece? Ei bine, acum nu a fost chiar așa, dar după ce am vizitat toaleta, parcă lucrurile au început să se mai liniștească.

Toată noaptea nu am reușit să lipesc geană de geană, respiram foarte greu și mă trezeam că nu am aer suficient.  Senzația generală a fost că nu am adormit deloc.

A doua zi dimineață eram fresh, nu mă mai durea nimic și abia așteptam să continuăm aventura (în episodul următor, desigur)!

——————-

• Urmărește pagina mea de Facebook pentru a vedea când apare următorul articol;
• Abonează-te prin RSS dacă ești mai tech-savvy :)
  
• Citește aici toate articolele din seria “Pe urmele lui Viracocha” »

——————-

The post Pe urmele lui Viracocha. 05. Bolivia la 5.000m altitudine appeared first on Alex Axon Photography Blog.

Pukara de Quitor

Bicicleta este un mijloc de transport foarte popular în San Pedro și împrejurimi, așa că am închiriat în prima parte a zilei 2 MTBuri – care erau nici prea prea, nici foarte foarte –  de la hostalul în care eram cazați. Pentru vreo 4 ore de plimbare, gazda ne-a cerut nu mai putin de 3.000 de pesos, adică aproape 20 lei. Destul de convenabil! În banii ăștia a fost inclusă și o hartă desenată pe loc, cu pixul, pe o coală A4, ce conținea drumul către ruinele cetății Pukara de Quitor și apoi către “tunel”.

Prin urmare, am încălecat pe-o șa și p-aci ți-e drumul! La vreo 3km ne așteptau ruinele cetății Pukara de Quitor (Pukara înseamnă “fortăreață” în limba Quechua) construită pe un deal de către populația Atacameños în secolul al XII-lea. Cetatea a fost unul dintre ultimele bastioane în lupta împotriva conchistadorilor spanioli, în zona Chile. Legenda spune că, după victorie, spaniolii au decapitat 300 de soldați și le-au înfipt capetele în țăruși, pe care i-au înșirat apoi în jurul fortăreței. Se pare că Viracocha nu i-a ajutat pe Atacameños de data asta. Ruinele au fost restaurate de statul chilian în 1981 (anul în care m-am născut; coincidență, destin?) și ulterior, ironic sau nu, au mai fost încă o dată restaurate în 1992 la inițiativa unei organizații spaniole.

_____
Pukara de Quitor

_____
Doi călăreți traversează un mic pârâu. Fotografia este făcuta chiar de pe dealul ce găzduiește cetatea.

Tunel de Catarpe

Iată-ne înapoi pe biciclete în căutarea acestui tunel recomandat de gazdă și al cărui nume l-am aflat ulterior. Lucrurile nu erau foarte bine semnalizate, așa că am rătăcit printr-un peisaj extrem de interesant vizual. Dacă l-am fi privit de sus, ar fi arătat ca în poza de mai jos:

Cărările pe care pedalam se îngustau din ce în ce mai mult și erau acoperite cu nisip, lucru ce ne testa aptitudinile de împins bicicleta. Până la urmă am hotarât ca nu suntem pe drumul cel bun și am făcut cale întoarsă până la prima intersecție, unde am ales altă rută. Practic, am făcut un fel de backtracking.

Într-un final apoteotic am ajuns la tunel, după ce o cicloturistă care își trăgea sufletul pe marginea potecii ne-a dat de înțeles că mai aveam cel puțin o oră de mers (în condițiile în care noi bâjbâiam de ceva vreme). Cu moralul la pământ, am continuat totuși și am facut contact vizual cu tunelul în vreo 10-15 minute. Nu știam dacă să mă întorc să îi dau vestea cea bună sau să mă întorc și să îi atrag atenția că nu este chiar în regulă să dezinformeze, involuntar sau nu, participanții la trafic. Nu m-am mai întors.

Tunelul odată bifat, ne-am întors cu viteză maximă în San Pedro, din două motive:

1. Drumul era la vale
2. Nu trebuia să ratăm plecarea spre șlagărul zilei, Valle de la Luna

_____
Dar mai întâi, omul trebuie să mai și mănânce! Așadar, vă prezint pasiunea mea culinară din aceasta excursie: ați ghicit, este quinoa, acum într-o nouă prezentare, sub formă de “quinotto” adică un fel de risotto, dar cu quinoa în loc de orez. Delicios.

Valle de la Muerte

Înainte să o cunoaștem pe Valle de la Luna, ne-am întalnit cu sora ei mai mică, Valle de la Muerte, în traducere liberă “Valea Morții“. Zona mai este cunoscută si sub numele de Valle de Marte adică “Valea lui Marte“, mai precis o vale de pe planeta Marte. Sună interesant, nu? Deși adună mai multe puncte la capitolul denumire, zona este mai puțin spectaculoasă decât Valea Lunii. Desigur, ajungi la această concluzie abia după ce vezi și Valle de la Luna.

_____
Dacă îți place să te dai cu placa nu trebuie să aștepți iarna. Aici, vara e ca iarna.

Valle de la Luna

În sfârșit suntem în drum spre atracția serii. Valle de la Luna se află la circa 13km distanță de San Pedro, în deșertul Atacama și este declarată “Sanctuar al Naturii”. Sincer, nu am fost niciodată pe lună, dar în momentul în care am văzut această vale de undeva de deasupra ei, am știut că peisajul trebuie sa fie identic.

_____
Cerul albastru și norii erau singurele indicii vizuale că nu mă aflam pe lună, ci pe pământ.

_____
Acest close-up pe formațiunile de stancă, argilă și nisip rezolvă incertitudinea. Clar nu e vorba despre Terra, ci despre satelitul natural al planetei mamă.

Valle de la Luna se vede cel mai bine în toată splendoarea ei de pe stânca numită Piedra del Coyote. Mai jos este un #selfie cu aceasta piatră. De ce se numește așa? Pentru că seamănă cu un cap de coiot, chipurile. De ce nu seamănă totuși, în această poză? Pentru că, la ora respectivă am considerat că ar fi o idee bună să fac poza din unghiul opus. Așadar, Piatra Coiotului, fotografiată din “cealaltă” parte nu mai seamănă cu un cap de coiot. Nici nu mă așteptam.

_____
Selfie cu Valle de la Luna de pe Piedra del Coyote.

Valea este considerată unul dintre cele mai uscate locuri de pe pământ, anumite zone necunoscând nicio singură picătură de apă în ultimele sute de ani. Terenul uscat și total neprietenos a determinat oamenii de știință să testeze aici un prototip de “Mars Rover”. Eu unul m-aș fi gândit să testez acest vehicul în Valle de Marte, logic, nu?

O varietate de culori, texturi, formațiuni stâncoase sculptate de vânt de-a lungul secolelor, grote, întinderi de sare, dune de nisip. Toate acestea formează o zonă unica, de o frumusețe aparte.

_____
După o primă întrevedere de la distanță, de deasupra, e timpul să ne cunoaștem mai îndeaproape. După ce plătim taxa de intrare, pătrundem așadar în Valle de la Luna.

_____
Stânci cu forme ciudate și caverne în care dacă nu ai lanternă, atunci măcar să ai telefonul încarcat.

_____
“Las Tres Marias” sau “Cele 3 Mării”. Niște stânci cel puțin interesante în mijlocul deșertului cu care nu poți să faci altceva decât să te pozezi, în timp ce adopți diverse poziții.

În Valle de la Luna trebuie să stai până la ultimul act al zilei. Apusul îți va dezvălui magia acestui loc; soarele, în drumul său spre orizont, pictează toată valea în cele mai neașteptate culori. Știu, este impropriu spus “soarele, în drumul său“; soarele nu se mișcă, ci pământul.

_____
Vulcanul Licancabur (5.920m) străjuind Valea Lunii la apus.

_____
Cuvintele sunt de prisos.

_____
După apusul văzut din locul cel mai spectaculos, toată lumea se îndreaptă spre mașini.

_____
Mai zăbovesc puțin, acum e lumina cea mai bună de fotografiat. Nu am trepiedul la mine, toate pozele le fac din mână. Cu Nikon D800 însă, nu mă panichez foarte tare, chiar și după ce soarele a apus de ceva vreme.

_____
E timpul să ne îndreptăm și noi spre casă, adică San Pedro.

_____
La revedere Valle de la Luna!

Tocmai asistasem la un spectacol al naturii greu de egalat. Dar încă nu văzusem Bolivia! Mâine urma să mai facem rost de o încă o ștampilă în pașaport și să trecem granița.

Extreme Travel!

Am primit multe întrebări de genul “cu cine ai fost?“, “cine a organizat?“, “ai fost cu vreo agenție?“, așa că raspund aici: “Da!” :)
Agenția se cheamă Extreme Travel și ghidul nostru de încredere care a trebuit să suporte 8 suflete pe parcursul celor aproape 3 săptămâni a fost Radu Vatcu. Mulțumim!

——————-

• Urmărește pagina mea de Facebook pentru a vedea când apare următorul articol;
• Abonează-te prin RSS dacă ești mai tech-savvy :)
  
• Citește aici toate articolele din seria “Pe urmele lui Viracocha” »

——————-

The post Pe urmele lui Viracocha. 04. Valle de la Luna appeared first on Alex Axon Photography Blog.

Speranta moare ultima

Pe un raft mai in fund, intr-o cutie de carton pe care scrie “Hoja de Coca” sunt niste pungulite cu frunze uscate de coca. Costa 500 de pesos punga, adica vreo 3 lei. Brusc, ne dam coate, ne apropiem de raft si ne uitam in jur conspirativ,  de parca am descoperit un mare secret si nu trebuie sa ne vada nimeni. Facem poze pe furis, cu telefonul. Wow, frunze de coca, droguri adica, chiar in magazin si la un pret modic! Oare ce se intampla daca mancam asa ceva?

Sa luam, sa nu luam? Bine, luam, dar cine se duce sa le plateasca? Parca eram in liceu si trebuia sa cumpar prezervative. In cele din urma insfac o punga si pregatesc o moneda de 500 de pesos. Bine ca am marunt, se va face mai repede tranzactia. Ma duc la tejghea unde vanzatorul statea plictisit, ii arat punga si ii intind moneda. Ma grabesc spre iesire.

Am reusit! Iesim victoriosi cu punga de droguri din magazin si ne oprim dupa cativa metri, langa zid. O desfacem si luam fiecare cate o frunza. O mestecam cu precautie si ne analizam simturile. Nu are niciun efect palpabil desigur, e o amarata de frunza uscata. Dar cine stie, poate are efect intarziat?

Ce e coca defapt?

Din pacate, desi am tot sperat (in naivitatea noastra), frunzele de coca nu au absolut niciun efect narcotic. Daca vrei sa transmiti mai departe aceasta informatie si in acelasi timp sa pari interesant, poti sa iti cumperi un tricou cu mesajul “La hoja de coca no es droga”. Planta de coca a avut de-a lungul timpului un rol foarte important in cultura andina, fiind considerata sacra de civilizatiile pre-columbiene. Mestecatul frunzelor de coca precum si consumatul ceaiul de coca sunt si in ziua de azi niste activitati traditionale. Planta de coca contine o varietate de minerale (calciu, potasiu, fosfor), vitamine (B1, B2, C, E) si nutrienti.

Studiile facute de-a lungul timpului au demonstrat efectele medicinale si terapeutice ale frunzelor de coca. Mestecate, acestea au un usor efect energizant si suprima senzatia de foame si oboseala. Se zice ca amelioreaza raul de altitudine; nu stiu daca este adevarat sau nu, cert e ca la toate hotelurile aflate in zona Altiplano, adica la o altitudine considerabila (~4000m), ceaiul de coca este din partea casei, la discretie.

Asadar, coca in sine, in starea ei naturala, este o planta oarecum nevinovata, prietenoasa si cu efecte benefice. Efectul stimulant a dus la folosirea acesteia in diverse scopuri medicinale si bauturi energizante. Versiunea originala de Coca Cola continea extracte din frunza de coca.

Coca este subiectul perfect care sta la baza unei game largi de produse pentru turisti: bomboane, bijuterii, tricouri, magneti, curele, breloace, portofele si lista continua la nesfarsit.

Si atunci care e treaba cu cocaina?

Pe langa acele minerale si vitamine de care aminteam mai sus, in coca se regasesc si niste compusi chimici, asa zisi alcaloizi. Cocaina este unul dintre ei si se afla in cantitati foarte mici, de sub 1%. Am ajuns si la cocaina, bingo! De la frunza de coca si pana la drogul numit cocaina mai este o cale lunga, ce implica mai multi pasi presarati cu procese chimice, diversi solventi (cherosen, acetona), acizi (acid sulfuric si clorhidric) si alte substante cu denumiri cel putin la fel de sonore. Pe internet se gasesc metodele de extragere a cocainei din frunze de coca, descrise in amanunt – pentru amatori!

_____

Nu am gasit cocaina in magazinele de suveniruri, asa ca ne-am rezumat la a mesteca frunze si a bea mate de coca, iar intr-un bar nu am putut rezista si am comandat un Coca Mojito. Suna bine, ce vrei! 

 Mojito cu frunze de coca in stanga si white russian in dreapta (fara coca :) 

 Cam atat despre aceasta planta deloc controversata. Suntem inca in San Pedro de Atacama si in episodul urmator o sa aselenizam, de data asta promit!

——————-

• Urmareste pagina mea de Facebook pentru a vedea cand apare urmatorul articol;
• Aboneaza-te prin RSS daca esti mai tech-savvy :)
  
• Citeste aici toate articolele din seria “Pe urmele lui Viracocha” »

——————-

The post Pe urmele lui Viracocha. 03. Coca si cocaina appeared first on Alex Axon Photography Blog.

_____

Aeroportul din Calama si biletelul cu pricina.

San Pedro de Atacama

Destinatia noastra era San Pedro, ce avea sa ne fie gazda pentru nu mai putin de 2 zile si 2 nopti. Situat la o altitudine de ~2.450m, foarte aproape de zona geografica denumita Altiplano (“campie inalta” in spaniola), San Pedro se afla in desertul Atacama si in mijlocul unora dintre cele mai spectaculoase peisaje din partea de nord a Chile. Sa nu va inchipuiti ca cei aproape 2.500m altitudine te faceau sa te simti ca la Omul, in Bucegi. Senzatia vizuala era mai degraba de campie desertica, undeva aproape de nivelul marii.

Acest mic orasel, format din putin mai mult de o mana de strazi pitoresti strajuite de case din chirpici, este punctul de plecare pentru turisti din toata lumea spre bijuterii naturale precum Valle de la Luna, Valle de la Muerte, Salar de Atacama, gheizerele El Tatio, izvoarele termale vulcanice Puritama, ruinele fortaretei Pukara de Quitor sau Lagunele Miscanti si Minique. Am ajuns doar la cateva din acestea, dar nu-i nimic, in Bolivia si Peru aveam sa ma plictisesc de lagune, gheizere si ruine.

_____

A trebuit sa ajung in Chile, in mijlocul desertului, sa aflu si eu ce inseamna Adobe – “chirpici”, pe romaneste, adica o caramida facuta din argila si paie, uscata la soare. Nu ma mai voi uita niciodata cu aceeasi ochi la Adobe Photoshop. Aici, la numarul 211, se afla Adobe – un restaurant destul de bine cotat pe Trip Advisor.

San Pedro te cucereste cu atmosfera relaxata, boema si te duce cu gandul la o Vama Veche a desertului. Poate unii turisti sau localnici folosesc si ei expresia “Nici San Pedro nu mai e ce-a fost!”. In ultima decada s-au dezvoltat foarte mult serviciile oferite, zona centrala fiind plina de restaurante, “hostal-uri” (a nu se confunda cu “hostel”), cafenele, magazine de artizanat si agentii locale care iti promit tururi de neuitat. Da, exista si internet, aproape in toate restaurantele si hotelurile. Tocmai am sunat ca un american care vine in Romania si se mira sincer: “Wow, la voi la radio canta Rihanna si aveti Coca-Cola?”. Intr-un fel, asta si eram; iar intrebarea anterioara e pe bune.

Cu toate astea, strazile prafuite, constructiile din chirpici, majoritatea fara etaj, minunile naturale din vecinatate, fac din San Pedro un orasel extrem de pitoresc care iti merge la suflet.

_____

Dupa ce parasesti zona centrala, te intampina un San Pedro mai linistit, mai autentic, cu cocioabe saracacioase si caini care isi vad de treaba lor.

Ramasitele unui Volkswagen Beetle, pazite de un Saint Bernard. Saint Bernard in Atacama? O alaturare cel putin ciudata.

 _____

Caine si motociclist circula pe stanga, perfect neregulamentar.

_____

Campul arid de la marginea orasului este plin de pungi de plastic luate de vant si agatate de arbusti uscativi.

_____

Neavand ce face intr-o dimineata, m-am aventurat aproape 2km in afara orasului, atras de niste dune albe ce se vedeau in departare. Am ajuns si am studiat mai indeaproape acest “fenomen” :) dar nu am reusit sa imi dau seama pe ce stateam mai exact. Am sperat ca nu era nimic coroziv si ca nu inhalam gaze toxice inodore care m-ar fi omorat in cateva minute. Macar sa fi fost o moarte rapida, fara chinuri. Era o zona plata, acoperita cu un fel de argila moale si alba, excavata pe alocuri, iar imediat langa erau niste dune de nisip alb. Acum cred ca ceea ce am vazut era un depozit natural de diverse saruri si minerale, printre care sigur borax, gips si magneziu. Aveam sa ne intalnim cu acest borax mult timp de acum incolo.

In orice caz, soarele rasarise, lumina era perfecta si peisajul destul de imbietor. Nu aveam prea mult timp sa stau si sa analizez situatia din punct de vedere chimic sau geologic.

_____

Ne-a placut acest mic magazin de artizanat care era in acelasi timp si atelierului domnului din imagine. I-am admirat sculele si, drept multumire, ne-a explicat cum se fac diverse bijuterii. Fii-su canta la fluier in usa, ca sa atraga turistii.

_____

Ok, ne plimbam, admiram, facem poze, dar mancam si noi ceva? Mai jos avem niste senzationali “mici” din carne de alpaca, garnitura de quinoa si piure de avocado. Carne de alpa-ce? Alpaca este un animal domestic, extrem de popular in America de Sud, aduce oarecum cu llama, dar mai mica. Carnea este extraordinara si din lana de alpaca se fac niste tesaturi extrem de fine. Avocado-ul si quinoa sunt mancaruri traditionale, mai ales in Bolivia. Aveam sa ma imprietenesc foarte bine cu quinoa in aceasta excursie, incepand cu supa si pana la deserturi. Acum ne vedem mai rar, dar parca ne cunoastem de o viata si am ramas in continuare foarte buni prieteni.

Seara, San Pedro este extrem de animat si oferta de localuri e mai mult decat suficienta. Nu poti sa stai la o masa doar sa bei ceva, trebuie sa si mananci. Un barman binevoitor ne-a explicat ca asta e legea locala. Intr-adevar, politistii care se preumblau pe strazi mai aruncau din cand in cand o privire prin localuri. Nu stiu exact ce verificau, dar e clar ca verificau ei ceva.

 _____

Ne-am delectat si cu muzica traditionala, live.

Stiu ca in articolul anterior v-am amenintat cu Valle de la Luna si mojito cu frunze de coca, dar “complexitatea” subiectului San Pedro ma face sa ma opresc aici momentan. Nu mai promit nimic, dar va garantez ca urmeaza articole din ce in ce mai interesante!

—–

• Urmareste pagina de Facebook pentru a vedea cand apare urmatorul articol,
• sau aboneaza-te prin RSS daca esti mai tech-savvy :)

   

• Citeste toate articolele din seria “Pe urmele lui Viracocha” »

—–

The post Pe urmele lui Viracocha. 02. Vama Veche din deșert appeared first on Alex Axon Photography Blog.

La aproximativ 2h de mers cu masina din Santiago spre ocean se afla Valparaíso, unul dintre cele mai importante porturi din sudul Pacificului. In vremurile de glorie, mai precis la sfarsitul secolului al 19-lea, Valparaíso era denumit “Micul San Francisco” sau “Bijuteria Pacificului”. In a doua jumatate a secolului trecut orasul a intrat intr-un declin accentuat, dar in ultimii 15 ani acesta a cunoscut o impresionanta renastere datorita artei urbane – sprijinite de municipalitate –  ce impanzeste cartierele istorice.

Nu aveam nici cea mai vaga idee despre aceasta particularitate a orasului in momentul in care am coborat din cursa de Santiago. Ba chiar sfatul a fost “Vedeti ca se fura, atentie la genti!“. Da, si aici? Fantastic, oare am sa fiu in siguranta in vreun loc in toata America de Sud, in afara aeroportului din Paris, in care am facut escala? Nu am niciun motiv sa arunc o lumina negativa asupra zonelor in care am calatorit, asa ca raspund acum pe scurt: Da, e totul in regula, atat de in regula cat e si in Bucuresti. Daca e aglomerat in 139 nu stai cu portofelul in buzunarul din spate si ambele maini pe bara si daca treci la 12:30 noaptea pe langa un grup de baieti colorati din vreun cartier marginas, nu ii injuri. Asadar, urmand cateva principii universale de bun simt, poti sa calatoresti linistit din Santiago pana in Lima si inapoi.

In zilele de azi, turisti din toata lumea viziteaza Valparaíso pentru a admira labirintul unic de stradute pline de cladiri colorate, pictate de cei mai mari artisti urbani din lume. “Valpo”, cum mai este alintat, a fost intotdeauna un oras colorat deoarece, in mod traditional, oamenii varuiau casele cu vopseaua ramasa de la navele maritime. Desigur, nimeni nu urma vreo regula vizuala.

In Valparaíso, orice perete este o panza goala. Daca intri intr-o cafenea sau te cazezi la un guest-house care nu are peretii cladirii acoperiti de grafitti, atunci patronul nu prea se pricepe la afaceri, iar tu esti probabil singurul client. Varietatea artei ce poate fi vazuta umbland strazi este incredibila. Orasul este pur si simplu o imensa expozitie.

Daca esti in Valparaíso doar in trecere, atunci indreapta-te direct spre dealurile Cerro Alegre si Cerro Concepcion, acolo vei intalni cea mai mare concentrare vizuala.

Si cainii apreciaza grafitti-ul din Valparaíso. Mai jos, una dintre lucrarile slabe din punct de vedere artistic. Poate chiar este realizata de caine, nu vom afla niciodata.

In episodul urmator vom bea un Mojito cu frunze de coca in San Pedro de Atacama, aceasta Vama Veche a desertului si aselenizam in Valle de la Luna. Stay tuned! Ba chiar poti sa abonezi prin RSS folosind linkul http://feeds.feedburner.com/axon-photo-blog

The post Pe urmele lui Viracocha. 01. Arta urbana din Valparaiso appeared first on Alex Axon Photography Blog.

Cele 2-3 grade Celsius din Bucuresti s-au transformat in peste 30 de grade in Santiago de Chile, oras in care nu aveam sa stam prea mult. Acest prim impact cu America de Sud a fost oarecum dezamagitor, deoarece asteptarile erau mari. Nu stiu exact ce as fi vrut sa gasesc, o alta lume probabil (in naivitatea mea), insa am intalnit aceleasi strazi, blocuri, piete, parcuri, magazine, masini. Nu am avut timp sa aprofundez Santiago, poate mi-as fi schimbat parerea. In orice caz, nici nu era scopul meu in viata.

_______

Destul de multa politie, mai ales in zona centrala. E periculos orasul sau trece o coloana oficiala? Sa indraznesc sa scot aparatul foto sau nu ar fi cea mai buna idee aici? De ce nu am citit mai multe inainte despre Santiago?

_______

Unul dintre serviciile stradale foarte raspandite este lustruitul pantofilor. Nu cred ca ziarul este din partea casei si nu cred ca ar fi avut cineva ceva de comentat daca foloseai Kindle.

_______

La ora amiezei, zona centrala este foarte aglomerata, pentru amatorii genului.

_______

Asta e dovada ca, atunci cand in emisfera nordica este iarna, in emisfera sudica e vara.

_______

_______

Cerro (=Dealul) Santa Lucía este un mic deal-parc situat in zona centrala. Din varf ai o priveliste frumoasa asupra orasului.

_______

Zona de belvedere a parcului. Selfie stick-urile au devenit un accesoriu obligatoriu.

_______

Un altfel de selfie stick.

_______

The post Pe urmele lui Viracocha. 00. Intro appeared first on Alex Axon Photography Blog.

The post Alone Against The Silence appeared first on Alex Axon Photography Blog.

The post Holding hands by the sea appeared first on Alex Axon Photography Blog.

The post Let’s take this Beetle for a spin! appeared first on Alex Axon Photography Blog.

The post Mount Etna, seen from Giardini Naxos. Smoky! appeared first on Alex Axon Photography Blog.